Articolul 9. Libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţămînt, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrîngeri decît acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Jurisprudenţa:

1. Mitropolia Basarabiei şi alţii c. Moldovei(cererea nr. 45701/99);

2. Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova c. Moldovei (cererea nr. 952/03).

În cauza Mitropolia Basarabiei şi alţii c. Moldovei, Curtea a constatat că biserica reclamantă, nefiind recunoscută, nu poate să-şi desfăşoare activitatea. În special, preoţii nu pot oficia slujbe, membrii săi nu se pot reuni pentru a-şi practica religia şi, fiind lipsită de personalitate juridică, biserica nu poate beneficia de protecţia juridică a patrimoniului său. În acest context, refuzul Guvernului de a recunoaşte biserica reclamantă, care a fost menţinut prin decizia Curţii Supreme de Justiţie de la 9 decembrie 1997, constituie o ingerinţă în dreptul acestei biserici şi al altor reclamanţi la libertatea de religie, în modul în care aceasta este garantată de articolul 9 § 1 din Convenţie.

Curtea a reţinut că ingerinţa în domeniul libertăţii de religie a fost prevăzută de lege şi a urmărit un scop legitim conform articolului 9 § 2 din Convenţiei, şi anume protecţia ordinii şi a securităţii publice. Această ingerinţă, deşi este „prevăzută de lege” şi urmăreşte „un scop legitim”, nu este proporţională scopului urmărit şi, prin urmare, nu este „necesară într-o societate democratică”.

***

Referindu-se asupra faptului dacă ingerinţa respectivă era necesară într-o societate democratică, Curtea a reiterat că statul trebuie să fie neutru şi imparţial în exercitarea dreptului său de reglementare a acestui domeniu şi în relaţiile sale cu diversele religii, culte şi credinţe (Hassan et Tchaouch c. Bulgariei [GC], nr. 30985/96, § 78, CEDH 2000-XI).

Rolul autorităţilor într-un astfel de caz nu este de a curma cauza tensiunilor prin eliminarea pluralismului, dar de a asigura ca grupurile opuse unul altuia să se tolereze reciproc (Serif c. Greciei, nr. 38178/97, § 53, CEDH 1999-IX).

În principiu, dreptul la libertatea de religie, aşa precum este definit de Convenţie, exclude aprecierea din partea statului a legitimităţii convingerilor religioase sau a modalităţilor de exprimare a acestora. Măsurile statului care ar favoriza un conducător sau un organ al unei comunităţi religioase divizate, sau care ar viza constrîngerea unei comunităţi sau a unei părţi a acesteia în scopul de a o plasa, contrar voinţei sale, sub o conducere unică, ar constitui, în egală măsură, o încălcare a libertăţii de religie. În societăţile democratice, statul nu trebuie să întreprindă măsuri pentru a garanta ca, comunităţile religioase să fie plasate sau să rămînă sub o conducere unică (Serif c. Greciei, nr.38178/97, § 52, CEDH 1999-IX).

În această cauză, Curtea consideră că, avînd în vedere că biserica reclamantă nu reprezintă un nou cult, prin faptul că recunoaşterea sa depinde de voinţa unei autorităţi ecleziastice cunoscute, adică a Mitropoliei Moldovei, Guvernul şi-a încălcat obligaţia de neutralitate şi imparţialitate. De asemenea, Curtea notează că autorităţile nu au invocat pentru alte culte recunoscute aceleaşi criterii care au fost aplicate pentru a refuza recunoaşterea bisericii reclamante şi că Guvernul nu a invocat nici o justificare cu privire la această diferenţă de tratament.

Neutaralitatea statului în soluţionarea problemei vizînd recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei a fost afectată în mare măsură de poziţia antiunionistă luată de către unele forţe politice aflate la guvernare în acea perioadă. Antipatia faţă de o posibilă unire dintre cele două state româneşti şi-a pus amprenta şi pe problema recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei ca biserică autonomă subordonată Bisericii Ortodoxe Române.

Pe de altă parte, recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei ca un cult ortodox a întîmpinat reacţii puternice din partea Mitropoliei Moldovei, care la acel moment era unica autoritate bisericească care avea jurisdicţie canonică pe teritoriul Republicii Moldova. Noua biserică creată era considerată drept un grup schismatic al Mitropoliei Moldovei, înregistrarea noii Mitropolii fiind posibilă numai după soluţionarea conflictului ecleziastic dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Ortodoxă Română.

Din interviurile acordate de mai mulţi preoţi, recunoaşterea unei biserici trebuia să se înfăptuiască conform Canoanelor Bisericii Ortodoxe, care în esenţă, reglementează organizarea şi funcţionarea bisericilor ortodoxe. Normele legislaţiei interne privitoare la recunoaşterea şi înregistrarea unui cult nu sunt corelate cu regulile bisericeşti, şi nu fac nici o referire la acestea. Cu alte cuvinte, se atestă o divergenţă între legislaţie şi Canoane privitor la recunoaşterea cultelor ortodoxe.

Din constatările Curţii, observăm că în această cauză s-a pus accentul mai mult pe legislaţie decît pe canoane, acordîndu-se prioritate libertăţii de asociere în cadrul acelui cult pe care persoanele îl preferă. În consecinţă, Curtea a considerat că articolul 9 trebuie să fie interpretat în lumina articolului 11 al Convenţiei, care protejează viaţa asociativă de oricare ingerinţă nejustificată a statului. Din acest punct de vedere, dreptul credincioşilor la libertatea de religie presupune ca aceştia să se poată asocia liber, fără intervenţia arbitrară a statului (Hassan et Tchaouch c. Bulgariei [GC], nr. 30985/96, § 62, CEDH 2000-XI).

Curtea declară că, potrivit Legii nr. 979-XII din 24 martie 1992 despre culte, doar cultele recunoscute prin decizie guvernamentală pot fi practicate pe teritoriul Republicii Moldova. În special, numai un cult recunoscut de stat are personalitate juridică (art. 24), poate produce şi comercializa obiectele de cult specifice cultului respectiv (art. 35) şi poate angaja clerici şi salariaţi (art. 44). Mai mult, asociaţiile care urmăresc în totalitate sau în parte scopuri religioase sunt supuse obligaţiilor ce rezultă din legislaţia cu privire la culte.

În aceste circumstanţe, Curtea a remarcat că, în lipsa recunoaşterii, biserica reclamantă nu poate nici să se organizeze, nici să funcţioneze. Lipsită de personalitate juridică, ea nu poate acţiona în justiţie, pentru a-şi proteja bunurile necesare în exercitarea cultului, iar membrii săi nu pot să se reunească pentru a îndeplini activităţi religioase, fără a încălca, astfel, legislaţia cu privire la culte. Din aceste considerente, Curtea a decis că refuzul de a recunoaşte biserica reclamantă are astfel de consecinţe asupra libertăţii de religie a reclamanţilor, care nu pot fi considerate proporţionale scopului legitim urmărit şi, prin urmare, necesare într-o societate democratică.

În cauza Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova şi alţii c. Moldovei, Curtea a constatat că refuzul autorităţilor de a înregistra Biserica reclamantă nu s-a bazat pe un temei legal prevăzut de legislaţia moldovenească şi, prin urmare, ingerinţa în libertatea de religie a reclamanţilor nu a fost prevăzută de lege.

Constatînd că ingerinţa în libertatea de religie a reclamanţilor a fost ilegală, Curtea nu a considerat necesar de a verifica dacă ingerinţa a urmărit un scop legitim sau a fost „necesară într-o societate democratică”, în sensul articolului 9 § 2 din Convenţie.

Date: 2016-01-05; view: 794