Home Random Page


CATEGORIES:

BiologyChemistryConstructionCultureEcologyEconomyElectronicsFinanceGeographyHistoryInformaticsLawMathematicsMechanicsMedicineOtherPedagogyPhilosophyPhysicsPolicyPsychologySociologySportTourism






Halal om Calem Ware.

 

Primul şoc trecuse şi totuşi Taleen nu putea plânge. Zăcea nemişcată în pat, cu mâinile apăsate strâns pe tâmple, dar degeaba. Mai auzea încă larma tumultoasă a oraşului şi zgomotul era odios. Prea îşi amintea bine coşmarul din Apache Wells; şi acolo Calem fusese la un pas de moarte. Numai că de astă dată norocul îl părăsise…

Se ridică în capul oaselor, tremurând, la auzul unui ciocănit uşor, repetat, în uşă. O clipă rămase neclintită, dreaptă, dârdâind, speriată. Nu se auzea nici un zgomot pe coridorul hotelului. Al doilea spectacol de Operă fusese Anulat şi se întorsese devreme. Despre Dorry nu mai ştia nimic, dar îi ajunseseră la urechi vorbe brutale, urâte, venite din sufrageria hotelului.

Ciocănitul se auzi din nou, aproape imperceptibil, apoi o voce joasă:

— Doamnă Ware! Doamnă Ware!

Era prima oară, de ani încoace, când i se adresa cineva astfel şi nimeni în Medicine Bend, în afară de Calem şi de Dorry, nu-i cunoştea numele ei legal. Simţi cum inima îi bate mai iute.

— Un moment! Vin îndată! strigă ea. Găsi un capot, îl îmbrăcă şi se duse grăbită la uşă. Cine e?

Ciocănitul se auzi din nou.

— Vă rog mai iute. Sunt doctorul Amos Wynn. Trebuie să vă văd neîntârziat.

Taleen deschise uşa, se dădu un pas înapoi şi i se înfăţişă un om scund, cu aspect de pasăre. Clipi spre ea, lăsându-şi capul pe o parte. Închise uşa după el, apoi schiţă un zâmbet şi îşi strânse buzele fluierând încetişor, în triluri:

— Scuză-mă, doamnă! Trebuia să-mi închipui că soţia lui Calem arată astfel. Apoi scutură din cap şi o mână serioasă înlocui zâmbetul. Doamnă Ware, ai auzit, presupun, că s-a tras cu arma în şerif… Calem a vrut să te înştiinţeze că n-a fost rănit grav.

Un moment camera părea că se învârte cu ea bezmetic. Avea impresia că, adormind, visase toate acestea. Doctorul Wynn văzând cât e de palidă, se apropie şi o ţinu de braţ ca să nu-şi piardă echilibrul.

— Ţine-te bine! E un şoc nervos, cred, după ce-ai auzit că e mort şi acum că nu-i nici măcar grav rănit. Un glonte i-a trecut razant peste moalele capului, atâta tot. O să aibă totdeauna cărare în păr şi poate a pierdut o aşchioară de os şi mult sânge. Are să trăiască însă. De fapt a şi început să se dea jos din pat şi de mâine o să poată merge pe străzile oraşului.



— Nu, asta n-o s-o facă! rosti cuvintele într-un suflet. Nu-i ajunge prin câte a trecut? Oare nu-şi dă seama că el nu-i pe măsura unui ucigaş profesionist ca Harley Baskam?

Doctorul Wynn se retrase. O privea mirat.

— Doamnă, cred că niciodată Calem n-a văzut lucrurile astfel. Îmi pare rău, trebuie s-o spun, că aud asta din gura dumitale. Abia acum încep să înţeleg unele lucruri neclare pentru mine.

Ea rămase tăcută.

— Te gândeşti că sunt o laşă… dar poate că şi sunt. Însă mai mult decât atât. Calem nu-i un băieţandru, nu-i un aventurier care să-şi facă o faimă din mânuirea armelor. E un om în toată firea, aproape de patruzeci de ani. Credeam că a murit şi cu gândul ăsta mă puteam obişnui – dar să ştiu că trăieşte, stăruind în nebunia de a fi şerif într-un oraş sălbatic de frontieră – cu asta nu m-aş putea obişnui.

Doctorul Wynn se întunecă de tot. O privi timp îndelungat, căutând s-o înţeleagă, să prindă tâlcul vorbelor ei. Apoi dădu din cap.

— Fiecare om, doamnă Ware, are un fel diferit de a vedea lucrurile. Şi ăsta este privilegiul dumitale. Nu sunt eu cel care să pună chestiunea la punct.

Ea se depărtă, întorcându-se din faţa lui.

— Ce-ar fi de pus la punct aici? Soţul meu nu-i altceva decât un ucigaş cu simbrie, un om care-şi câştigă existenţa cu arma-n mână. Aş înţelege, dacă ar fi vorba de un om ca Harley Baskam, fără suflet, cinic, ahtiat după crime. Dar el nu-i aşa. Cel puţin Calem Ware pe care l-am cunoscut ea nu era!

— Şi nici acum nu-i! Doctorul Wynn se înflăcără brusc. Pentru Dumnezeu, dumneata ai vrea să discuţi şi mie numai de asta nu-mi arde, obosit şi înnebunit cum sunt.

Se apropie de ea şi Taleen se întoarse să-l înfrunte, în clipa aceea el păru să se amplifice, devenind mai mare, mai puternic. Nu mai zâmbea şi aspectul de pasăre se şterse.

— Mai întâi de toate, am să-ţi spun chiar acum, dumneata nu eşti o femeie potrivită pentru Calem Ware. Nu eşti destul de tare… şi poate nu eşti nici destul de bună! Mă auzi? Îl cunosc pe Calem de cinci ani şi tot de cinci ani ştiu că ceva îl roade, ca un acid. Acum îmi dau seama ce-a fost… dumneata! Ai ucis ceva în el, făcându-l să fie slab atunci când avea cel mai mult nevoie să fie puternic. L-ai numit ucigaş cu simbrie – şi ai dreptate. A ucis oameni – opt sau zece ori o duzină – i-a doborât pe stradă şi în cârciumi, iar eu şi alţii, cu miile, datorăm tocmai faptelor lui posibilitatea de a trăi. Cu arma-n mână e necruţător – dar niciodată n-a tras în cineva care să nu fi meritat să moară.

Făcu o pauză, cu răsuflarea întretăiată, fulgerând-o din priviri, cu ură.

— Ştii de ce am venit aici? Am venit deoarece Calem n-a vrut să te năpăstuiască şi mai mult decât ai fost năpăstuită. M-ar ucide cu mâna lui dac-ar şti că ţi-am spus ce ţi-am spus. Cu toate astea, tot ţi le spun. În Medicine Bend a intrat dihonia. În următoarele douăzeci şi patru de ceasuri ai să vezi lucruri de care nici n-ai visat că ar fi cu putinţă. Vrei să ştii de ce? Pentru că nu mai există pe aici un al doilea Calem Ware. Să te uiţi în jurul dumitale mâine dimineaţă. Să te uiţi cu atenţie – pentru că aşa o să se întâmple aici întotdeauna dacă, nu există un şerif de talia lui, cu medalie. Uită-te în jurul dumitale, zic şi fii mândră, fiindcă dumneata şi oameni ca dumneata se dau la o parte şi-i lasă pe ticăloşi să-şi facă de cap, peste tot. Se opri răsuflând anevoie. Am spus ce-am avut de spus şi acum plec. La revedere, doamnă Ware. Pierzându-te din nou, Calem ar suferi, dar nu mai mult decât a suferit până acum… Zău, ar fi mai bine să se dezbare de o femeie ca dumneata.

Trânti uşa după el. O chinuia dorinţa să-l cheme înapoi, să ţipe, să tăgăduiască lucrurile spuse de el, dar nu putea. Spusele lui erau adevărate. O obsedau, slăbindu-i nervii. Tot ce spusese era adevărat, nu putea tăgădui nimic.

Încuie uşa, îşi scoase capotul, îi dădu drumul pe jos. Aproape se prăvăli pe pat şi rămase nemişcată, ascultând. Oraşul îşi ieşise din minţi – vacarmul creştea din ce în ce. Focuri de armă, glasuri, bocănitul copitelor de cai. Dincolo de toate acestea – tactul unui ritm nebunesc, care o fascina, îi atrase şi-i reţinu atenţia. Urgia unui oraş de frontieră care o rupe cu trecutul – dar mai mult decât atât. Era un exemplu de viaţă fără restricţii, fără legi. Acum, pentru întâia oară, înţelegea acest lucru.

Primele raze de lumină matinală se furişau pe cer, când căzu într-un somn neliniştit, stânjenit la răstimpuri de zgomotele care atingeau paroxismul, pentru ca apoi să coboare şi să se stârnească din nou. O chinuiau vise efemere, de coşmar. Se zvârcolea în fel şi chip şi în cele din urmă deschise ochii, lac de sudoare şi tremurând de frică. Se dădu jos din pat. În odaie era o zăpuşeală înăbuşitoare. Simţea că-i plesneşte capul de durere. Turnă apă în lighean, se spălă. Irosi vreme îndelungată pieptănându-şi părul lung, blond-platinat şi privindu-se în oglindă. Încerca senzaţia irealului.

Termină cu îmbrăcatul înainte de a da în lături obloanele de la ferestre. Larma oraşului părea că se stinge. Văzu doi, trei oameni călări pe stradă; trecea o trăsurică stârnind nori de praf. Un miner beat zăcea răscrăcărat la picioarele scărilor de la hotel, de parcă ar fi fost mort. Taleen se înfioră şi se întoarse pe călcâie.

Se auzi o ciocănitură şi un bilet fu strecurat sub uşă. Era de la Dorry, câteva cuvinte: Taleen, rămâi în hotel. Fereşte-te să ieşi pe stradă. Cei din oraş şi-au luat câmpii. Când am să pot, vin la tine, Dorry.

Sufrageria era aproape goală când intră ea. Câteva femei stăteau adunate pe la ferestre, privind afară. Şi holul era aproape pustiu. Ocupă masa cea mai îndepărtată de stradă şi comandă gustarea de dimineaţă. Mâncă puţin şi, în cele din urmă, se întoarse în camera ei. Încercă să se odihnească, să se destindă, dar era tare încordată. În cele din urmă, extenuată; adormi; un somn fără vise care s-o stânjenească. Când se trezi, era după amiază târziu. Ferestrele nu mai erau luminate puternic. Soarele trecuse dinapoia hotelului. Se spălă şi simţi o foame ciudată, aproape îmbietoare.

Spre deosebire de dimineaţă, salonul era acum ticsit. Bărbaţii, se foiau agitaţi, cei mai mulţi dintre ei vorbeau despre oraş, despre crime, detunături, răzmeriţă. Alţii stăteau tăcuţi în dreptul ferestrelor, privind afară. Tensiune, gălăgie, primitivism – iată caracteristicile. Taleen se îndreptă spre sufragerie şi de astă dată luă o masă la fereastră. Răbufni o armă, undeva, afară, apoi se auzi un urlet sălbatic de cowboy, sfâşietor. Curios, nu-i era frică. Comandă masa, privi pe stradă. Două camioane goneau în linie în josul drumului, iar vizitiii, în picioare pe capră, foloseau nişte bice din piele neagră de şarpe ca să gonească mai iute caii. Răsunau tot soiul de zbierete sălbatice.

O droşcă opri în faţa hotelului, ceva mai încolo de locul unde treceau camioanele. Văzu un bărbat şi o femeie cu faţa chinuită şi mai mulţi copii. Bărbatul coborî grăbit, ajută femeia din trăsură. Porniră spre peronul hotelului. Camioanele de marfă care făcuseră o cotitură deşucheată, primejdioasă, la capătul străzii, veneau înapoi. Deodată, un ţipăt îi încremeni pe buze Taleenei. Un băiat, un băieţaş firav alerga pe stradă, îl văzu; scaunul i se răsturnă când sări în picioare. O altă femeie ţipă şi ea.

Camioanele veneau în goana mare. Băiatul le văzu, îşi acoperi faţa cu mâinile şi vaierul lui se pierdu în tropotul copitelor. Taleen observă cum vizitiul sări cât colo pe drum – se izbi de crupa calului din faţă, care îl azvârli în lături. Îl văzu o clipă şi pe băiat, ţipând, paralizat de groază – apoi caii îl luară în picioare. Roţile grele….

Un bărbat ieşit din minţi deschise focul asupra camioanelor care se îndepărtau. Un cowboy de peste drum se întoarse, ridică arma şi omul căzu. Femeia alergă, coborând scările de lemn, în norul de praf al străzii şi se prăbuşi peste forma aceea gingaşă, ghemuită. Praful se aşeza pe ea, adăpostind-o, ascunzându-i durerea…

— Lupi ucigaşi şi smintiţi! Un bărbat de lângă ea rostise aceste cuvinte, zbierând cu amărăciune. Dacă ar mai trăi Calem Ware…

— Nimeni nu i-ar mai putea opri acum! spuse un altul. Ar trebui să se alcătuiască un comitet pentru menţinerea ordinei publice şi asta cât mai curând posibil!

Alte glasuri, alte ţipete, dar nimeni nu se mişca. Stăteau acolo, vorbind şi Taleen ar fi vrut să strige la ei, să-i admonesteze. Nişte netrebnici fricoşi şi neghiobi! Îi întreceau numericeşte pe nelegiuiţi. Oraşul ar fi fost al lor, dacă pur şi simplu l-ar fi luat în mână. Dar fără un om care să-i conducă; şi să meargă înaintea lor, n-ar fi acţionat.

Se ridică în picioare, agitată. Străbătu sufrageria şi ajunse la uşa din faţă a hotelului. Un bărbat o apucă de braţ.

— Doamnă, nu cumva vreţi să plecaţi, îi strigă, ar fi o nebunie…

— Lasă-mă să plec! se desprinse din strânsoarea care o ţinea locului, apoi ezită. Doctorul Wynn… unde locuieşte… spitalul?

Omul se uită la ea o clipă, după ce se dumiri.

— Stă în afara oraşului, la vreo două mile depărtare… dar, vai de mine, doamnă, nu puteţi merge într-acolo… sunt tot felul de derbedei, precis că v-ar face vreun rău!

— Trebuie neapărat să mă duc!

Omul veni după ea.

— Dacă vă duceţi, cineva trebuie să vină cu dumneavoastră. Am o trăsurică în spatele hotelului. Şi aşa voiam să plec din oraş. Am venit doar să văd şi eu ce se petrece aici, dar mi-ajunge cu vârf şi îndesat!

Îşi croiră drum prin mulţimea de oameni adunaţi, care încercau să pătrundă în hotel. Trăsurică era o droşcă trasă de o pereche de cai greoi. O urcă pe Taleen, apoi se sui şi el. Nu mai pierdu vremea şi o porni afară din oraş, biciuind caii, în galop. La un moment dat, un cowboy goni chiar lângă ei. Era îmbujorat la faţă, cu nişte ochi sălbatici. Se aplecă spre Taleen.

— Ce-ar fi să te sărut ca să-mi meargă bine? întrebă. Dar se lăsase prea mult în şa şi căzu, trosnind din toate încheieturile.

Apoi ieşiră din oraş, în galop. După puţin, omul încetini mersul şi struni caii pe un drum lăturalnic… înaintea lor se zărea o clădire pătrată. Nu era terminată, schelăria goală arăta unde avea să se construiască o nouă aripă.

— Aici e spitalul, doamnă! strigă el şi trase de hăţuri.

Taleen nu aşteptă să o ajute, sări jos şi alergă spre clădire. Ar fi putut deveni spital, dar deocamdată mare lucru nu se vedea. O izbi un miros de lemnărie de curând dată la rindea şi de vopsea proaspătă. Apoi uşa se deschise şi doctorul Amos Wynn apăru, clipind din ochi. Taleen trecu pe lângă el.

— Trebuie să-l văd pe Calem!

Doctorul ezită.

— Nu ştiu, doamnă, dacă-i prea dispus să te vadă!

— Greşeşti! izbucni ea. Unde-i?

— Aici, în spate.

Doctorul Wynn i-o luă înainte străbătând un coridor lung. De o parte şi de alta se înşirau camere. Auzi un om gemând, un copil care ţipa. Doctorul Wynn se uita la ea.

— Ăştia-s cei norocoşi, spuse el, cu amărăciune. Au scăpat cu viaţă. Azi-noapte au murit pe stradă nouă oameni… mai este un băieţaş cu un glonte în piept. Se opri, ridică din umeri. Am făcut tot ce-am putut, încă un an şi oraşul ăsta ar fi ajuns ceva. Nădăjduiam… Se întrerupse. Am ajuns la Calem.

Taleen era în faţa uşii; începu să bată. Doctorul Wynn o urmărea din ochi. Deschise uşa, intră. Îl văzu pe Calem aşezat în dreptul unei ferestre, bandajat la cap. Era îmbrăcat şi dinapoia lui, pe speteaza înaltă a scaunului, spânzura centironul cu armele. El se ridică în picioare, dar Taleen îi făcu semn să se aşeze din nou.

— Calem, a trebuit să vin la tine. Stătea locului, cu soarele de asfinţit pe chip, cu ochii închişi, palmele strânse. A trebuit să vin şi să-ţi spun cât de greşită am fost. Prietenul tău, doctorul Wynn a trecut aseară pe la mine… mi-a vorbit urâcios, aspru, dar cred că n-am ştiut nimic până atunci. N-am ştiut, n-am văzut ceea ce am văzut astăzi. Oraşul…

Calem veni mai aproape.

— Aici nu-i locul pentru o femeie ca tine, îi spuse, îmi dau seama de asta. Totdeauna mi-am dat seama. Ai să pleci din nou în răsărit, să uiţi de locul ăsta…

— Niciodată n-am să-l uit, spuse în şoaptă. Ochii i se întristară. Întotdeauna am socotit necazurile pe care le-am avut noi doi drept o chestiune personală. E prea târziu, poate, să mai fac ceva în acest sens. Dar aş vrea să-ţi comunic ce-am văzut… ceea ce tu ai văzut de multe ori până acum. Am văzut un copilaş ucis de nişte oameni beţi, mânând în plină viteză, l-au doborât din mers…

— Ştiu. Totdeauna-i aşa. Aici, în Medicine Bend, nu-i nici o deosebire faţă de ce-a fost în Apache Wells ori în Hays City său în oricare oraş luat dintr-o sută. Cel slab e doborât.

Ea îl înfruntă.

— Opreşte-i Calem, îi ceru cu asprime. Trebuie să-i opreşti.

Taleen făcu o mişcare, apucă centironul greu, ţinându-l în sus.

Calem dădu din cap. Zâmbetul lui era ciudat de duios.

— Am să mă duc, curând. Luă centironul, îl ţinu într-o parte. Eşti emoţionată, copleşită de ce s-a întâmplat, de ce ţi-a fost dat să vezi. Dar totdeauna e aşa, Taleen, când un oraş îşi ia lumea-n cap. De asta e necesar şeriful, pentru a împiedica asemenea întâmplări, pentru a le stăvili până a nu începe. Am dat greş în Medicine Bend, dar am să fac tot ce-oi putea ca să îndrept lucrurile.

Existau anumite cuvinte pe care Taleen nu le putea rosti, nu le putea desprinde de pe buze. Ar fi vrut să-i spună lui Calem tot ce simţea, tot ce învăţase în noaptea teroarei, să-i vorbească despre întâmplarea groaznică de pe stradă; mai mult chiar, ar fi vrut să-i spună că-l iubeşte, că totdeauna l-a iubit. Dar cuvintele nu i-au venit pe moment şi pe urmă a fost prea târziu.

Doctorul Wynn intră în odaie.

— Calem… Juan Tobrez e pe moarte. Ştie că nu mai are mult de trăit şi vrea să vorbească. Cred că ar fi bine să-l asculţi.

— Bine, doctore.

Calem se încruntă, apoi îşi prinse armele grele pe după mijloc. Mâinile executau gesturi scurte, iar armele alunecau în sus şi-n jos în tocuri. Veni în faţa ei; ochii lui fără culoare, cenuşii, erau luminoşi.

— Mulţumesc, Taleen. Venirea ta aici, acum… nu-ţi pot spune ce înseamnă pentru mine. Ştiu că între noi totul s-a terminat. Poate că n-o să te mai văd niciodată. Aşa că, rămâi cu bine!

Ea tot nu putea vorbi, ci sta doar privindu-l cum iese cu paşi mari din cameră. După ce Calem plecă, picioarele îi cedară şi căzu domol în genunchi.

— Rămas bun, Calem, rămas bun! spuse, în şoaptă. Apoi încetişor: Te voi iubi întotdeauna.


 


Date: 2015-02-16; view: 722


<== previous page | next page ==>
Un oraş înnebunit. | Omul legii.
doclecture.net - lectures - 2014-2024 year. Copyright infringement or personal data (0.011 sec.)