Home Random Page


CATEGORIES:

BiologyChemistryConstructionCultureEcologyEconomyElectronicsFinanceGeographyHistoryInformaticsLawMathematicsMechanicsMedicineOtherPedagogyPhilosophyPhysicsPolicyPsychologySociologySportTourism






Istoria unui galben

de
Vasile Alecsandri

În noaptea trecută, pe la un ceas după douăsprezece, am fost trezit din somnul dulce ce gustam, prin un zinghet metalic care m-a mirat foarte mult, nefiind obişnuit a auzi asemene armonie la ceasuri atât de târzii. Acel sunet mi se părea că venea din fundul odăii şi că ieşea dintr-o cutioară de fildeş săpată, ce se zărea pe masă în razele lunii care răzbătea prin fereastră. M-am sculat iute din pat pentru ca să cunosc pricina zuruitului pomenit, am luat în mână acea cutie unde pusesem dimineaţa un galben olandez şi o para mare turcească, am deschis-o cu luare-aminte, şi adâncă a fost mirarea care m-a cuprins, auzind deodată două glasuri străine ieşind din cutie, două glasuri de altă lume, care zbârnâiau, ţiuiau şi se sfădeau de moarte.

Să mărturisesc că m-au apucat fiori reci în faţa acelei minuni, nu socot că a fi vreo ruşine din parte-mi, pentru că nu sunt deprins a trăi printre spirite. Spun drept că atunci m-am crezut înconjurat de vedenii, fantasme, stahii, strigoi, moroi şi de toate fiinţele fantastice câte joacă parola şi hora cu miezul nopţii, în lumina lunii. Peste puţin însă liniştindu-mă ceva, nu ştiu cum s-a făcut că am gândit la A. Donici, fabulistul, şi aducându-mi aminte de fabula lui Fierul şi argintul, în care aceste două metaluri ţin un dialog atât de înţelept, deodată zic, o lumină cerească îmi trecu prin minte, şi am înţeles următorul adevăr: că şi metalurile au suflet, mai ales aurul şi argintul, de vreme ce ele însufleţează şi mai de multe ori desufleţează oamenii; în urmare trebuie să aibă şi grai.

Sprijinit de această frumoasă descoperire, m-am simţit îndată cuprins de o femeiască curiozitate şi, fără dar a pierde vreme, m-am lungit într-un jilţ elastic, am aşezat cutioara lângă mine pe masă şi, cu ţigareta aprinsă, m-am pus pe ascultat. Razele lunii, precum am zis, se jucau pe covorul din odaie, zugrăvind felurimi de figuri, şi unele, lunecând pe cristalul călimărilor, tremurau chiar deasupra galbenului şi a paralei, la care mă uitam cu ochii ţintiţi. Aceste două monede se aflau atunci în focul cel mai înflăcărat al convorbirii, amândouă săltând din vreme în vreme cu mânie şi bătându-se, zuruind, de marginile cutioarei. Iată ce ziceau:

GALBENUL: Dar, mă mir de stăpânul meu cum de a uitat cine sunt eu şi m-a pus la un loc cu o biată para ca tine, ce nu faci acum nici trei bani, atât eşti de ştearsă şi de ticăloasă!



PARAUA (plesnind de ciudă): Râde dracul de porumbrele negre!... Dar nu vezi, ciuntitule, cât eşti de ros de chila zarafilor?... nu te vezi că ai ajuns în trei colţuri, că ai scăzut şi ai slăbit cât un irmilic de cei noi?... Ţi-ai pierdut toţi dinţii, sărmane, şi vrei să mai muşti pe alţii?

GALBENUL (cu fudulie, ridicându-se în picioare): Leul deşi îmbătrâneşte tot leu rămâne, asemene şi galbenul tot galben!

PARAUA (săltând des şi iute de râs): Galben, tu?... Cu adevărat, sărmane, eşti galben, dar de gălbenarea morţii.

GALBENUL: Ian ascultă, cadână bătrână, nu te juca cu cuvintele, că, deşi sunt acum în trei colţuri, pe loc înfig unul în tine.

PARAUA (cu dispreţ şi cu un aer de mărire): Eu am trecut prin degetele ienicerilor şi nu mi-a fost frică! Tocmai tu vrei să mă sperii?

Ambele mele monede stătură puţin într-o poziţie teatrală, ca doi duşmani viteji care se măsoară cu ochii pân-a nu se încleşta la luptă. Eu mă uitam la ele fără nici a mă răsufla, atât eram de curios a vedea un duel bănesc; dar aşteptarea mea fu şi acum înşelată, precum a mai fost de multe ori în acest soi de întâmplări.

Provocatorul, adică galbenul, văzând maiestatea şi curajul protivnicei lui, se domoli, se trase înapoi, şi prin această mişcare aduse o nouă dovadă observării ce am făcut demult, că: fala mare ispravă n-are.

GALBENUL (după o scurtă tăcere): Nu te bucura, proasto, că eu mă voi înjosi a te onora cu loviturile mele, şi dacă te-am şi ameninţat dinioarea, nu spera că-mi voi uita rangul într-atâta încât să mă ating de tine. Ştiu, slavă Domnului! câtă depărtare este între noi. Familia mea-i de aur şi neamul tău de-abia de argint.

Cum îndrăzneşti dar a socoti că eu, care am fost slăvit de cei mari şi legănat în sânul lor, eu, care sunt fruntea banilor, eu să mă măsor cu tine? Sărmană! gândeşte cât ai rămas de neînsemnată-n lume şi vezi mai înainte de toate că eşti de o mie patru sute douăzeci de ori mai puţin decât mine.

PARAUA: Fricosule aristocrat! se vede că ai locuit multă vreme în sânul domnului M. şi că de la dânsul ai câştigat simţirile dobitoceşti sub care îţi ascunzi lipsa curajului. Tu, olandez, tu să rosteşti cuvinte de familie şi de nobleţe! Ruşine, ruşine să-ţi fie!

Am cunoscut mulţi compatrioţi de-ai tăi în deosebite rânduri şi în deosebite pungi, şi mărturisesc că i-am aflat curaţi de fire şi de caracter; dar tu, negreşit eşti minciunos, calp, bastard, c[...]ţi arăţi arama fără cât de puţină sfială. (Suspinând): Unde-i, unde-i frumosul şi nobilul olandez cu care m-am iubit atât de fierbinte la anul 1820 în buzunarul căpitanului Costiţă, pe când acest vestit corăbier călătorea pe Marea Neagră!... Unde-i acum să te facă una cu cutia în care ne găsim şi să mă răzbune de obrăzniciile tale.

GALBENUL (uimit de tulburare): La anul 1820?... Căpitanul Costiţă?... Marea Neagră?... Ce spui?... Tu erai atunci cu mine?

PARAUA (într-o nespusă mirare): Cu tine! Ce fel?

GALBENUL (repede, adunându-şi suvenirele): Dar... îmi aduc aminte... într-o noapte întunecoasă, marea era întărâtată de furtună... corabia era să se înece la Sulina... Toţi se rugau lui Dumnezeu ca să-i scape....

PARAUA: Aşa este, bine zici. Eu tremuram de frică şi, deodată, zuruind cu disperare, m-am aruncat şi m-am lipit...

GALBENUL: (dându-se de-a dura către para): Şi te-ai lipit de pieptul meu, care de mult ardea pentru tine în focul unei dragoste nemărginite.

PARAUA (lunecând către galben): Ah!

GALBENUL şi PARAUA (lipindu-se într-o amoroasă îmbrăţişare):

Soarele meu! Luna mea!

Zinghetul pricinuit prin înfocata atingere a monedelor se schimbă încet-încet într-o zuruire slabă sau, mai bine zicând, într-o suspinare metalică care se pierdu în deşerturile lumii şi al cutiei.

O tăcere drăgălaşă urmă după aceasta, tăcere ce dovedea o mare câtime de simţire în sânul monedelor; tăcere scumpă şi mult mai glăsuitoare decât însăşi vorba; tăcere care mi-a atins până şi mie, un străin, coardele inimii şi mi-a adus două lacrimi de compătimire pe marginea genelor.

Peste câteva secunde ambii amorezi se traseră puţin înapoi, se uitară lung unul la altul, făcându-şi amândoi o dureroasă revizie, şi ziseră următoarele, cu glas pătruns:

GALBENUL (oftând din greu): Cât eşti de schimbată, iubita mea!

PARAUA (suspinând cu durere): Cât ne-am schimbat, dragul meu!

GALBENUL (cu amărăciune): Ce crudă şi nemilostivă-i vremea! Coasa ei nu se osteneşte niciodată!... Plăcere, frumuseţe, tinereţe, toate sunt secerate de dânsa!... Astăzi ele strălucesc cu tot farmecul lor şi mâine se pierd. Tristă soartă! Lume deşartă!

Viaţă ticăloasă! Ah! Ah!

PARAUA (cu blândeţe îngerească): Nu te mâhni, luceafărul meu, că nu suntem numai noi supuşi acelor crude pravili ale soartei. Fierul că-i fier şi încă rugineşte, dar noi care suntem meniţi prin însăşi firea noastră a fi jertfa lăcomiei oamenilor!

GALBENUL: Îţi aduci aminte, scumpa mea, de-acea epocă fericită când ne-am întâlnit în buzunarul căpitanului Costiţă?...

Sufletele noastre erau făcute unul pentru altul, c[...]ndată ce ne-am zărit ne-am şi simţit cuprinşi de dragoste. Cât de frumoasă erai tu atunci cu faţa ta rotundă şi albă ce sticlea şi strălucea ca o tabla de dulceţi. Cu câtă graţie se îndoia talia ta gingaşă şi subţire!

Ce glas dulce şi armonios aveai tu atunci!

PARAUA: Atunci?... Dar atunci şi tu erai tânăr, frumos, voinic; atunci erai luciu şi plin de farmec; atunci aveai pe-mprejur o coroană cu zimţi din care ieşeau scântei amoroase ce-mi pătrundeau inima. Atunci eram amândoi în vrâsta dragostei, ne iubeam şi ne dezmierdam toată ziua şi toată noaptea, încât mi s-a ros jumătate de faţă atunci... dar acum...

GALBENUL (într-o deplină desperare): Dar acum?

PARAUA (râzând): Acum suntem ca doi tăciuni care fac numai fum făr-a da pară.

GALBENUL: Eu, tăciune, eu care...

PARAUA: Lasă monologul pe altă dată şi-mi spune ce te-ai mai făcut din ceasul acel crud când am fost despărţiţi? Prin care valuri, prin care pungi, prin câte soiuri de degete ai mai trecut?

GALBENUL: Ah! iubita mea, câte întâmplări am avut de la 1820 încoace!... De câte ori am trecut de la treptele cele mai nalte ale societăţii la cele mai de jos, din mâinile cele mai curate în labele cele mai mârşave, de la sânurile cele mai nobile la piepturile cele mai deşarte de oricare simţire! Nu este soartă în lume mai curioasă şi mai vagabondă decât a fiinţei nenorocite ce se numeşte monedă. În veci şi peste tot locul slăviţi şi doriţi, noi suntem pricina celor mai multe fericiri şi nenorociri pe pământ şi, cu toate aceste, rareori întâlnim suflete de acele închinate nouă şi vrednice de toată lauda, care, cunoscând preţul nostru, ne păstrează ca moaşte sfinte în fundul unei lăzi de fier, ne păstrează, zic, ani întregi şi ne scapă de acea frecătură necontenită a degetelor omeneşti, care roade podoabele noastre.

PARAUA (cu ceva nerăbdare): Le ştiu aceste toate; spune-mi mai bine istoria ta.

Nu am trebuinţă să mai adaug cât de mult se aţâţase curiozitatea mea. Istoria unui galben, povestită în întunericul şi în tăcerea nopţii, era pentru mine o petrecere nesperată. Mi-am aprins iute o a doua ţigaretă, şi galbenul începu aşa:

GALBENUL: Istoria mea este legată cu deosebite anecdote ce s-au întâmplat sub ochii mei persoanelor la care m-am aflat, anecdote triste sau vesele, unde eu am jucat totdeauna rolul cel mai de căpetenie şi în care mi s-a înfăţişat prilej a face multe însemnări şi descoperiri asupra oamenilor. M-am folosit mult de privilegiul ce avem noi, banii de aur, a fi strânşi cu scumpătate la pieptul lor, pentru ca să le cercetez şi să le cunosc inimile de aproape; şi tu, iubita mea, ştii ca şi mine câtă mârşăvie plină de dezgust este ascunsă înlăuntrul unor bipede care se zic creştini cu frica lui Dumnezeu. Ascultă dar, şi nu te supăra dacă fără voie ideile mele ţi-or părea câteodată cam posomorâte.

După ce ne-a despărţit căpitanul Costiţă la Galaţi, dându-mă pe mine unui boierinaş ce-i vânduse grâu, am suspinat multă vreme gândind la tine, la fericirile pierdute ale dragostei noastre şi crede-mă că dacă mi-ar fi fost cu putinţă mi-aş fi răpit viaţa de desperare; dar firea nedreaptă n-a vroit să ne dea şi nouă, galbenilor, dritul scump de a ne sinucide; în urmare am fost silit să-mi mistuiesc durerea-n suflet şi să urmez pe noul meu stăpân la moşia lui. Dar poţi tu să ghiceşti în ce chip l-am urmat?...

Ascuns, soro dragă, în ciubota lui şi călcat în picioare ca un ban de nimică, pentru că boierul se temea de tâlhari. Ştiu că această ruşine se întâmplă ades banilor care au nenorocire a pica în pungile boierinaşilor de la ţară, dar eu încă nu păţisem o asemene înjosire şi mă înăduşeam de ciudă. Ah! ziceam atunci, de ce nu am putere să-i fac o provocare, precum se cuvine între persoane bine crescute, şi să-l străpung cu spaga rigăi de Olanda!... Ce folos însă! Eu ziceam, eu auzeam. În sfârşit, acel drum plin de chinuri se săvârşi după cum dori stăpânul meu: el ajunse acasă cu toţi banii în ciubotă fără să fi întâlnit nici măcar un potlogar pe drumul mare.

... Vai mie! nu putea şti

procesu-n a lui stare sta gata a năvăli.

PARAUA: Nu-mi spui că te-ai făcut literat?

GALBENUL: M-am găsit odată din întâmplare jumătate de ceas în buzunarul unui poet.

PARAUA: Urmează-ţi povestirea.

GALBENUL: O împresurare de moşie îl sili pe bietul boier a alerga la Iaşi spre a se lupta cu tagma judecătorească, însă din nenorocire în capitala asta el nu putu să întrebuinţeze mijlocul ciubotelor spre scăparea galbenilor lui, precum o făcuse în drumul cel mare, căci aici oarecare director de tribunal i-a luat până şi ciubotele din picioare. E de prisos să mai adaug că eu împreună cu toţi ceilalţi ai mei tovarăşi trecurăm în punga acestuia şi că sărmanul boierinaş se întoarse acasă cu părul alb, cu giubeaua ruptă şi cu buzunarele sparte. Nenorocirea lui m-a cuprins de puţină jale, dar pe de altă parte mi-a adus o mulţumire ascunsă, căci răzbunarea este una din cele mai vii mulţumiri ale oamenilor şi ale galbenilor olandezi.

PARAUA (oţărându-se): Mă îngrozeşti cu vorbele aceste.

GALBENUL (cu fanfaronadă): Da cum socoţi?

PARAUA: Nu mi-ar părea curios dacă ai fi un ducat veneţian, pentru că aceştia cred numai în vendetta lor, dar tu, olandez...

GALBENUL: Nu te atinge de naţionalitate, soro dragă, că mă supăr.

PARAUA: Pardon, scumpul meu; n-am vroit să te mâhnesc.

GALBENUL: Te cred, iubita mea. Unde mă găseam?... La directorul de tribunal. Nu ţi-oi descri figura lui, pentru că era foarte neînsemnată, dar ţi-oi vorbi de buzunarul său. Ştii că noi, banii, judecăm mai totdeauna oamenii după pungile şi după buzunarele lor, şi eu mărturisesc că acest fel de judecată mi se pare cel mai nimerit într-o epocă unde domneşte interesul. Dl Buffon, naturalistul francez, a zis că: stilul arată omul; eu zic că: buzunarul arată omul. El este cea mai sigură caracteristică a firii, a patimilor şi a moralului său. De pildă, buzunarul unui cheltuitor este spart; punga unui zgârcit e făcută de materie groasă şi trainică şi e legată cu nouăzeci şi nouă de noduri ş.c.l.; iar buzunarul directorului putea foarte bine să dea o lămurită idee de haos, căci nu avea nici margini, nici fund.

Închipuieşte-ţi dar, scumpa mea, ce groază m-a cuprins când m-am rătăcit în acel sac lung şi adânc! Mă credeam pierdut întocmai ca un călător în pustiurile Africii, dar mă înşelam, pentru că buzunarul suspomenitului director de tribunal nu semăna nicidecum cu un pustiu; acesta dimpotrivă era locuit de feluri de neamuri străine şi pribegite acolo din alte pungi.

Când am ajuns la marginile acelui sac, am găsit o poporaţie foarte amestecată de galbeni olandezi şi nemţeşti, de irmilici vechi şi noi, de carboave, până şi de sfanţigi, până şi de firfirici, care cu toţii trăiau într-o armonie ce m-a adus în mare mirare, cunoscând dihoniile care despart astăzi naţiile.

PARAUA: Cum, frate, carboavele şi irmilicii erau prieteni?

GALBENUL: Nu numai prieteni, dar aş putea zice fraţi de cruce, dacă n-aş şti că irmilicii sunt duşmanii sfintei cruci. Şi această unire eterogenă ştii tu de unde se trăgea?... Din crudul obicei care silise pe fieştecare monedă a-şi lepăda naţionalitatea, când a intrat în acel buzunar directoresc. Acole, galbenii, irmilicii ş.c.l. nu se mai numeau nici galbeni, nici irmilici, nici carboave.

PARAUA: Dar cum, cum?

GALBENUL: Martori!... Înţelegi acum? De pildă, galbenii se chemau martori de treizeci şi cinci de ani; irmilicii martori de patrusprezece sau de şasesprezece ani, după vârstă; carboavele martori de doisprezece ani; şi toţi la un loc alcătuiau un popor nou, cunoscut sub nume de: naţia dovezilor sunătoare... Mă pricepi acum?

PARAUA (oftând): Te pricep. (După o mică tăcere.) Şi mult ai şezut tu acolo?

GALBENUL: Aşteaptă. Voi, turcilor, aveţi un proverb pe care nu mi-l aduc aminte, dar care se începe cu haram...

PARAUA: Haram gheldi, haram ghiti.

GALBENUL: Tocmai; acest proverb, pe cât înţeleg, vrea să zică că de banii luaţi nedrept nu s-alege nimică.

PARAUA: Bre! Nu te ştiam poliglot.

GALBENUL: Cum să nu fiu poliglot, soro dragă, dacă am slujit oarecând drept plata unei subscrieri la un Tetragloson, care era să iasă... dar să venim la proverbul pomenit, pentru ca să vezi cum se adeveri înţelesul lui.

A doua seară, după intrarea mea în colonia dovezilor sunătoare, stam la vorbă cu câţiva martori de deosebite vârste şi povesteam pe rând chipurile înşelătoare ce întrebuinţase stăpânul nostru pentru ca să ne tragă în sânul lui, de la răzeşi, de la văduvele sărace şi de la toţi nenorociţii împricinaţi, la care ne aflasem mai înainte, când deodată o mână lacomă ne cuprinse grămadă în palmă şi ne trânti ca vai de noi! pe o masă de cărţi unde se juca stos. Câteva perechi de ochi se ţintiră cu dragoste asupra noastră, şi după câteva talii, o altă mână străină se întinse spre noi şi ne trase într-un alt colţ al mesei. Directorul nu mai era stăpânul nostru... El ne pierduse pentru totdeauna. Pare că-l aud şi acum cât de tare se blestema, cum se ocăra pe sine cu cuvintele cele mai proaste pentru că jucase, în vreme ce noul meu stăpân îi zicea din vreme în vreme cu sânge rece: haram gheldi, haram ghiti!

De-atunci m-am pătruns de adevărul acestui proverb şi am luat o mare opinie de înţelepciunea musulmană.

PARAUA (se închină): Îmi pare foarte bine.

GALBENUL (urmând cu foc): Înţelepciunea şi paralele turceşti sunt două lucruri care mi-au câştigat inima.

PARAUA (cu ceva cochetărie): Berbantule...

GALBENUL (după un zâmbet): Tânărul ce mă câştigase în cărţi era una din acele fiinţe a cărora nume se sfârşeşte în escu, când se află la Moldova, şi în eanu, când merg la Valahia; fiinţe problematice, care trăiesc făr-a avea nici un chip de vieţuire, care pică năpaste în casele şi la mesele oamenilor şi care astăzi se primblă în droşte de Brandmaier, îmbrăcaţi în straie nouă, încălţaţi cu botine de glanţ, şi mâine îi vezi plămădind glodul uliţelor cu ciubote rupte, cu surtucul descusut şi cu pălărie roasă pe cap; trântori paraziţi ce s-au introdus de o bucată de vreme în societatea românilor, speculând nevinovăţia şi încrederea lor, şi care au fost crescuţi la şcoala vestitului Robert-Macarie, de coţcărească pomenire.

Acel interesant copil al civilizaţiei, acel nobil cavaler... de industrie, petrecea o mare parte a zilei închis în odaia lui cu o pereche de cărţi în mâini, pe care le amesteca necontenit, le aşeza în deosebite chipuri, le sucea, le tăia, deprinzând şi iscodind fel de fel de teşmecherii ce întrebuinţa seara spre a pungi pe pontatori.

Şi trebuie să mărturisesc că el ajunsese la o dibăcie atât de măiastră în măsluirea cărţilor, încât ar fi meritat cu toată dreptatea o odă escamotofilă în soiul acelei adresate dlui Rodolfo de dl Eliad, marele ammiratore della prestidigitazione.

PARAUA (boldind ochii): Ce cuvinte sunt aceste?

GALBENUL: Aceste sunt câteva cuvinte dintr-o nouă limbă românească ce se descoperă acum la Bucureşti.

PARAUA: Dar escamotofil ce bazaconie este?

GALBENUL: Escamotofil e văr primar cu braţalba, cu lungumbra şi frate de cruce cu Broascăoaietaurie şi cu impercaicoifagi ale dlui Aristia.

PARAUA: Nu le înţeleg.

GALBENUL: Te cred; dar ian întreabă pe croitorii lor dacă înţeleg cuvintele teşmecherii şi haram, şi să vezi că ţi-or răspunde: nu te capisc sau: nu te cumprind.

PARAUA (clătinând capul): Mari sunt minunile tale, Doamne!

GALBENUL: Zi mai bine: mari sunt minciunile oamenilor!...

Tânărul meu avea, precum ţi-am spus, degetele foarte sprintene la cărţi şi se folosea binişor de meşteşugul său, căci acesta era pentru dânsul un soi de fondos sigur din care trăgea dobândă pe fieştecare seară; dar el nu se mulţumea cu acel venit şi, în urmare, se împrumuta ades pe la zarafii jidovi. Trebuie să-ţi spun că stăpânul meu se trudea demult ca să desluşească o problemă foarte grea, adică: chipul de a face datorii fără a le plăti. În adevăr el descoperise demult partea cea dintâi a problemei, şi acum era aproape să o găsească şi pe cea din urmă, căci hotărâse să fugă a doua zi pe ascuns la Bucureşti, când deodată şi fără veste unul din creditorii lui, un jidov bătrân, i se arătă grozav şi înarmat cu patru slujitori de la Agie. Pricina acelei înfăţişări poliţieneşti era un vecsel iscălit de stăpânul meu, dar neplătit, după obiceiul său cel economic. Noul Macarie fu silit să numere banii îndată şi, numărându-i, mă lepădă şi pe mine în palma nebotezatului zaraf.

PARAUA (cu tânguire): Nenorocite prieten!

GALBENUL: Dar, dar, plânge-mă, scumpa mea, tânguieştemă, luna mea, căci aici încep pentru mine durerile, ticăloşiile, chinurile unei inchiziţii mai crude decât acea spaniolă; boceştemă şi te îngrozeşte, pentru că ai să mă vezi muncit în mâini de călău, precum erau munciţi creştinii în vremea păgânismului; ai să cunoşti, în sfârşit, misterul acel înfricoşat al deformării mele şi chipul nelegiuit prin care eu, mândrul şi slăvitul tău odinioară amorez, am fost despărţit pentru totdeauna de podoabele mele.

Neronul israelit ce mă luase în robie mă închise deocamdată într-o temniţă neagră şi unsă, pe care el îndrăznea a o numi pungă, şi ajungând acasă la dânsul, după ce mă arătă cu bucurie la vro şase copii zdrenţăroşi şi nespălaţi, el mă ascunse sub o podea din odaia lui, într-o oală îngropată în nisip. Auzi tu?... într-o oală de făcut borş, eu ce locuisem în pungi de mătase! eu care ţinusem adeseori loc de onor printre oameni, să mă văd ţinând locul fasolelor şi pătrunjelului! Această idee mi-ar fi dat gălbenarea negreşit, dacă n-aş fi fost precum sunt galben de firea mea. Dar toate aceste nu sunt încă nimică pe lângă chinurile ce mi se pregăteau.

Pe la miezul nopţii, călăul acela nemilostiv mă scoase la lumina unei lumânări de seu şi, apropiindu-mă de ea, îmi atinse zimţii cu un instrument de moarte ce-i zic chilă. Durerea ce mă cuprinse dintr-o margine la alta mă făcu să sar în sus de trei palme şi, scăpând dintre degetele lui, alergai iute de-a dura sub pat, unde mă ascunsei tremurând. Ce folos însă! Iuda mă găsi peste puţin şi îmi roase toţi zimţii cei frumoşi, care, după cum zici, iubita mea, îţi aruncau odinioară în inimă atâte scântei de dragoste. Într-o clipală m-am văzut ras, pilug, de jur împrejur întocmai ca capul bărbierului meu; glasul mi se dogise de durere şi, neputându-l blestema atunci cum se cădea, m-am răzbunat asupra lui azvârlindu-i un zimţ în ochi. De atunci el a rămas chior, şi socot c-a rămânea tot aşa păn' la judecata cea de pe urmă.

PARAUA (plesnind de mânie): Amândoi ochii să-i fi scos. Auzi!... să-ţi chilească zimţii! Eu mă mir cum de sufăr românii atâte mii de tâlhari.

GALBENUL: Ce să le facă dacă sunt sudiţi!

PARAUA: Şi cum ai scăpat din mâinile călăului tău?

GALBENUL: În codrul Herţei!... Ştii că acest codru e moartea jidovilor: numai de le-i pomeni de dânsul îi vezi că-şi schimbă feţele şi-i apucă ducă-se pe pustii. Tâlharul meu de zaraf avea nevoie să meargă la hotarul Mamorniţei pentru oarecare speculaţii cu folos sigur şi, ştiind că avea să treacă prin acel codru atât de duşman perciunilor, el îşi cumpără două pistoale şi un iatagan ruginit, se sui singur într-o brişcă şi se porni cu frica-n spate şi cu galbenii în sân. După multă trudă ajunseră în sfârşit în codrul Herţei. Târtanul meu tremura ca de friguri; măselele-i clănţăneau şi el se bătea necontenit cu pumnul în piept. Era înspre seară, la ceasul acel sfânt al zilei unde toată natura se linişteşte în tăcere şi pare că se pregăteşte pentru serbarea unei taine înfricoşate. Caii mergeau încet la deal, când deodată ieşiră de după copaci doi oameni înarmaţi.

Iuda răsări ca şi când l-ar fi muşcat un şarpe, dar nu-şi pierdu minţile, căci, scoţându-şi iute cuşma şi chitia de pe cap, le puse lângă dânsul, una-n dreapta şi una-n stânga, şi începu a striga de departe: ,,Nu veniţi, nu; noi suntem trei, voi sunteţi doi". Cu toate aceste tâlharii opriră caii şi se apropiară de brişcă.

-- Măi târtane, zise unul din ei, pentru cine ai luat armele aceste?

-- Pentru tâlhari, răspunse zaraful.

-- Noi suntem tâlhari.

-- Poftim, mă rog, -- şi jidovul dete îndată armele.

-- Da bani ai cu tine?

-- Ba nu, n-am nici o para, pe legea mea.

-- Pe dânsul, măi, răcniră atunci hoţii, şi pe Leiba mi-l trântiră din brişcă jos la pământ. Iuda se zbuciuma cu desperare şi răcnea vai mir, ghevalt cât îl ţinea gura, dar unul din tâlhari îi puse un genunchi pe piept şi o mână-n gât, şi glasul i se curmă pe loc.

Această scenă nu ţinu mult, căci peste puţin cei doi voinici intrară iar în codru, lăsând trupul zarafului lungit în mijlocul drumului, fără suflare şi cu ochii holbaţi. Socot de prisos să mai adaug că ei nu uitaseră să-i ia punga din sân. Tâlharii de drumuri mari, precum şi cei de târguri mari, au într-acest soi de întâmplări o deosebită luare-aminte.

PARAUA: Cum? dragul meu, ai încăput îm mâini de tâlhari şi nu ţi-a fost frică?

GALBENUL: Adă-ţi aminte, scumpa mea, că trecusem mai înainte prin mâinile unui director de tribunal, ale unui stosar şi ale unui zaraf. Deprinderea se face fire, după cum ştii.

PARAUA: Adevărat; oamenii şi banii se deprind cu societăţile cele mai rele.

GALBENUL: Stăpânii ce căpătasem eu acum, şi care mă căpătaseră totodată, ne duseră în fundul codrului, la gura izvorului care se numeşte fântâna hoţilor. Acolo erau adunaţi toţi tovarăşii lor, împreună cu căpitanul, ce sta mai deoparte, lungit pe iarbă, cu pistoalele lângă dânsul.

Opt voinici cu spete late

Cu mânece suflecate

Şi cu puştile-ncărcate.

-- Ei! copii, prins-aţi iepurele? zise căpitanul, om nalt de stat, vânos în braţe şi cu mustăţile de-un cot.

-- L-am prins, căpitane, răspunse tâlharul ce mă ţinea în palmă.

-- Gras îi?

-- Cam gras, că nu putea fugi bine.

-- Poate-a fi fost cuşer.

-- Cuşer, dar; avea nişte perciuni de-o palmă.

-- Şi unde-i pielea?

-- Iat-o, căpitane.

Căpitanul deschise punga, se uită la noi şi, clătinând din cap cu mânie: Ian vezi, zise, cum i-au ciocârtit! Litfa blestemată ne-a furat pe jumătate dintr-înşii. Pe urmă, vărsându-ne în palmă, chemă toţi tovarăşii lui împrejur şi ne împărţi în sume drepte pe la fiecare. Eu însă rămăsei partea căpitanului. Acest român era cu adevărat voinic, şi dacă se făcuse tâlhar de drumul mare, nu că doar îi era sete de bani, dar pentru că simţea ceva în inima lui care îl îndemna să caute prilejuri de vitejie; primejdiile aveau pentru dânsul un farmec magnetic care îl trăgea fără voie, şi sunt încredinţat că dacă ar fi avut norocire să se nască cu trei sute de ani mai înainte, pe când românii erau în lupte, el şi-ar fi dobândit un nume de viteaz mare. Singura slăbiciune ce avea era că iubea prea mult nevestele măritate, şi fiindcă aceste au avut de când lumea o fierbinte aplecare pentru voinici, s-a întâmplat că mulţi bărbaţi însuraţi erau mânioşi foc asupra căpitanului şi juraseră să-şi răzbune asupra lui.

Mai ales unul, un grec care fusese arn[...]n vremea domnului Ioniţă Sturza, îi păstra o duşmănie de cele ascuţite, pentru că simţea pe frunte, de o bucată de vreme, oarecare mâncărimi ce-i înfierbântau creierii şi-l făceau să viseze noaptea tot soiul de vite cornorate. El se aşezase de vro doi ani în târgul Herţei, şi de vro opt luni se însurase cu o fată tânără, care era vestită de frumoasă pe toată linia hotarului.

Cum şi ce fel se cunoscuseră şi se daseră în dragoste căpitanul cu femeia arnăutului, nu ţi-oi putea spune... dar ştiu că în toate serile, pe la asfinţitul soarelui, stăpânul meu îşi încăleca murgul şi se ducea de se întâlnea cu dânsa la o cumătră a ei ce şedea în marginea târgului. Arnăutul se vede că înţelesese în sfârşit pricina vizitelor dese ce făcea nevasta lui în casa cumetrei sale, căci se pregăti de vânat, luându-şi hăitaşi, arme şi c.l.t. Hăitaşii însă îi alesese printre câţiva bărbaţi, care ca şi dânsul aveau ceva pică asupra căpitanului.

Într-o seară, cum răsări cea întâi stea pe cer, stăpânul meu, după ce îşi împărţi tovarăşii pe la deosebite potice, încălecă murgul şi se porni pe o cărare îngustă ce ducea la marginea codrului. Era o lună cum o doresc amorezii, o lună plină de o tainică lumină, care învăluia tot codrul şi răzbătea printre frunzele copacilor. O tăcere adâncă, o linişte sfântă domnea în lume. Nu se auzea altă decât pasurile calului pe cărare. Căpitanul scoase de sub mintean o tambură mică cu strune de sârmă şi, împreunându-şi glasul cu ea, începu a cânta un vers jalnic, ce-mi pătrundea inima, măcar că-i de metal.

Tot mergând şi cântând, iată că ieşirăm din codru şi sosirăm pe o culme nu departe de târgul Herţei. Acolo stăpânul meu se opri, c[...]mprejur şi, punând două degete în gură, dură o şuierătură de cele haiduceşti, care clocoti grozav în codru şi care îmi ţiui multă vreme în urechi. Îndată pe urmă, o ferestruică se lumină la o casă din târg; iar căpitanul, sărind vesel de pe cal, se îndreptă repede în partea ei. După câteva minute el era în braţele frumoasei sale iubite şi se dezmierdau şi se drăgosteau amândoi, precum odinioară ne dezmierdam noi, scumpa mea lună... Îţi mai aduci aminte?

PARAUA (oftând): Ah!

GALBENUL (asemene): Şi iar ah!... (După o scurtă şi dure- roasă tăcere.) Nimic nu-i statornic în lume: tinereţile trec, norocul piere tocmai când gândeşti că guşti mai bine plăcerile lui. Cât de fericite minute petrecea stăpânul meu cu iubita lui şi ce triste minute erau să urmeze după ele!

Aşa-i legea crudei soarte,

Azi plăcere,

Mâini durere,

Azi viaţă şi mâini moarte!

PARAUA (din fundul inimii): Of... of!

GALBENUL (asemene): Şi iar of!... Ce să-ţi mai spun?

Voinicul meu căpitan se văzu deodată înconjurat de vro zece oameni înarmaţi şi comenduiţi de însuşi bărbatul iubitei sale. Într-o clipală el fu aruncat la pământ şi, în locul albelor braţe ce-l strângeau cu un minut înainte lângă un piept înfocat, sărmanul! simţi nişte lanţuri reci ce-i cuprinseseră tot trupul ca un şarpe. Poziţia lui era cu atât mai neplăcută că avea multă asemănare cu poziţia zeului Mars, când acest viteaz Don Juan ceresc fu prins cu Afrodita în mrejele lui Vulcan. Afrodita din târgul Herţei a fost trimisă la o mănăstire, după stăruinţele arnăutului, şi nenorocitul meu stăpân dus la una din cele 13 isprăvnicii ale Moldovei. Acolo ispravnicul îi făcu o de aproape cercetare şi-l expedui la Iaşi, unde, fiind judecat, i se încheie o hotărâre destul de sărată, adică: i se încuviinţă un cvartir de câţiva ani la ocnă pentru ca să-şi prefacă, să-şi îmblânzească şi să-şi îndulcească simţirile morale!... Cât pentru tovarăşii săi de hoţie, am aflat mai târziu că unii au trecut peste hotar, pentru ca să facă voiajuri de plăcere, iar câţiva au izbutit a se înălţa între oameni... prin ajutorul ştreangurilor spânzurătorii.

PARAUA: N-ai făcut, dragul meu, o observare? Că toţi tâlharii de drumuri şi de codri sunt spânzuraţi în târguri... Oare pentru ce?

GALBENUL (declamând): Oů peut-on ętre mieux qu'au sein de sa famille!

PARAUA (râzând): Ha, ha, ha... bată-te norocul, că poznaş mai eşti!

GALBENUL: Ispravnicul ce mă luase odată cu doprosul era, cum se zice, un om al trebii. Cunoscând toate chipurile legiuite de obiceiul pământului întru a se folosi de prilejuri, el izbutise a-şi preface slujba în chiverniseală şi, slavă Domnului! după câţiva ani, îşi făcuse o stare ca oamenii. Avea, sărmanul, două moşioare luate de la răzeşi, avea câteva suflete de ţigani, şi era cunoscut în tot ţinutul de gospodar cumsecade. Mai era încă cunoscut şi de creştin cu frica lui Dumnezeu, pentru că ştia Crezul greceşte pe de rost, măcar deşi nu înţelegea nicidecum astă limbă; pentru că se împărtăşea de două ori pe an şi pentru că făcea ades paraclisuri în casă. Cu toate aceste, bunul nostru creştin nu se sfia a porunci să bată la tălpi pe vreun român ce nu-şi putea plăti birul, tocmai când el rostea Tatăl nostru, tocmai când zicea cu mare evlavie:

,,Şi ne iartă nouă, Doamne, greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri..." Altmintere era bun la suflet, atât de bun, încât cucoana d-sale îl trimitea fără voie în comisii când avea gust să rămâie singură acasă.

Boierul ispravnic, precum am spus, avea o cucoană; cucoana avea un verişor al doilea. Boierul ispravnic era bătrân şi urât; cucoana era între două vârste, adică: nici prea crudă, nici prea coaptă, nici urâtă, nici frumoasă, dar mai mult hazlie. Verişorul era numai de vro nouăsprezece ani, destul de nostim, dar cam prostuţ din fire şi cam obraznic din creştere. Boierul ispravnic iubea numai două lucruri în lume : 1-i banii şi 2-lea nevasta.

Cucoana, asemene, slăvea numai două lucruri pe pământ: 1-i banii şi 2-lea verişorul. Verişorul iarăşi adora numai două lucruri în viaţa lui: 1-i banii şi 2-lea vânatul.

Aceste trei deosebite patimi, al cărora fondos eram noi, banii, se speculau între ele cu fel de fel de chipuri, unele mai curioase decât altele, şi prilejeau nişte scene de tot comice. Spre pildă: când simţea cucoana că iubitul său bărbat se folosise de vrun chilipir, îşi pregătea un arsenal întreg de căutături înfocate, de suspinuri fermecătoare şi de note în b mol, care cu toate erau menite spre a-i întoarce capul şi spre a-i stoarce banii. Aşa, înarmată de acea grozavă şi primejdioasă artilerie, isprăvniceasa intra în odaia boierului şi începea dintâi a-l împroşca cu mii de săgeţi din ochi, unele mai dulci decât zahărul, altele mai pătrunzătoare decât fierul; şi când vedea că nenorocitul începea a se uimi, atunci da drumul oftărilor arzătoare şi notelor în b mol, care, ca un batalion de cavalerie, se aruncau asupra lui, îl ameţeau, îl tulburau şi-l aduceau în starea unui automat. Pe urm[...]ncolăcire de braţe împrejurul gâtului şi o dulce sărutare între sprâncene desăvârşeau biruinţa, şi îndată toţi galbenii din buzunarul boierului se strecurau zuruind în palma cucoanei. Nu am trebuinţă să mai adaug că el, când se deştepta din acea amoroasă magnetire, se trezea totodată şi pornit într-o comandirovcă poruncită de însăşi drăgăstoasa lui nevastă.

PARAUA: Şi ce făcea ea cu atâte parale?

GALBENUL: Ce parale!... Zi galbeni.

PARAUA: Aşa vine vorba.

GALBENUL: Cucoana isprăvniceasă lua lecţii de limba franceză, pentru că ast[...]n Moldova e cam ruşine să vorbească cineva româneşte, şi alesese drept profesor pe verişorul ei, care fusese crescut într-un pension din Iaşi şi care învăţase acolo a moncheri pe fieşcare. Acele lecţii se dau şi se primeau seara, după purcederea bărbatului, într-o odaie plină de divanuri şi luminată numai de o singură lampă. Profesorul şi cu şcolăriţa lui se puneau pe o sofa şi lecţia se făcea în următorul chip:

ŞCOLĂRIŢA: Spune-mi, verişorule, cum se zice franţuzeşte: te iubesc?

PROFESORUL: Je vous aime!

ŞCOLĂRIŢA (cu o drăgălaşă căutătură): Je vous aime!

PROFESORUL: Sau: je vous adore.

ŞCOLĂRIŢA (adăugând pomenitei căutături un glas dulce şi tremurător): Je vous aime, verişorule, je vous adore.

PROFESORUL (ruşinându-se): Et moi aussi.

ŞCOLĂRIŢA (luându-l de mână): Dar... aş vrea să te sărut, cum se zice?

PROFESORUL (coborând ochii): Je voudrais vous embrasser.

ŞCOLĂRIŢA (cu glasul înfocat): Je voudrais vous embrasser, verişorule.

PROFESORUL (tulburându-se): Et moi aussi.

ŞCOLĂRIŢA: Dar... cine te opreşte, cum se zice?

PROFESORUL: Qui vous en empeche?

ŞCOLĂRIŢA: Hai să spunem de la început.

PROFESORUL (tremurând): Je vous aime.

ŞCOLĂRIŢA (cu patimă): Je vous adore.

PROFESORUL: Je voudrais vous embrasser.

ŞCOLĂRIŢA (iute): Qui vous en empeche, verişorule?

Dă-mi voie, scumpa mea, să nu urmez pân' la sfârşitul lecţiei: ţi-oi spune numai că din je vous aime în je vous adore, toţi galbenii luaţi din sânul ispravnicului treceau în mâinile verişorului, drept plată sârguinţei sale.

Prin asemene chipuri şi eu, draga mea, am călătorit din pungă în pungă şi am ajuns în sfârşit a fi proprietatea tânărului profesor de: je voudrais vous embrasser.

Ţi-am spus că el iubea vânatul. Această patimă se dezvelise în inima lui cu atât mai straşnic că era foarte rău chitaş şi, în urmare, mai toate păsările îi treceau pe la nas. În zadar el le alunga cu haliciurile prin văzduh; nici una din ele nu vroia s[...]mplinească mulţumirea de a pica. Într-o zi, nenorocitul meu vânător se trezi cu hotărârea să facă minuni şi să nu se întoarcă acasă decât cu cel puţin două care mocăneşti pline de jigănii ucise; dar, precum ştii, hotărârea şi împlinirea sunt două lucruri care n-au obicei a se întâlni cam ades. Cu toate aceste, stăpânul meu se îmbr[...]n tot costumul de vânător şi se porni cu pălăria de paie pe urechi, şuierând o bucată din opera Zampa : Il faut céder ŕ mes lois... ca un om sigur de biruinţă. Şi nici nu putea fi altmintere de vreme ce avea cu el treizeci de încărcături gata, o torbă nouă şi o puşcă de Lepage cu două ţevi. Bine încredinţat deci în dibăcia lui, el ieşi la câmp, aruncând împrejurul său căutături pline de lăcomie şi de cruzime.

Trebuie să ştii, iubita mea, că nu este tigru, nu este hienă, nu este, în sfârşit, lighioaie pe pământ mai crudă decât un vânător prost în cele dintâi ale lui cercări. Ţelul său este numai ca să ucidă pentru ca să se încreadă că-i puşcaş; de aceea trage în toate părţile, în toate jigăniile, fără deosebire: găini, prepeliţe, curcani, vrăbii, ba încă, de nu s-ar sfii, ar slobozi puşca şi peste oameni. Se înţelege de la sine că cele mai multe ori el împrăştie în vânt oci întregi de praf şi că se osteneşte zile mari degeaba. Iar dacă i se întâmplă să oboare vreo păsăruică oarbă... să-l vezi atunci cum aleargă cu ochii boldiţi la locul unde a zărit-o picând: gard, şanţ, spini, el răzbate tot, fără sfială; ar trece şi prin foc fără a lua seama, căci atunci el nici nu vede, nici n-aude. Îşi pierde ceasornicul, pălăria, puşca... dar nu-i pasă; el a lovit!... şi de vreme ce-a lovit, e puşcaş bun.

Această idee măgulitoare aţâţă focul ce-l înflacără şi dă aripi picioarelor sale, care aleargă, saltă, zboară făr-a atinge pământul.

Şi când zăreşte în iarbă pasărea rănită, să-l vezi cu ce turbare se aruncă asupra ei, şi pe urmă cu ce fudulie o ridică până la ochi ca să o privească mai de aproape. Atunci i se pare că ţine o lume în mână! Bucuria lui este nebună; ar voi să lege pasărea la piept, ca o decoraţie, dar, aducându-şi aminte că are o torbă, o pune într-însa, şi apoi o scoate de zece ori pe minut pentru ca să o mai vadă. Deşertăciunea lui găseşte pricină de fală în moartea unei fiinţe nevinovate!

Cea întâi pasăre care a fost jertfa cruzimii stăpânului meu era un botgros. Pare că-l văd şi acum pe creanga unui păr sălbatic, cu guşa umflată de cântare! Vânătorul meu se apropie de el pe furiş, ca un motan, îl chiti multă vreme, trase chedica puştii, şi bietul botgros pică pe iarbă, slobozind un ţipăt dureros!... Îl lovise tocmai în guşă. Acea scenă m-a înfiorat aşa de tare şi totodată a trezit în mine o ură atât de cumplită asupra tuturor oamenilor, încât m-am hotărât pe loc a mă depărta de verişorul isprăvnicesei şi, dar, profitând de uimirea ce-l cuprinsese în vremea când alerga să puie mâna pe victima lui, am sărit iute din buzunar şi m-am ascuns în iarbă. De atunci, iubita mea, am rămas încredinţat că în oameni sunt seminţe de cruzime care, dacă ar avea prilejuri favoritoare pentru dezvelirea lor, ar acoperi faţa pământului cu mii de Neroni.

PARAUA: De nerozi?

GALBENUL: Neroni. Cât pentru nerozi, după cum le zic în Valahia, slavă Domnului! seminţia lor s-a dezvelit şi a înflorit destul de bine în lume.

PARAUA: Mai ales de când s-a lăţit mania de a avea spirit.

GALBENUL: Acum eram liber!... liber!... înţelegi tu, iubita mea, toată dulceaţa şi toată puterea acestui cuvânt? Neatârnat de nimeni, scăpat de închisorile pungilor!... volnic de-a face tot ce-mi plăcea!... În ceasul acela am gustat cea mai mare fericire în sufletul meu, căci nimic pe lume nu e mai scump şi mai slăvit decât libertatea; ea este darul cel mai nepreţuit ce l-a dat Dumnezeu oamenilor. Şi să ştii de la mine că atunci o naţie se apropie de moarte când începe a fi surdă la glasul libertăţii!

PARAUA: Acest adevăr e vechi de când lumea şi îl ştiu de mult.

GALBENUL: Cum se poate?... Eu credeam că l-am descoperit singur.

PARAUA (zâmbind): Spiritele înalte se potrivesc ades la gânduri.

GALBENUL (se închină): Eram liber, precum ţi-am spus, într-o câmpie înflorită, ce răsuna de cântecele păsărilor.

Ciocârliile voioase în văzduh se legănauŞi-nturnarea primăverii prin dulci ciripiri serbau.

Florile dezmierdate de un vântuşor lin răspândeau în aer feluri de miroase, ce mă îmbătau de mulţumire. Stam culcat între doi toporaşi şi mă uitam la soare cu dragostea unui frate, căci, după zisa poeţilor, soarele nu este altă decât un glob de aur. Razele sale lunecau pe faţa mea, dându-mi o sărutare fierbinte, ce mă făcea să strălucesc de bucurie. Vai mie! puteam oare gândi că tocmai el va fi pricina nenorocirii mele şi a de iznoavei robiri în care am ajuns!...

Acum sunt încredinţat de adevărul proverbului românesc ce zice că: fratele-ţi scoate ochii!... şi păstrez o deosebită admirare pentru fabula lui Alexandrescu, Toporul şi pădurea, care zice:

Că în fieşce ţară

Cele mai multe rele nu vin de pe afară,

Nu le aduc străinii; ci ni le face toate

Un pământean de-ai noştri, o rudă sau un frate.

PARAUA (cu entuziasm): Aferim, aferim!

GALBENUL (după o scurtă tăcere): Ţi-am spus, draga mea, că câmpia unde mă desfătam cu atâta mulţumire vuia de cântecele păsărilor, dar mai cu seamă de vro câteva minute ea răsuna de glasul îngeresc al unei tinere copile, ce culegea flori aproape de mine. Zic îngeresc, pentru că aşa-i obiceiul, cu toate că nime nu cred că a auzit glasul îngerilor; şi socot că aş nimeri mai bine zicând argintiu, mai ales că acest cuvânt îmi aduce aminte de glasul tău, ce m-a încântat aşa de mult în buzunarul căpitanului Costiţă.

PARAUA (varsă o lacrimă de înduioşare).

GALBENUL: Ai însemnat ca şi mine, scumpa mea, cât e de frumos neamul ţiganilor care trăiesc în partea munţilor şi ce figuri regulate şi vioaie se găsesc printre femeile lor; dar crede-mă că niciodată, de când mă aflu în Principatele româneşti, n-am întâlnit trăsături atât de gingaşe, atât de bine împreunate şi într-un cuvânt atât de plăcute ca a Zamfirei (aşa se numea copila ce culegea flori lângă mine). Lasă că era tânără numai de vro şaisprezece ani şi că avea încă acea frăgezime copilărească atât de nepreţuită în podoaba unei femei, dar apoi toate mişcările ei, căutătura sa, glasul său aveau un ce mai deosebit, un aer de sălbătăcime încântătoare, ce o asemănau cu o căprioară sprintenă în momentul când simte vânătorul în codri. Părul său negru ca pana corbului era împletit în cosiţe împodobite cu bănuţi de argint şi cu floricele; la gât purta o salbă de mărgele roşii şi albe şi de rubele, care sălta pe sânu-i la tot pasul, pricinuind un zinghet delicat şi strălucind felurit sub razele soarelui. Toată haina ei era o cămaşă albă cusută cu altiţe de fir şi de mătase pe la umeri şi pe la gât şi o fotă albastră cu dungi vişinii, ce înconjura trupul său mlădios ca o trestie şi tras prin inel, după cum zic românii.

Ce să-ţi mai spun?... Pentru ca să-ţi dau o slabă idee de toată persoana Zamfirei ar trebui să fac o fiziologie întreagă de fieştecare parte îndeosebi, sau să urmez unor autori care, vroind a descrie un portret, întrebuinţează chipul obişnuit în paşapoarte. Aş zice dar ca dânşii că avea:

Ochii, ca seninul după ploaie sau ca floarea de cicoare.

Genele, lungi ca un văl de mătase.

Sprâncenele, bine arcate ca arcul amorului.

Obrajii, rotundo-lungăreţi şi vopsiţi uşurel de purpura aurorei, care de câte ori se iveşte totodată şi zâmbeşte, pentru înlesnirea rimei şi plăcerea poeţilor.

Gura, boboc de trandafir, jumătate desfoiat.

Dinţii, sâmburi de măr fără coajă, sau mărgăritar.

Părul, vezi mai sus.

Gâtul, de lebădă, după obiceiul vechi.

Sânul...

PARAUA (cu puţină gelozie): Cred că nu l-ai cercetat de aproape.

GALBENUL: Ba încă m-am şi legănat pe el!... Şi pot zice fără ruşine că m-am simţit oarecum mângâiat de pierderea libertăţii mele când a dat Zamfira cu ochii de mine (căci sticleam din pricina soarelui)! şi mai ales când, zâmbind cu mulţumire, m-a aninat de salbă şi m-a culcat pe sânul ei atât de minunat, atât de rotund, atât de frumos! Ce leagăn, scumpa mea, ce leagăn!

Să trăieşti şi să mori pe dânsul făr-a dori altă fericire pe pământ şi alt rai pe ceea lume.

PARAUA: Bre, bre! ce entuziasm!... Dacă nu te-aş cunoaşte, aş crede că eşti un tânăr poet ce ai scăpat de-abia de pe laiţele şcoalelor.

GALBENUL: Şi n-ai greşi, pentru că înfăţişarea Zamfirei m-a cuprins de o mirare aşa de înfocată, încât deodată m-a trăsnit un fulger poetic şi am improvizat pe loc următoarele versuri:

Frumoasă copiliţă!

Spune-mi de unde vii

Cu zâmbet pe guriţă,

Cu mândri ochi şi vii?

Ce înger mult ferice

Din ceruri te-a adus

Şi pe pământ, aice,

Gingaşă te-a depus?

Tu eşti o nălucire,

Un farmec aurit,

Un vis de fericire,

Un înger de slăvit!

Din cer eşti o minune,

Şi dulce-i glasul tău

Ca sfânta rugăciune

Când bate ceasul rău!

PARAUA: Bravo, bravo!... Îmi pare bine că, pe lângă cele multe calităţi, mai ai şi talentul improvizaţiei în privirea ţigancelor.

Toată bucata e plină de o armonie muzicală ce sună a drâmbă, dar mai cu seamă farmecul aurit îmi place şi-mi aduce aminte de minunatul compliment ce a făcut odată un scriitor de la oarecare instanţă unei duduci din oarecare mahala, zicându-i că-i frumoasă ca o otnoşenie scrisă pe hârtie galanţki.

GALBENUL: Ah! parale, parale! Fiinţe neînţelese ce sunteţi!

Vroiţi totdeauna să ne ţineţi în mrejele voastre şi să nu avem nici ochi, nici gură, nici suflet decât numai pentru voi. Iar dacă ni se întâmplă să ne întoarcem căutăturile aiure, atunci vai şi amar pentru noi, sărmanii galbeni olandezi!... Acele versuri


Date: 2016-01-05; view: 1042


<== previous page | next page ==>
Kosmetyki do twarzy | Reformulez les phrases suivantes.
doclecture.net - lectures - 2014-2022 year. Copyright infringement or personal data (0.068 sec.)