VII. Motivarea hotărîrii privind detenţia

În cauza Becciev c. Moldovei, Curtea, cu referire la motivarea hotărîrii privind detenţia, a constatat că instanţele naţionale nu au făcut nici o menţiune în hotărîre cu privire la argumentele prezentate de către reclamant, limitîndu-se doar la reproducerea în hotărîrile lor, într-un mod abstract şi stereotipizat, a temeiurilor formale pentru detenţie prevăzute de lege, fără a încerca să arate cum se aplică ele în cazul reclamantului. Mai mult, ele nu au dat nici o apreciere unor astfel de factori, precum caracterizarea bună a reclamantului, lipsa antecedentelor penale, legăturile de familie şi cu ţara (locuinţă, ocupaţie, bunuri). În fine, ele nu au dat nici o apreciere garanţiilor oferite de terţe persoane în favoarea reclamantului.

În cauza Şerban c. Moldovei, Curtea a reamintit că, chiar dacă art. 5 al Convenţiei nu impune judecătorului, care examinează o cerere de recurs împotriva detenţiei, obligaţia de a se referi la fiecare argument împotriva detenţiei care se conţine în declaraţiile recurentului, garanţiile sale ar fi lipsite de esenţă dacă judecătorul, bazîndu-se pe legislaţia şi practica naţională, le-ar trata ca irelevante sau nu ar lua în consideraţie fapte concrete, invocate de deţinut pentru a pune la îndoială existenţa condiţiilor esenţiale pentru „legalitatea” în sensul Convenţiei a privării de libertate. Instanţele naţionale nu au acordat nici o atenţie argumentelor relevante în deciziile lor, nu au reţinut argumentele prezentate de către reclamant, fie le-au notat pe scurt, fără a se pronunţa asupra acestora. Ele s-au limitat la repetarea, în deciziile lor, într-un mod abstract şi stereotipic, a motivelor formale pentru detenţie prevăzute de lege. Aceste motive au fost citate fără a se face vreo încercare de a arăta cum se aplică ele în cauza reclamantului.

În cauza Boicenco c. Moldovei, Curtea a reiterat că persistenţa unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea continuării detenţiei, dar, după o anumită perioadă de timp, acest lucru nu mai este suficient. Curtea a trebuit să stabilească dacă celelalte temeiuri invocate de autorităţile judiciare au justificat necesitatea continuării lipsirii de libertate. Curtea a stabilit că atît instanţa de fond, cît şi Curtea de Apel, atunci cînd au dispus arestarea reclamantului şi prelungirea termenului de arest, au făcut referire la legea aplicabilă, fără a indica motivele, datorită cărora aceste instanţe au considerat ca fiind întemeiate afirmaţiile precum că reclamantul ar putea împiedica desfăşurarea procesului, ar putea să se ascundă sau săvîrşi alte infracţiuni. De asemenea, autorităţile judiciare nu au încercat să combată argumentele prezentate de avocaţii reclamantului. Curtea a luat aceeaşi atitudine ca şi în cauza Becciev c. Moldova.

În cauza Modîrcă c. Moldovei, Curtea a constatat că motivele, invocate de instanţele naţionale în deciziile lor privind autorizarea arestării preventive şi prelungirea perioadei de detenţie a reclamantului, au fost real identice cu motivele folosite de instanţele judecătoreşti pentru arestarea preventivă a reclamantului în cauza Şerban c. Moldovei. Instanţele naţionale s-au limitat la parafrazarea temeiurilor pentru detenţie, prevăzute de Codul de procedură penală.

În cauza Castraveţ c. Moldovei, Curtea a reiterat că prezumţia libertăţii nu oferă instanţelor judiciare dreptul de a alege între a aduce învinuitul în faţa instanţei într-un termen rezonabil sau a-l elibera. Prezumţia este în favoarea libertăţii. În cauză, nu a fost constatată existenţa unei bănuieli rezonabile, iar motivele pe care s-au bazat instanţele naţionale s-au limitat la parafrazarea temeiurilor pentru detenţie, prevăzute de Codul de procedură penală, fără a se da explicaţii cum au fost aplicate în cazul reclamantului.

În cauza Istrati şi alţii c. Moldovei, s-a constatat că încheierile prin care s-a dispus şi s-a prelungit detenţia acestora, precum şi încheierile prin care au fost respinse cererile de habeas corpus au fost neîntemeiate. Curtea a reafirmat că „persistenţa suspiciunii rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea continuării detenţiei, însă, după o anumită perioadă de timp, nu mai este suficientă”. Este surprinzător faptul că instanţa i-a eliberat pe reclamanţi în baza motivelor care au fost invocate de aceştia chiar la începutul detenţiei, adică cu aproximativ 4 luni mai înainte.

În cauza Muşuc c. Moldovei, Curtea a reamintit că art. 5 par. 3 din Convenţie nu poate fi considerat ca o autorizare necondiţionată a arestării preventive. Necesitatea detenţiei, indiferent de termen, urmează a fi justificată în mod convingător de către autorităţi. Curtea a remarcat cu îngrijorare natura repetitivă a problemelor ce ţin de relevanţa şi suficienţa motivelor arestării preventive în cauzele împotriva Moldovei.

Instanţele naţionale s-au bazat pe interpretarea greşită a declaraţiei procurorului privind faptul că reclamantul a încercat în 1999 şi 2002 să ameninţe o persoană, însă nu au acceptat cererea reclamantului de a audia persoana dată sau de examina înregistrarea depoziţiilor acestuia.

În cauza Popovici c. Moldovei, Curtea a stabilit că instanţele naţionale, atunci cînd au dispus arestarea reclamantului şi prelungirea măsurii preventive, au invocat dreptul intern pertinent, fără a arăta motivele care le-au determinat să considere că reclamantul s-ar putea sustrage de la sau ar putea influenţa ancheta.

În cauza Stici c. Moldovei, Curtea a remarcat că motivele pe care s-au bazat instanţele naţionale în deciziile lor privind prelungirea perioadei arestului au fost virtual identice cu motivele utilizate de instanţele judecătoreşti naţionale la arestarea reclamantului, la fel ca şi în alte cauze împotriva Moldovei. Instanţele s-au limitat la parafrazarea temeiurilor pentru arestarea preventivă, prevăzute de Codul de procedură penală.

În cauza Ţurcan şi Ţurcan c. Moldovei, Curtea a menţionat că e surprinsă de motivul arestării, şi anume refuzul reclamantului de a dezvălui organelor de urmărire numele martorilor care ar fi putut demonstra nevinovăţia sa în timpul procesului. Curtea a indicat cu o îngrijorare deosebită că, în pofida insuficienţei motivelor iniţiale pentru arestare, termenul de arest a fost prelungit de mai multe ori, chiar dacă uneori instanţa naţională nu avea materialele dosarului în faţă.

***

Motivarea hotărîrilor privind arestarea preventivă rămîne pînă în prezent o problemă pentru Republica Moldova. Instanţele moldoveneşti încă nu dau atenţia cuvenită prezumţiei de libertate. În multe cazuri, judecătorul nu porneşte de la ideea că persoana, în mod firesc, trebuie să fie liberă. Rămîne a fi o problemă respectarea obligaţiei de a examina minuţios circumstanţele, pentru a verifica dacă ele într-adevăr justifică detenţia. Legislaţia procesuală penală obligă judecătorul să-şi motiveze hotărîrea pronunţată la examinarea fondului cauzei, prevăzînd această obligaţie în art. 384(3) C.pr.pen. Referitor la aplicarea arestării preventive, art. 307(4) şi 308(4) C.pr.pen stabilesc că judecătorul, în urma examinării demersului, adoptă o încheiere motivată privind aplicarea faţă de bănuit/învinuit a măsurii arestării preventive ori a arestării la domiciliu sau respinge demersul.

Recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie privind aplicarea arestării preventive se examinează de către curtea de apel în procedura generală de examinare a recursului, cu toate că există unele prevederi separate (art. 311 şi 312 C.pr.pen). Pornind de la faptul că în art. 311 şi 312 C.pr.pen. nu sunt stipulate expres temeiurile de casare a încheierii judecătorului de instrucţie, în cazul dat sunt aplicabile normele generale privind hotărîrile supuse recursului, pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul. Potrivit art. 444 alin.(1) pct. 6) C.pr.pen, drept temei de recurs serveşte şi lipsa motivelor pe care se întemeiază soluţia. După cum se poate observa, legislaţia procesuală penală conţine stipulări referitoare la asigurarea motivării hotărîrilor judecătorului de instrucţie privind aplicarea arestării.

Plenul Curţii Supreme de Justiţie s-a referit la problema motivării hotărîrilor privind arestarea, menţionînd, în pct. 21 lit.d) din Hotărîrea nr. 4 din 28.03.2005 „Despre aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedură penală privind arestarea preventivă şi arestarea la domiciliu”, ca temei de care trebuie ţinut cont „pericolul dispariţiei bănuitului/învinuitului, care trebuie motivat”. Posibil că ar fi fost util de indicat că e necesar ca însăşi hotărîrea judecătorului de instrucţie să fie motivată (deşi art. 307 şi 308 C.pr.pen. indică aceasta), iar cel mai important este de a prezenta esenţa noţiunii de „motivare” în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Din 2005 pînă în prezent, nu au fost înregistrate hotărîri ale Plenului în care Curtea Supremă să prezinte noţiunea de motivare a arestării sub toate aspectele. De asemenea, e important de remarcat faptul că,dat fiind numărul mare de condamnări generate de lipsa motivării, ar fi necesar ca Curtea Supremă să indice în hotărîrea explicativă că lipsa unei motivări poate servi ca temei de casare în instanţa de recurs. S-a omis menţionarea problemei motivării şi în Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 6 din 27.02.2006 „Cu privire la rezultatele generalizării procesului judiciar de examinare a cauzelor cu inculpaţii aflaţi în stare de arest şi măsurile de înlăturare a neajunsurilor depistate în lumina prevederilor art. 6 din Hotărîrea Parlamentului RM nr. 370-XVI din 28.12.2005”.

Considerăm necesar să ne pronunţăm şi asupra unor probleme ce ţin de reţinere ca o modalitate de detenţie. Prin Legea nr. 264-XVI din 28.07.2006, în vigoare din 03.11.2006, a fost modificat art. 166 C.pr.pen. Modificările Codului de procedură penală au ridicat semne de întrebare, la care ne vom referi mai jos.

Termenul reţinerii de 72 de ore începe a curge din momentul privării de libertate şi durează pînă la eliberarea persoanei sau pînă la aplicarea arestării preventive. Locurile unde este ţinută persoana respectivă sunt izolatoarele de detenţie provizorie. De remarcat că însuşi termenul de reţinere (72 de ore), stabilit de legea procesuală penală, nu este în divergenţă cu prevederile Convenţiei Europene.

Dintre diferitele forme ale reţinerii, prevăzute în art. 165 C.pr.pen., mai frecvent aplicată este reţinerea persoanei bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoarea pe un termen mai mare de un an. Se poate pune la îndoială necesitatea reţinerii pentru o infracţiune uşoară, pentru care legea penală prevede pedeapsa de pînă la 2 ani închisoare, avînd în vedere faptul că, de regulă, pentru un asemenea gen de infracţiune pedeapsa este nonprivativă de libertate.

Măsura reţinerii bănuitului nu este considerată o măsură preventivă, totuşi, conform modificărilor Codului de procedură penală din 2006, ca temei de reţinere servesc şi circumstanţele pertinente pentru aplicarea măsurilor preventive. Astfel, potrivit art. 166 alin. (3), reţinerea persoanei bănuite poate fi dispusă şi dacă există temeiuri rezonabile de a presupune că aceasta se va sustrage de la urmărirea penală, va împiedica aflarea adevărului sau va săvîrşi alte infracţiuni. Observăm că, prin norma respectivă, s-a încercat de a „liberaliza” posibilitatea reţinerii. Punem sub semnul îndoielii justeţea unei asemenea norme şi considerăm că acest fapt va conduce la majorarea numărului de reţineri nejustificate, fiind posibile şi unele abuzuri.

Art. 167 alin. (1) C.pr.pen. prevede comunicarea în scris procurorului despre faptul reţinerii, cu scopul verificării de către acesta a legalităţii măsurii luate de organul de urmărire penală. Acest scop este confirmat şi de art. 4 lit. f) şi de art. 12 din Legea cu privire la Procuratură din 14.03.2003. Nu există reglementări detaliate ale acţiunilor procurorului cînd acesta este înştiinţat despre faptul reţinerii persoanei bănuite, creîndu-se impresia că procurorul are un rol pasiv în cazul în care organul de urmărire penală anunţă faptul reţinerii persoanei.

O altă prevedere ce trezeşte discuţii şi nu este adecvat interpretată în practică este durata de 72 de ore a reţinerii. Constituţia RM (art. 25) şi Codul de procedură penală (art. 11, 165, 166) conţin, respectiv, sintagmele „nu poate depăşi 72 de ore” şi „nu mai mult de 72 de ore”. În practică însă, organele de urmărire penală, în unele cazuri, interpretează această prevedere ca termen fix stabilit pentru orice caz de reţinere, indiferent de circumstanţele concrete ale cauzei. Această practică este susţinută şi de unele prevederi ale art. 175 C.pr.pen, care reglementează liberarea persoanei reţinute. Art. 174 alin. (1) pct. 4) şi 5) C.pr.pen. stipulează „a expirat termenul de reţinere” şi „instanţa nu a autorizat arestarea preventivă”. Din această reglementare, rezultă că persoana nu poate fi eliberată pînă cînd nu expiră termenul de 72 de ore, chiar dacă judecătorul refuză să aplice arestarea preventivă. Prevederea dată ar putea fi supusă unei critici justificate şi poate ridica semne de întrebare referitor la respectarea art. 5 al Convenţiei. În sensul art. 5 al Convenţiei, persoana trebuie adusă în faţa judecătorului în cel mai scurt timp, iar sarcina probei privind existenţa necesităţii de a extinde termenul pînă la 72 de ore trebuie să fie pusă în seama organului de urmărire. Reţinerea persoanei pînă la termenul limită de 72 de ore poate fi justificată doar prin complexitatea cauzei, necesitatea descoperirii altor fapte sau a complicelor etc., adică prin anumite aspecte externe ale cauzei şi nicidecum prin volumul mare de lucru sau prin alte motive ce ţin de activitatea organelor de urmărire. În acest context, considerăm că modificările Codului de procedură penală din 2006, prin care termenul reţinerii unui minor s-a redus la 24 de ore, prezintă un pas important spre umanizarea procedurii penale. Este evident că nu poate exista un termen fix de reţinere, iar durata reţinerii reprezintă timpul necesar şi rezonabil pentru a pregăti materialele privind aplicarea în continuare faţă de bănuitul reţinut a măsurii arestării şi pentru a aduce persoana în faţa judecătorului.

Rămîne a fi o problemă practica aplicării arestării preventive pentru infracţiuni mai puţin grave. Ar trebui să fie o situaţie cu totul excepţională ca persoana să fie supusă arestului pentru asemenea infracţiuni, în condiţiile în care legislaţia procesuală penală prevede mai multe instituţii care determină încetarea procesului (împăcarea), pedepse reduse (acordul de recunoaştere a vinovăţiei), elemente de probaţiune (suspendarea condiţionată a urmăririi penale şi liberarea de răspundere penală) etc.

Rămîne a fi o problemă a politicii penale perspectiva admisibilităţii aplicării arestării preventive începînd cu cazurile săvîrşirii unor infracţiuni grave. Cu atît mai mult că această problemă se acutizează atunci cînd se sunt analizate condiţiile de detenţie, care deja se prezumă pentru Republica Moldova a fi considerate inumane şi degradante (vezi rapoartele CPT şi hotărîrile Curţii în cauza Modîrcă c. Moldovei ş.a.).

Date: 2016-01-05; view: 722