Un oraş înnebunit.

Câţiva ani mai târziu, doctorul Wynn avea să caracterizeze destul de bine situaţia, spunând: „Niciodată în viaţă n-am văzut un oraş ducându-se mai iute de râpă”.

De fapt, în vest, asemenea lucruri se mai petrecuseră de multe ori înainte. Dodge City, Hays City, Amarillo, Central City, toate au trecut prin aceleaşi transformări dramatice. Totuşi, două lucruri au făcut remarcabilă decăderea oraşului Medicine Bend. A avut loc într-un timp record şi s-a realizat prin Harley Baskam.

Mărunţel, pirpiriu, Baskam avea în suflet o notă de cruzime rece care-l deosebea de ceilalţi oameni şi în special de alţi luptători cu arma. După 1870 îşi făcuse „studiile” la San Antonio – ani cu o efectivă înrâurire asupra sa. Până la moartea lui Ben Wryson, Harley Baskam trăise ca o broască mică într-o baltă foarte mare; după aceea a fost prea târziu căci îi lipsea voinţa neînduplecată de a se impune în lupta pentru putere care a urmat. Când Baskam a părăsit San Antonio în vreme ce John Wesley Hardin umbla pe stradă cu limba scoasă după el şi-a luat pe veci tălpăşiţa din Texas.

Anii următori au fost, în mare, ani buni pentru Harley Baskam. Iute la minte, un oportunist cu revolverul în mână, dibaci şi rapid în mânuirea armei alese, iată ce l-a ţinut în viaţă, pe socoteala prea multora care au umplut mormintele. Fusese plătit nici mai mult nici mai puţin decât cu o mie de dolari, bani gheaţă, ca să ia parte la o încăierare dintr-un oraş şi ucisese un om la o bătaie dintr-o cârciumă, pentru un pahar de bere în valoare de câţiva cenţi. Când Dorrance Dean a trimis după el, trăgea targa pe uscat, situaţie care nu-i convenea deloc. Şi ceea ce i s-a părut la început doar o treabă de trăgător rutinat, a înflorit în ochii lui inteligenţi luând proporţii uluitoare. Medicine Bend nu era de lepădat şi Harley Baskam avea să fie omul care va trage din plin foloasele.

Desigur, existau şi anumite probleme de înfruntat şi Harley Baskam le-a întâmpinat într-o manieră tipică, cu cizma piciorului stâng călare pe bara de alamă a localului „New Frontier”, cu mâna stângă turnându-şi whisky dintr-o sticlă aflată la îndemână, iar cu dreapta totdeauna la un deget de mânerul negru al revolverului Colt.

În primul rând, trebuia să ţină seamă de Cody Clark. Buzele subţiri ale lui Harley Baskam se despărţiră ca să strecoare între ele păhărelul de alcool. Îl goli dintr-o înghiţitură, apoi îl puse jos cu băgare de seamă şi se încruntă. Cu unul de teapa lui Clark exista totdeauna riposta pregătită: un cartuş în tigvă. Şi o să vină şi asta, deoarece Clark era un nesăbuit care lăsa să i se strecoare printre degete o ocazie de aur, unică în viaţă. Cât despre Dorry Dean, asta era cu totul altă treabă. Baskam, jucător prea abil de poker, nu putea să ignoreze importanţa covârşitoare a unei cărţi bune. Îi trebuia unul ca Dean dacă voia să ducă jocul până la capăt şi dovezi în legătură cu iscusinţa lui Dean în această direcţie avusese. Ei doi vor muşca o halcă barosană din regiunea Colorado şi vor stoarce ce-i mai bun din ea.

Harley Baskam dădu din cap cu oarecare satisfacţie. Oraşul aştepta să acţioneze, să vadă dincotro bate vântul. Oare o să vină cineva în locul lui Calem Ware, sau Harley Baskam va prelua funcţiunea acestuia cu o mână de fier? Baskam se bucura de acest provizorat, la fel ca toată lumea şi nu se grăbea. Era încă seara, devreme.

Îşi mai turnă un pahar de whisky; îi plăcea că nu-i tremurau mâinile. Ca întotdeauna de altfel. Totuşi, până atunci nu înfruntase vreun om cu faima lui Calem Ware. Caraghios lucru – îi văzuse soarta pecetluită, din prima zi când l-a întâlnit pe Calem pe stradă. Era un om ruinat, cu nervii la pământ, muncit de griji. Iar lupta cu acel mălai mare de Dooley Brion nu i-a slujit la nimic – în asta, cel puţin, îi dădea dreptate lui Cody Clark. Al naibii de rău că uriaşul acela nu l-a scutit pe Harley Baskam de bucluc – dar şi treaba asta îşi are răsplata ei. Omul care-l omora pe Calem Ware avea să fie însemnat, pus la loc de cinste. Şeriful din Medicine Bend ajunsese legendar şi uciderea lui îl făcea pe Harley Baskam să treacă drept cel mai bun luptător cu arma din regiunea de frontieră. Numele lui va figura în ziarele din Kansas City, poate chiar în marile periodice de prin răsărit. Baskam savura acest gând şi se linse pe buze, vrând parcă să simtă gustul gloriei.

Cu regret, îşi umplu paharul pentru a treia şi ultima oară. Ştia până unde putea merge. Încă puţin şi s-ar fi apucat să tragă numai ca să vadă cum cade un om în faţa armei lui. Şi nu era acum momentul să piardă o ocazie. Goli paharul şi-l aruncă înapoi pe tejghea. Coborî piciorul de pe bară şi trase aer în plămâni. Se uită jur împrejur după Cody Clark, pe care-l zări în fundul încăperii. Proprietarul tripoului era beat, cu ochi sticloşi, buimaci. Harley Baskam lăsă buzele în jos şi se duse spre el. Clark îl văzu venind şi rânji.

— Uite omu’ care l-a doborât pe Calem Ware! zbieră, beat de abia mai sta în picioare.

Cu o lovitură, Baskam făcu să-i zboare paharul din mână.

— Scoală, Cody. Avem treabă.

Cody clipi nedumerit la el. Se îmbujoră de mânia care-l cuprindea, încet.

— Cu cine dracu crezi că vorbeşti?

— Cu tine! Baskam îl apucă de gulerul hainei, zgâlţâindu-l.

Cody se ridică, bălăbănindu-se pe picioare. Apoi Baskam îl plesni cu putere peste gură.

— Trezeşte-te, lua-te-ar dracu! Avem treabă!

O flacără bezmetică se mistui în aburii de băutură din ochii lui Cody Clark, apoi deodată se stinse. Încuviinţă din cap.

— Ai dreptate, dracu să te ia!

Se întoarse, porni cu paşi mari, ţepeni, poticnindu-se prin încăpere. Baskam băgă de seamă că lumea se dădea în lături din calea lui, făcându-i loc să treacă şi simţi o furnicătură în şira spinării. Se simţea bine. Al naibii de bine se mai simţea!

Dorry îi aştepta în birou. Stătea la fereastră, privind în stradă. Avea un zâmbet triumfător.

— Ai făcut-o şi pe-asta, Harley, pe Dumnezeul meu!

— Mda! Baskam stătea cât se poate de liniştit, urmărind din ochi faţa lui Dorry. Da’ văd că ne pierdem vremea. Ştiţi ce e de făcut. Hai la treabă. Cody e beat mort… da’ are să vină dacă-l târăsc după mine.

— Sigur, sigur! Dorry râse; sunetul teatral umplu odaia. Acum urmează actul al treilea, cortina… şi partida e a noastră..

— Numai că mai sunt şi eu amestecat. Harley vorbea mieros, dar ochii lui albaştri, luminoşi, erau reci. Nu cumva crezi c-o să mă plăteşti şi cu asta basta, muşamalizăm totul. Nu, trebuie să am şi eu partea mea. O treime. Ne-am înţeles?

— Ia stai puţin… Cody clipi, frecându-se la ochi.

— Tacă-ţi gura, Cody. Aranjez eu asta. Dorry ocoli masa de lucru. Un singur lucru, Baskam. Singur nu poţi rezista mult. Pricepi? Ai nevoie de mine tot aşa cum şi eu am nevoie de tine. Dacă ne-am înţeles în privinţa asta… o să fim cu toţii în fruntea bucatelor. Există berechet cu ce să se îndoape o duzină ca noi.

Baskam încuviinţă din cap.

— S-a făcut. Acum hai să mergem. S-a isprăvit cu restricţiile, noi dăm frâu liber oraşului ăsta. Dar mai întâi avem nişte vizite de făcut. Care-i numărul unu pe listă?

Dorry râse – un gâlgâit din beregată.

— Asta-i muzica ce-mi place, Baskam. Primul e Abe Deland, proprietarul localului „Prairie Rose”. Ăsta-i numai lege şi ordine. Ducând-o aşa înainte, ne stânjeneşte în afacerile noastre.

— Atunci să-l facem să n-o mai ducă aşa. Ai o listă?

— Da.

— Atunci, să-i dăm drumul de-aici.

Oraşul era în plină viaţă când au ajuns în stradă. Vestea se răspândise în lung şi-n lat, oamenii veniseră buluc de pe la gospodăriile lor, de prin mine şi din direcţia barierei nevăzute care împărţea oraşul în două – toţi erau în păr pentru a-şi petrece noaptea, umblând creanga de colo-colo. Nu avusese loc nici o ciocnire. Oraşul aştepta să vadă ce are să se întâmple, aştepta un impuls care să-l facă să treacă peste orice limită, într-un soi de dezmăţ necontrolat.

Apariţia celor trei bărbaţi a fost ca un semnal – se aşternu liniştea, o linişte aproape mormântală! Doar de la periferia străzii Texas se mai auzeau zgomote care se pierdeau treptat. Oamenii din oraş se aflau dinapoia celor trei, la oarecare depărtare. Pe chipurile lor cu greu se putea desluşi altceva decât nesiguranţa şi, întrucâtva, aşteptarea. Pentru Harley Baskam era o senzaţie binecunoscută, care totdeauna îl amuza. Întinse pasul; cu dreapta, desprinse arma din tocul de formă prelungă.

În cazul lui Dorry, era prima manifestare deschisă de ruptură cu respectabilitatea şi îşi dădu seama că-i plăcea. Apariţia, în sprijinul lui Harley Baskam, era necesară pentru planul său. Avea să urmeze o perioadă de dezmăţ necontrolat şi trebuia să intervină înainte de a se lua măsuri. Harley Baskam va fi numit şerif municipal şi astfel primenirea oraşului Medicine Bend va fi completă. Astă-noapte, mâine şi mâine noapte; apoi, duminică, la sugestia lui, va avea loc o întrunire ad-hoc a consiliului municipal – şi oraşul va fi în mâinile sale. Rânjetul lui Dorry se întinse şi mai mult.

Pentru Cody Clark, în timp ce-şi târa picioarele, împleticindu-se pe lângă cei doi oameni mai puternici, situaţia deveni repede altceva decât s-ar fi aşteptat. El era un aventurier şi nici măcar unul adevărat. Avea capacitatea să pună la cale o uneltire, agerimea de a recunoaşte urmările inerente ale unei asemenea uneltiri, dar îi lipsea energia care să-l susţină în îndeplinirea ei. Acum ştia ceea ce înainte doar intuise. Îi era teamă şi lui Cody Clark, se temea de Harley Baskam, ei, da, se temea chiar şi de Dorry Dean. Grăsanul se schimbase din clipa în care Calem Ware căzuse în praful străzii Texas. Frigiditatea ascunsă în el mustea, făcându-l un om de gheaţă, fără nervi. Cody Clark se înfioră şi îşi strânse mai mult haina pe corp.

Abe Deland era un omuleţ cu o faţă blândă, chel şi cu nişte ochi bulbucaţi. Dar îndrăzneala lui era neîndoielnică şi când cei trei bărbaţi intrară pe uşile batante de la „Prairie Rose”, Abe nu fu mirat. Chipul nu i se schimbă. Se aplecă să cureţe o pată de pe tejgheaua barului din mahon lustruit.

— Bună, Dorry. Se uită la Harley Baskam, la Cody Clark.

Dorry zâmbi.

— Obiceiul e să ridici paharul, nu-i aşa Abe, când are loc un omor pe cinste?

— Poate… dar din partea mea, eu unul nu beau pentru moartea lui Calem Ware.

— Îmi pare rău că te porţi astfel, Abe. Zâmbetul lui Dorry se îngustă. Dar atunci poate are să-ţi fie mai uşor să te hotărăşti să-mi vinzi totul mie. Îţi dau zece mii de dolari pentru „Prairie Rose”. Plătibili în şaizeci de zile. Iată aici un act pe care să-ţi pui semnătura.

— Cuum! Abe holbă ochii şi mai mult. Se înroşi la faţă. Ai înnebunit de-a binelea, Dorry? La drept vorbind ce căutaţi aici? Ai nimerit-o prost, nu crezi?

— Treaba mea, Abe şi află că nu-s nebun. Este o afacere bună. Susţinându-l pe Calem cum l-ai susţinut întotdeauna, nu mai ai ce căuta în Medicine Bend. Gândeşte-te puţin şi ai să înţelegi asta.

Abe înghiţi în sec, apoi brusc se lăsă în jos, mâinile foindu-i-se sub tejghea. Focurile detunară şi un fum negru se învolbură, risipindu-se deasupra barului. Ochii bulbucaţi ai lui Abe Deland se înfundară? Parcă îndărăt în cap şi, încet, omul căzu în faţă, peste tejgheaua barului, lunecă într-o parte, apoi nu se mai văzu. Harley Baskam ţinea arma în mână, sus. Mai trase un glonte în tavan.

— Ascultaţi aici, oameni buni! zbieră Dorry. Vocea lui exersată la teatru răsuna puternic. Aţi auzit chiar acum că Abe mi-a vândut „Prairie Rose”. E un local bun şi aşa îl voi ţine şi eu. Pentru tot restul nopţii, băuturile vă stau la dispoziţie! Cât vreţi… veniţi şi luaţi!

— Iu-hu-hu! hăuli cineva din mulţime. Aici e de mine! La naiba cu legile şi ordinea… băutură pe daiboj pentru mine!

Deodată se produse o tălăzuire spre bar şi Dorry se dădu la o parte, urmat de Baskam şi Clark. Luptătorul cu arma zâmbea.

— Numărul unu, spuse. Hai s-o luăm din loc!

Vestea se împrăştie în lung şi-n lat prin oraş, ca flacăra unui foc de iască.

— Oraşul şi-a deschis larg porţile! Harley Baskam a luat şefia!

Oamenii se îngrămădeau în spatele celor trei, discutând, punând la cale în sinea lor ceva sălbatic, ceva demenţial. Era un delir al gloatei, repetat la nesfârşit şi pe care Dorry îl aţâţa. Stătea în faţa poloboacelor, cu smoală aprinsă, chipul lui rotund lucind de sudoare, zbierând în gura mare pe stradă.

— Prea îndelung a făcut sluj oraşul ăsta! zbiera. Voi sunteţi bărbaţi, nu o haită de lupi păzită de un venetic cum e Calem Ware! E oraşul vostru… luaţi-l în stăpânire!

A urmat un vacarm din ce în ce mai mare. Focurile de armă sfâşiau liniştea nopţii, cotropind-o. Oamenii spărgeau prăvăliile. Zăngănitul geamurilor făcute zob se adăuga la tumultul crescând. Oameni beţi, călări, goneau în sus şi-n jos pe stradă, împrăştiind gloata. Un miner a răsturnat pe stradă ditamai camionul de marfă. L-a dat de-a berbeleacul în faţa hotelului şi cineva i-a pus foc.

Cei trei mergeau în jos, pe strada Texas. Din când în când se opreau şi vestea le-o lua înainte. Nimeni nu se împotrivea pentru că mulţimea din spatele lor îşi ieşise din minţi. Ajunseră în capul străzii şi porniră înapoi pe cealaltă parte când vuietul se stinse. Trei bărbaţi treceau strada venind spre ei.

— E primarul! zbieră cineva şi Dorry se uită repede la Baskam. Acesta rânji.

— Acu-i acu, spuse. Vorbeşte tu, Dorry. Eşti bun de aşa ceva!

Oamenii se dăduseră de partea lor, observă Dorry. Avea să-şi aleagă vreo sută, toţi gata să lupte pentru şansa de a căpăta ceva la împărţirea prăzii ce urma să vină. Făcu, ţanţoş, câţiva paşi în mijlocul străzii. Cele două tabere se opriră cam la vreo patru metri una de alta.. Câţiva se aflau alături de primar; Dorry îl recunoscu pe Willets, băcanul şi pe Farston, tipograful. Alţii erau în urma lor.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Dean… ce te-ai apucat să faci? Faţa primarului Kent era udă de sudoare. Ajută-ne să stăvilim gloata asta înainte de a ne scăpa complet din mână.

Se auzi un răcnet sălbatic şi şase gloanţe fură descărcate în geamurile vitrinelor.

— Prea târziu pentru asta, Kent, îi replică Dorry. Ţi-am spus dinainte ce-o să se întâmple dacă acoperi oraşul cu un capac… acum ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat şi nu există fiinţă vie care să mai poată pune stavilă. Aşa că dă-te la o parte din calea noastră. Am anumite treburi de făcut.

— Treburi! vorbea Willets. Ce-ai de gând să faci, Dean? Aţi devastat vreo zece prăvălii, numai într-un ceas.

— Ia ascultaţi, oameni buni! Glasul lui Dorry se ridică brusc. Ăsta e primarul vostru… primarul Kent. Vrea să pună capăt distracţiei voastre. Dar am să vă spun de ce! E vorba să se construiască o topitorie în Medicine Bend – care o să aducă un venit nemaiîntâlnit în vest! Eu vreau însă ca totul să se facă pe faţă… vă făgăduiesc asta. O treabă cinstită pentru oricine, un prilej ca fiecare să facă ce-i trăsneşte prin minte! Nimeni n-are să mai spună cuiva ce are de făcut şi nimeni n-are să-l mai cureţe în plină stradă dacă nu ascultă!

Un răcnet răsună puternic, din ce în ce mai tare. Oamenii dădeau buzna înainte. Şi, deodată, speriat, primarul Kent făcu ultima greşeală din viaţa lui. Duse mâna înăuntrul hainei. Baskam sări în faţă şi arma lui bubui. Kent se prăvăli, Willets dădu să sară într-o parte, dar căzu, deoarece arma lui Baskam detună din nou. Apoi Farston, tipograful; se întoarse să fugă, dar al treilea glonte tras de Baskam îl pocni, cu faţa la pământ, mort.

— Asta-i legea noastră! urlă Baskam. Oraşul e al nostru. Înfruptaţi-vă din el!

Oamenii se învolburau, umblau de acolo-colo, împrăştiindu-se. Răsunau împuşcături. Băutura pe gratis curgea din belşug. Era începutul unei nopţi cum Medicine Bend nu mai cunoscuse nicicând, nici chiar în vremea de deplină sălbăticie. Baskam, vârându-şi armele în toc, scuipă într-o parte.

— S-a făcut, Dorry. Oraşul e-al nostru.

Dorry îl privi fix pe Cody Clark; acesta se uită la cele trei trupuri cinchite de-a valma pe strada prăfoasă. Era alb la faţă, cu privirile încremenite.

— Doamne sfinte! se văicări el. Doamne sfinte! Apoi deodată i se făcu rău.

— Stai, Cody! Ţin-te bine! Îl avertiză Dorry. Nu poţi face omletă fără să spargi ouă. Ce-a fost mai greu a trecut.

Baskam se uită atent pe stradă, capul lui bărbos se înălţă într-o parte, un zâmbet jucându-i pe buzele subţiri.

— Straşnic, s-a făcut! Hai s-o roim de pe străzi în noaptea asta. Să le punem oraşul la picioare. Spre dimineaţă or s-o pornească şi ei pe drumul bun. Atunci ne-om isprăvi şi noi treaba.

Camionul de marfă în flăcări nu era lăsat să se stingă. Oamenii aruncau în foc obloanele de la ferestre. A fost înjghebat un tobogan din scânduri, iar butoaie cu whisky erau rostogolite de la „New Frontier”. Oamenii se îmbătau, se luau la bătaie, mureau. Feţe asudate, ochi tulburi. Armele bubuiau, dar hărmălaia era atât de mare încât nu izbuteau să o străpungă. Focul se întindea, distrusese o prăvălie şi lumea se învârtea prin preajmă, râzând, în timp ce prada era împărţită. Un cal cu călăreţ cu tot se prăvăli, înainte ca vreo împuşcătură să se fi auzit şi omul muri în clipa următoare sub o ploaie de gloanţe. Trei bărbaţi fuseseră spânzuraţi dinaintea hotelului, nişte forme prelungi, legănându-se în văpaia roşiatică a flăcărilor de la butoaiele cu smoală. Era o noapte de pomină. Se petrecuseră faptele cele mai cumplite, cele mai bestiale din istoria regiunii.

Medicine Bend se prăbuşea.

Date: 2015-02-16; view: 913