Originile si evolutia PEV

Politica Europeană de Vecinătate (PEV) reprezintă o nouă modalitate de abordare a relaţiilor dintre UE şi ţările vecine, modalitate care depăşeşte simpla cooperare între state vecine. PEV reprezintă pentru UE, în termeni practici, o cale de a asigura trei priorităţi de politică externă cu privire la vecinătatea ei: să stea departe de noi valuri de extindere pe termen scurt şi mediu; diminuarea problemelor din vecinătate şi protejarea ei de efectele acestor probleme; şi transformarea statelor vecine în conformitate cu valorile europene („europenizarea“).În lumina acestui pragmatism al UE, PEV poate fi calificată drept o alternativă a extinderii UE.. În martie 2003, Comisia dădea publicităţii un comunicat intitulat “Vecinătatea Europei extinse. Un nou cadru pentru relaţiile cu ţările vecine din Est şi Sud”, care creiona principiile de bază ale PEV. Conform documentului menţionat, obiectivul noii politici este de a răspunde la problemele de ordin practic create de proximitatea geografică şi vecinătatea cu aceste state, care erau tratate într-un context separat de cel al aderării la UE. În acelaşi an, în octombrie 2003, Consiliul European dădea unda verde acestei iniţiative, încurajînd Comisia să ia măsurile necesare pentru transpunerea ei.

În anul urmator, mai 2004, Comisia publica documentul strategic al PEV (ENP Strategy Paper, May 2004), care includea obiectivele, principiile, metoda, acoperirea geografică, instrumentele financiare, domeniile de acţiune, într-un cuvînd elementele definitorii ale noii politici a UE. La finalul acelui an, în decembrie 2004, era dată publicităţii şi Strategia Europeană de Securitate, care sublinia interesul UE de a avea vecini bine guvernaţi şi prosperi, deoarece altminteri, în condiţiile unor ţări vecine angajate în conflicte violente, statele fragile, în care prolifereaza crima organizată, sunt în fapt societăţi nefuncţionale, vor fi create probleme atît în plan intern cît şi extern. Astfel, UE îşi va putea asigura propria securitate doar prin extinderea cooperării economice, politice şi de securitate cu aceste state şi prin transformarea acestor state în unele mai prospere, mai democratice şi mai capabile să îşi asigure propria securitate.

17. Piaţa internă a UE

Piaţa internă a Uniunii Europene este o piaţă unică care asigură libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor şi în care cetăţenii europeni sunt liberi să locuiască, să lucreze, să studieze şi să facă afaceri.
De la crearea sa în 1993, piaţa unică a devenit mai deschisă pentru mediul concurenţial, a creat noi locuri de muncă, a determinat preţuri mai accesibile pentru consumatori şi a permis întreprinderilor şi cetăţenilor să beneficieze de o gamă largă de produse şi servicii.
Uniunea Europeană acţionează în direcţia simplificării în continuare a reglementărilor care încă împiedică cetăţenii şi întreprinderile să profite pe deplin de avantajele pieţei unice.

· Piaţa internă: cadru general

· Condiţii pentru a trăi şi a munci în cadrul pieţei interne
Libera circulaţie a persoanelor, Azil şi imigraţie, Libera circulaţie a lucrătorilor

· Piaţa unică a mărfurilor
Libera circulaţie a mărfurilor, Armonizarea tehnică, Etichetarea şi ambalarea produselor, Siguranţa consumatorilor, Produse farmaceutice şi cosmetice, Produse chimice, Autovehicule, Construcţii, Dimensiunea externă

· Piaţa unică a serviciilor
Libera circulaţie a serviciilor, Profesii liberale, Servicii de interes general, Transporturi, Societatea informaţională, Servicii poştale, Servicii financiare, Bănci, Asigurări, Piaţa valorilor mobiliare

· Piaţa unică a capitalurilor
Libera circulaţie a capitalurilor, Uniunea economică şi monetară, Actori economici şi privaţi, Aspecte financiare, Lupta împotriva fraudei, Relaţii externe

· Întreprinderile în cadrul pieţei interne
Dreptul societăţilor comerciale, Achiziţii publice, Proprietatea intelectuală

18. Finantarea si bugetul comunitarCele 27 de state membre ale UE au decis ca bugetul pentru anul 2007 să fie de 120,7 miliarde de euro iar pentru perioada 2007-2013 un buget de 864,3 miliarge euro, reprezentând 1,10% respectivu 1,05% din venitul național brut etimat pentru perioada respectivă. Spre exemplu, cheltuielile Marii Britanii în 2004 au fost estimate la 759 miliarde euro, iar Franța a avut cheluieli estimate de 801 miliarde euro. În 1960, bugetul Comunității Economice Europene era de 0,3% din PIB.Din bugetul pentru anul 2010 în valoare de 141,5 miliarde, cei mai mulți bani au fost alocati politicilor de „coeziune și competitivitate” cu aproximativ 45% din totalul bugetului. După aceasta, cei mai mulți bani au fost acordați agriculturii, aproximativ 31% din total. Dezvoltarea rurală, mediul și pescuitul primesc aproximativ 11%. Cheltuielile pentru administratie sunt în jur de 6%. Cheltuielile pentru parteneriatul global al UE și domeniul „cetatenie, libertate, securitate și justitie” sunt aproximativ de 6%, respectiv 1%. Curtea Europeană a Auditorilor are responsabilitatea ca bugetul UE este cheltuit responsabil și corect. Curtea emite rapoarte pentru fiecare an financiar către Consiliu și Parlamentului European. Parlamentul se folosește de acesta pentru a aproba folosirea banilor de către Comisie. Curtea mai emite opinii și propuneri de legislație financiară și acțiuni anti-fraudă.Supraveghere financiarăSistemul European al Supraveghetorilor Financiari este o arhitectură instituțională a cadrului UE de supraveghere financiară compusă din trei autorități: Autoritatea Bancară Europeană, Autoritatea Europeană pentru Asigurări și Pensii și Autoritatea Europeană pentru Valori Mobilitare și Piețe. Pentru a completa acest cadru, există de asemenea, un Comitet European pentru Riscurile Sistemice care se află sub responsabilitatea BCE. Scopul acestui sistem de control financiar este acela de a asigura stabilitatea economică a UE.Instituţiile Uniunii Europene, precum şi punerea în aplicare a politicilor europene generează nevoia de resurse financiare ce se reflectă în bugetul UE. Se constată la nivel instituţional (Parlamentul European), doctrinar şi al percepţiei colective generale o nemulţumire a sistemului de finanţare actual al bugetului UE, argumentând împotriva compunerii şi proporţionalităţii Resurselor Proprii cu o serie de aspecte de ordin economic şi politic.Schimbarea sistemului actual de finanţare al bugetului implică revizuirea Tratatului de la Lisabona prin aducerea de amendamente care să asigure un mecanism permanent de stabilizare financiară a UE. Acest subiect a fost principalul punct de discuţie în cadrul Summit-ului UE din decembrie 2010. Revizuirea bugetară propusă de Comisia Europeană are în vedere constituirea finanţării bugetului UE din resurse proprii tradiţionale (taxe europene), între care se menţionează drept propuneri: taxarea sectorului financiar, taxă europeană asupra transportului aerian, taxă pe valoare adăugată europeană, impozit pe profit la nivel european sau taxa de poluare.[2 Bugetul UE a fost instituit prin Tratatul de la Roma (Tratatul Comunitǎţii Economice Europene – CEE, 1957), având la bază principiul solidaritǎţii financiare. Dacă la început fiscalitatea UE a avut o dimensiune redusǎ, principalele sale cheltuieli fiind destinate Politicii Agricole Comune, ulterior extinderea comunităţii europene a dus la o creştere a cheltuielilor Uniunii fiind necesară o redimensionare a bugetului cu focalizare pe obţinerea veniturilor care să susţină cheltuielile UE.Insuficienţa resurselor proprii tradiţionale (taxele vamale şi taxele la importurile de produse agricole din spaţiul extra-comunitar) a făcut ca în anii ’70 bugetul să fie suplinit prin alte două resurse de finanţare europeană: prelevǎri din TVA şi contribuţii din PIB-ul naţional al fiecǎrui stat membru.Bugetul UE pentru 2011 cuprinde următoarele resurse de finanţare: cotizaţii nete pentru zahăr, taxe vamale nete, resursa bazată pe TVA, resursa bazată pe VNB. Aşadar, în momentul actual există patru fluxuri principale de venituri bugetare europene în funcţie de tipurile de resurse:1. Taxele vamale – provin din aplicarea tarifului vamal comun la valoarea mărfurilor importate din ţările extracomunitare (comerţul între ţările UE fiind scutit de taxe vamale)2. Taxele agricole constituite din două categorii de prelevări: din taxele asupra importurilor de produse pe teritoriul UE, taxe introduse ca urmare a Politicii Agricole Comune în 1962 şi din taxele asupra zahărului şi izoglucozei, prevăzute de organizarea comună a pieţei zahărului; 3. Resursele proprii din TVA rezultă dintr-o cotă unică prelevată asupra încasărilor din TVA realizate de fiecare stat membru; 4. Resurse bazate pe Venitul Naţional Brut (VNB)[4] – anual se stabileşte cuantumul veniturilor şi cheltuielilor Uniunii, iar soldul rǎmas de acoperit dupǎ estimarea veniturilor din celelalte trei resurse (taxe vamale, prelevǎri agricole şi TVA) se împarte între toate statele membre prin aplicarea unei cote procentuale egale asupra mărimii VNB (cota aceasta se fixează în fiecare an în cadrul procedurii bugetare Contribuţiile din VNB sunt înscrise în proiectele de bugete naţionale votate de cǎtre parlamentele fiecarui stat membru şi vǎrsate apoi de guverne la bugetul UE. Aceste resurse sunt cunoscute şi sub denumirea de resurse complementare, fiind resurse de echilibrare a bugetului comunitar. Cota care se aplică asupra VNB se determină astfel încât resursele obţinute să finanţeze diferenţa dintre cheltuielile anuale şi nivelul celorlalte resurse proprii. Articolul 269 al Tratatului Constitutiv al Comunităţii Europene (TEC) reglementează cu privire la sistemul fiscal al Uniunii Europene faptul că bugetul UE trebuie finanţat în întregime din resurse proprii.[5] Dacă primele surse de venit menţionate sunt clasificate drept “Resurse Proprii.

Date: 2015-12-11; view: 1144