Articolul 10. Libertatea de exprimare

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

Executarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrîngeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Jurisprudenţa:

Amihalachioaie c. Moldovei, hotărîrea din 20 aprilie 2004;

Busuioc c. Moldovei, hotărîrea din 21 decembrie 2004;

Saviţchi c. Moldovei, hotărîrea din 11 octombrie 2005;

Kommersant Moldovy c. Moldovei, hotărîrea din 9 ianuarie 2007;

Flux(3) c. Moldovei, hotărîrea din 12 iunie 2007;

Flux(2) c. Moldovei, hotărîrea din 3 iulie 2007;

Ţara şi Poiată c. Moldovei, hotărîrea din 16 octombrie 2007;

Flux şi Samson c. Moldovei, hotărîrea din 23 octombrie 2007;

Flux c. Moldovei, hotărîrea din 20 noiembrie 2007;

Timpul Info-Magazin şi Anghel c. Moldovei, hotărîrea din 27 noiembrie 2007.

***

În perioada de referinţă, Moldova a pierdut zece dosare în baza art.10. Aproape toate din acestea, cu excepţia unui caz, vizau sancţionarea unor publicaţii periodice pentru articole pe care instanţele naţionale le-au considerat ca încălcînd onoarea şi demnitatea unor persoane (de cele mai multe ori persoane ce ocupau funcţii publice).

Condamnările la acest capitol cad şi ele sub modelul care a fost constatat şi în cadrul celorlalte cauze, şi anume că erorile comise la nivel naţional sunt, mai mult sau mai puţin, asemănătoare de la o cauză la alta. Totuşi, anumite cazuri prezintă, pe lîngă lucruri comune, şi unele particularităţi.

În toate cazurile vizînd art.10, CEDO a constatat că ingerinţa în domeniul libertăţii de exprimare a fost una prevăzută de lege, aceasta urmărind şi un scop legitim. Moldova a fost condamnată însă pentru că nu a fost respectat testul necesităţii ingerinţei.

Testul necesităţii într-o societate democratică cere să fie stabilit faptul dacă “ingerinţa” în cauză a corespuns unei “nevoi sociale imperioase”, dacă a fost proporţională scopului legitim urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica această ingerinţă sunt pertinente şi suficiente (a se vedea Sunday Times c. Marii Britanii (nr. 1), hotărîrea din 26 aprilie 1979, Seria A nr. 30, § 62). La aprecierea existenţei unei asemenea “necesităţi” şi a măsurilor ce trebuie adoptate în acest sens, autorităţile naţionale dispun de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, această capacitate de apreciere nu este nelimitată.

În continuare, vom analiza separat cauzele care au implicat o publicaţie mass-media (sau un jurnalist) şi cauza Amihalachioaie c. Moldovei. În ceea ce priveşte prima grupă, Curtea a invocat motive ce ţin atît de aspecte concrete ale activităţii de jurnalist, cît şi de asigurarea unui proces echitabil în a determina existenţa necesităţii ingerinţei.

Date: 2016-01-05; view: 727