II. Condiţiile de detenţie

În cauza Ostrovar c. Moldovei, s-a constatat că în penitenciarul nr. 3 erau paturi din metal, fără saltele sau cuverturi.

În închisoare lipsea un sistem de încălzire. Aprovizionarea cu apă era limitată. Nu existau spaţii pentru spălarea şi uscarea hainelor. Celulele erau infectate cu ploşniţe, păduchi şi furnici.

În cauza Becciev c. Moldovei, s-a constatat că în Izolatorul de detenţie provizorie al Ministerului Afacerilor Interne lumina electrică era în permanenţă aprinsă. În loc de WC era o găleată, care nu era separată de restul celulei. În loc de paturi erau poliţe din lemn fără saltele, perne, cuverturi şi cearşafuri.

În cauza Ţurcan c. Moldovei, reclamantul a invocat proasta încălzire a celulelor iarna şi căldura exagerată vara.

În cauza Stepuleac c. Moldovei, s-a constatat că în Izolatorul Direcţiei Generale de Combatere a Crimei Organizate a Ministerului Afacerilor Interne celulele nu erau încălzite şi că era nevoit să doarmă îmbrăcat şi să folosească aşternuturi proprii.

În cauza Ostrovar c. Moldovei, de asemenea, s-a constatat că în celule nu era interzis fumatul şi persoanele care sufereau de anumite boli (în cazul reclamantului - astmă) erau puşi în pericol. În închisoare lipsea un sistem de ventilare.

În cauza Becciev c. Moldovei, s-a constatat că în Izolatorul de detenţie provizorie al MAI celula era închisă cu plăci de metal. Deţinuţilor le era interzis de a face plimbări zilnice. Nu existau mijloace de a menţine igiena în celulă. Nu exista duş.

În cauza Ciorap c. Moldovei, Curtea a notat că însuşi Departamentul Instituţiilor Penitenciare a confirmat prezenţa insectelor parazitare în Închisoarea nr. 3. Guvernul nu s-a pronunţat asupra plîngerii reclamantului cu privire la prezenţa mizeriei, lipsa păturilor, prezenţa rozătoarelor şi lipsa accesului la lumina zilei sau la electricitate pe parcursul a mai mult de 18 ore/zi în timpul detenţiei solitare.

În cauza Modîrcă c. Moldovei, s-a constatat prezenţa a trei straturi de plasă din metal la fereastra prin care pătrundea lumina zilei. Aprovizionarea cu electricitate şi apă era întreruptă pentru anumite perioade, în special pe parcursul nopţii. Deţinuţii trebuiau să se abţină de la folosirea WC-ului din aceste motive.

Reclamantul nu a fost asigurat cu lenjerie de pat sau haine de penitenciar şi a trebuit să investească împreună cu alţi codeţinuţi în repararea şi mobilarea celulei. Masa pentru mîncare era situată în apropierea WC-ului. Reclamantul a trebuit să îndure aceste condiţii timp de 9 luni.

În cauza Ţurcan c. Moldovei, de asemenea, a fost invocat accesul limitat la lumina zilei din cauza a 3 bucăţi din metal gros instalate la geam.

În cauza Stepuleac c. Moldovei, Curtea a notat că în Izolatorul DGCCO s-a constatat expres că celulele nu aveau ferestre şi a conchis că reclamantul a fost deţinut într-o celulă fără acces la lumina zilei. Guvernul nu a confirmat susţinerea reclamantului, precum că acestuia i se permitea să meargă la WC şi să folosească apa curgătoare o dată pe zi.

***

Se cere de remarcat că nu există nici o dovadă ca din momentul pronunţării hotărîrii Ostrovar, Becciev ş.a. în locurile de detenţie, atît preventivă, dar cu atît mai mult provizorie, s-au efectuat renovări în ce priveşte condiţiile de detenţie.

Pentru anul 2007, conform Legii bugetului de stat, au fost alocate sistemului penitenciar 185 928,5 mln. lei, dintre care: cheltuieli de bază – 175 415,4 mln., fonduri şi mijloace speciale – 3973,6 mln., investiţii capitale – 6539,5 mln.

Conform art. 245 al Codului de executare, condamnatului i se asigură posibilitatea de a-şi satisface nevoile fiziologice în condiţii curate şi decente şi după necesitate, posibilitatea de a face baie sau duş, la temperaturi admisibile, atît de des cît necesită igiena generală, însă nu mai rar de o dată pe săptămînă. Fiecare condamnat este asigurat cu un pat şi lenjerie de pat, care se schimbă cel puţin o dată pe săptămînă (art. 246 (4) Cod de executare). Potrivit secţiunii a 38-a pct. 466 din Statutul executării pedepsei de către condamnaţi (Hotărîrea Guvernului nr. 583 din 26.05.2006), pe perioada toamnă-iarnă, în încăperile penitenciarului se menţine o temperatură nu mai mică de +18°C, iar în blocurile şi încăperile pentru tratament medical, pentru îngrijirea femeilor gravide şi creşele pentru copii – nu mai mică de +20°C. Conform anexei nr. 23 la Statut, iluminarea de zi este asigurată prin instalarea geamurilor, mărimea cărora nu trebuie să fie mai mică de 1,2x0,9m. Pentru ventilare, geamurile sunt utilate cu oberliht. La geamuri, suplimentar, se instalează gratii metalice cu ochi de grilaj nu mai mare de 100x200mm. Celulele de locuit sunt amenajate cu vase pentru closet de pardoseală şi lavoare, care sunt instalate în cabine bine ventilate cu uşi. Conform anexei nr. 22 al Statutului, în dotarea celulelor se includ: paturi metalice, noptiere, scaune, dulapuri etc.

Potrivit anexei nr. 7 la Hotărîrea Guvernului nr. 609 din 29.05.2006, sunt prevăzute norme de eliberare a săpunului pentru deţinuţi (200 g/lună pentru o persoană). Reamintim că, potrivit art. 326 al Codului de executare, faţă de persoanele aflate în arest preventiv se aplică dispoziţiile prevăzute pentru condamnaţi. De remarcat că, potrivit Codului de executare (art. 234), condamnatul, condiţiile de deţinere a căruia, în virtutea regimului sau a sancţiunii disciplinare aplicate, limitează aflarea lui la aer liber, i se acordă o plimbare zilnică cu o durată de cel puţin o oră, iar condamnatului minor – de cel puţin 2 ore. Astfel de plimbări se fac într-un loc special amenajat pe teritoriul penitenciarului. Statutul executării pedepsei de către condamnaţi (art. 183-184) reconfirmă acest drept, specificînd că durata plimbărilor se stabileşte de administraţia locului de arest preventiv, ţinîndu-se cont de programul zilnic, starea timpului, de limita completării şi de alte circumstanţe. Plimbările zilnice se desfăşoară într-un loc special amenajat pe teritoriul penitenciarului şi sunt organizate pe celule, conform unui grafic mobil.

După cum se poate concluziona, persoanele oficiale care gestionau locurile de detenţie enumerate mai sus au neglijat sub diferite forme prevederile interne în ce priveşte condiţiile de detenţie. Or, în legislaţie se conţin norme care nu se execută.

III. Asistenţa medicală

În cauza Ostrovar c. Moldovei, s-a constatat asistenţa medicală necorespunzătoare, cît şi capacitatea asistenţei medicale limitate din cauza lipsei medicamentelor. Medicul a dat permisiunea ca deţinutul să fie plasat împreună cu deţinuţii care fumau.

În cauza Becciev c. Moldovei, s-a constatat că în Izolatorul de detenţie provizorie a MAI exista riscul ca reclamantul să se infecteze de tuberculoză, infecţii dermatologice şi alte boli infecţioase.

În cauza Şarban c. Moldovei, Curtea a notat că, în conformitate cu Registrul medical prezentat, în perioada detenţiei în Izolatorul de detenţie provizorie al MAI (12-19 noiembrie 2004, 20 decembrie 2004 – 19 ianuarie 2005), reclamantul a fost examinat doar o singură dată (cu toate că suferă de trei maladii medicale grave). A fost respinsă, fără explicaţii, cererea de a fi consultat de alţi medici chiar dacă reclamantul s-a plîns de durere în regiunea cervicală a coloanei vertebrale şi de amorţire a degetelor şi a mîinilor. El a fost examinat de neurolog doar o singură dată, iar recomandarea neurologului de a fi examinat de un neurochirurg nu a fost urmată. Pentru chemarea unei ambulanţe era nevoie de decizia CCCEC, o decizie dificil de luat în absenţa unui medic profesionist. În timpul şedinţelor de judecată el era ţinut într-o cuşcă, în cătuşe. Medicul a trebuit să-i măsoare tensiunea printre gratii.

În cauza Boicenco c. Moldovei, Curtea a reamintit că, deşi art. 3 al Convenţiei nu poate fi interpretat ca impunînd o obligaţie de asigurare a sănătăţii, el totuşi impune statului obligaţia de a proteja integritatea fizică a persoanelor private de libertate prin acordarea asistenţei medicale. În afară de faptul că a suferit o comoţie cerebrală, reclamantul a intrat în stare de stupoare, pe cît se pare, imediat după ce a fost reţinut. Guvernul a invocat ca motiv de întîrziere la efectuarea expertizei psihiatrice procedurile administrative legate, inter alia, de transferul reclamantului de la spitalul DIP la cel de psihiatrie, argument care a fost respins de Curte. Cu toate că era într-o asemenea stare, o perioadă reclamantul s-a aflat într-o închisoare obişnuită, unde nu se ştie dacă i s-a oferit o îngrijire medicală.

În cauza Holomiov c. Moldovei, Curtea a reconfirmat că, deşi art. 3 al Convenţiei nu poate fi interpretat ca implicînd o obligaţie generală de a elibera deţinuţii pe motiv de sănătate, el totuşi impune statului obligaţia de a proteja integritatea fizică a persoanelor lipsite de libertate, de exemplu prin acordarea asistenţei medicale necesare. Chestiunea esenţială constă în lipsa unei asistenţe medicale adecvate pentru boala specifică a reclamantului (hepatită cronică, hidronefroză de gradul 2, diateză urică etc.). Curtea a menţionat că Guvernul nu a prezentat o informaţie completă privind tratamentul medical, dar s-a axat, în special, pe dovedirea relei-credinţe a reclamantului. Faptul că reclamantul a fost examinat de medici, fără ca recomandările acestora să fie urmate ulterior, nu a fost suficient. Instanţele judecătoreşti naţionale au recunoscut că în Izolatorul nr. 3 nu a existat o asistenţă medicală corespunzătoare. Curtea a menţionat că nu se poate conchide că refuzul reclamantului de a accepta tratamentul medical în asemenea condiţii ar putea fi interpretat ca rea-credinţă. Trebuie de luat în consideraţie şi perioada îndelungată în care el s-a aflat fără tratament.

În cauza Istrati şi alţii c. Moldovei, Curtea a reconfirmat absenţa asistenţei medicale pe durata detenţiei în Izolatorul CCCEC la 11 februarie 2005. Curtea a constatat că lipsa unei asistenţe medicale, în condiţiile în care aceasta nu era necesară, nu poate prin ea însăşi să constituie încălcarea art. 3 din Convenţie. În situaţia în care nu a existat nici un risc de evadare a reclamantului şi în care timpul de recuperare acordat a fost foarte scurt, ţinînd cont că perioada de transfer a fost relativ lungă, Curtea nu este convinsă de faptul că preocuparea legată de o eventuală evadare a reclamantului poate să valoreze mai mult decît necesitatea evidentă de recuperare a acestuia. În condiţia în care reclamantul era supravegheat de doi colaboratori ai CCCEC în salonul din spital, măsura de asigurare – legarea cu cătuşe de calorifer, nu a fost proporţională necesităţilor de securitate.

În cauza Stepuleac c. Moldovei, cu referire la acordarea asistenţei medicale de către medicii de la ambulanţă, Curtea a notat că, în pofida diagnosticului care a necesitat o confirmare, reclamantul nu a fost supus niciunei examinări şi nici nu a fost examinat de un medic specialist, cel puţin pînă la sfîrşitul detenţiei în DGCCO. Reclamantului nu i-a fost acordată asistenţa medicală zilnică, deoarece în izolator nu exista personal medical, iar ambulanţa era chemată doar în cazuri mult mai grave. Reclamantului i s-a promis asistenţa medicală în cazul în care va avea nevoie, însă acesta nu putea demonstra această necesitate în absenţa unei opinii medicale calificate.

În cauza Paladi c. Moldovei, reclamantul s-a plîns de omisiunea de a i se acorda asistenţă medicală corespunzătoare în timpul detenţiei sale la CCCEC şi de a-l transfera la o instituţie neurologică recomandată de un medic independent şi de întreruperea tratamentului neurologic. Curtea a constatat că reclamantul suferea de mai multe boli grave. Cîţiva medici i-au recomandat tratamentul staţionar, sub supravegherea directă a unui medic, unii dintre ei considerînd că erau necesare intervenţii chirurgicale, care puteau fi făcute numai în unităţi medicale specializate. Reclamantul, soţia şi avocatul s-au plîns de mai multe ori de insuficienţa tratamentului medical. Curtea a subliniat necesitatea ca instanţa de judecată naţională să se bazeze pe opinii medicale înainte de a decide asupra transferului la un alt spital într-un termen rezonabil. Omisiunea de a transfera reclamantul la o clinică neurologică, într-o perioadă rezonabilă de timp, şi întîrzierea începerii tratamentului recomandat, în mod incontestabil, l-au expus pe reclamant unu risc pentru sănătate. Curtea a fost frapată de urgenţa cu care instanţa de judecată naţională a decis transferul reclamantului la spitalul penitenciar fără a lua în consideraţie unele opinii ale specialiştilor.

***

Potrivit art. 187 pct. 2) Cod de procedură penală (CPP), administraţia instituţiei de deţinere a persoanelor reţinute sau arestate este obligată să asigure persoanelor deţinute accesul la asistenţă medicală independentă.

Potrivit art. 6.(7) al Legii cu privire la sistemul penitenciar, spitalele penitenciare asigură detenţia temporară a tuturor categoriilor de deţinuţi care necesită asistenţa medicală de staţionar, cu respectarea cerinţelor de detenţie separată în funcţie de maladia, statutul procesual al persoanei, sexul şi vîrsta acesteia. Potrivit art. 249 al Codului de executare asistenţa medicală se acordă ori de cîte ori este necesar sau la cerere de către un personal calificat, în mod gratuit, potrivit legii. Condamnaţii beneficiază în mod gratuit de tratament şi de medicamente. Orice penitenciar trebuie să dispună de serviciile a cel puţin unui medic generalist, unui medic stomatolog şi unui medic psihiatru. În penitenciarul cu capacitatea de cel puţin 100 de locuri, trebuie să funcţioneze, în regim permanent, un centru curativ staţionar pentru acordarea asistenţei medicale fiecărui condamnat. Condamnaţii bolnavi care au nevoie de tratament medical specializat sunt transferaţi neîntîrziat în instituţiile medicale specializate ale Departamentului instituţiilor penitenciare sau în spitalele Ministerului Sănătăţii. Medicul care efectuează examenul medical are obligaţia de a sesiza procurorul şi avocatul parlamentar în cazul în care constată că persoana condamnată a fost supusă la tortură, tratamente cu cruzime, inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum şi obligaţia de a consemna în fişa medicală cele constatate şi declaraţiile persoanei condamnate în legătură cu acestea (art. 251 (3) Cod de executare).

Condamnaţii beneficiază de asistenţă terapeutică, chirurgicală, psihiatrică şi stomatologică. Condamnatul poate, din cont propriu, să beneficieze şi de serviciile medicului privat (art. 251 (4) Cod de executare). În cazul unei boli grave sau constatării că persoana condamnată a fost supusă la tortură, tratamente cu cruzime, inumane sau degradante ori alte rele tratamente, despre acest fapt este, de îndată, înştiinţată familia sau alte persoane apropiate condamnatului (art. 251 (7) Cod de executare). Potrivit secţiunii a 41-a pct. 504 din Statutul executării pedepsei de către condamnat, prevenitul, pe cont propriu, cu acordul administraţiei penitenciare şi al organului de urmărire penală, al judecătorului de instrucţie sau al instanţei de judecată, poate beneficia şi de serviciile unui medic privat. Conform art. 516 al Statutului, în cazurile în care se constată că deţinutul a fost supus torturii, tratamentelor cu cruzime, inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, pe lîngă faptul că medicul este obligat să sesizeze procurorul, deţinutul are dreptul de a cere să fie examinat, din cont propriu, la locul de deţinere, de un medic din afara sistemului penitenciar, indicat de acesta, sau de un medic legist. Conform pct. 5 din Regulamentul cu privire la modul de asigurare a asistenţei medicale persoanelor deţinute în penitenciare (Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 478 din 15.12.2006) ,prevenitul poate beneficia şi de serviciile unui medic privat, cu excepţia medicului expert psihiatru şi medicului expert legist. Refuzul administraţiei penitenciare de a acorda accesul unui medic privat urmează să fie motivat. Refuzul de a acorda accesul unui medic privat desemnat de deţinut nu exclude posibilitatea desemnării altui medic privat.

În caz de necesitate urgentă de acordare a ajutorului medical specializat, spitalizarea bolnavilor poate fi efectuată în instituţiile medico-sanitare publice ale Ministerului Sănătăţii şi Protecţiei Sociale, cu asigurarea pazei şi escortei necesare (pct. 10 din Regulament). În cazul internării planificate, transferarea în spitalele Ministerului Sănătăţii se face în baza dispoziţieidirectorului general al DIP (pct. 11 din Regulament). În caz de urgenţă majoră, internarea în spitalele Ministerului Sănătăţii şi Protecţiei Sociale poate fi dispusă de şeful penitenciarului sau ofiţerul de serviciu.

Orice penitenciar trebuie să asigure asistenţa medicală cel puţin de către un medic generalist, un medic stomatolog, un medic ginecolog (în penitenciarele unde se deţin femei) şi un medic psihiatru (pct. 4). Pe cont propriu, prevenitul, cu acordul administraţiei penitenciare şi al organului de urmărire penală, al judecătorului de instrucţie sau al instanţei de judecată poate beneficia şi de serviciile unui medic privat, cu excepţia medicului expert psihiatru şi medicului expert legist (pct. 5 din Regulament). Primirea pacienţilor se efectuează conform unui grafic aprobat de şeful penitenciarului (pct. 6 din Regulament). În caz de necesitate urgentă de acordare a ajutorului medical specializat, spitalizarea bolnavilor poate fi efectuată în instituţiile medico-sanitare publice ale Ministerului Sănătăţii şi Protecţiei Sociale (pct. 10 din Regulament). În cazul internării planificate este necesară dispoziţia Directorului General. În urma interviurilor cu reprezentanţii serviciului medical al Departamentului instituţiilor penitenciare, s-a constatat că maladiile neurochirurgicale, cardiochirurgicale, traumatologice, oncologice nu se tratează în spitalele instituţiilor penitenciare. În asemenea cazuri, se aplică prevederile contractului încheiat cu Ministerul Sănătăţii. La transferul persoanelor, constatările medicilor au o pondere serioasă, chiar dacă decizia este luată de Directorul General al Departamentului. La plasarea persoanei în izolator, aceasta este consultată de un medic sau de un felcer. La plasare, persoana este supusă unor testări medicale, cum ar fi luarea pulsului, sunt identificate patologiile de care suferă aceasta. În izolatoare există miocrolaboratoare.

Dezinfectarea celulelor se efectuează conform normelor stabilite de Centrul de Medicină Preventivă.

De remarcat că, din spusele medicilor intervievaţi, unul dintre cei mai mari factori care facilitează dezvoltarea tuberculozei este stresul la care este supusă persoana în momentul plasării în detenţie.

IV. Alimentarea

În cauza Ostrovar c. Moldovei, s-a constatat că alimentele în locul de detenţie erau de calitate proastă. Guvernul cheltuia 2,16 MDL (0,14 euro) pentru hrana zilnică. Proteinele (carnea, peştele, produsele lactate) nu erau întotdeauna disponibile din cauza finanţării.

În cauza Becciev c. Moldovei, reclamantul susţinea că mîncarea nu era comestibilă, suma zilnică cheltuită era de 3,5 MDL (0,23 euro). În alimentare lipseau proteinele din cauza finanţării insuficiente.

În cauza Ciorap c. Moldovei, Curtea a reconfirmat faptul expus în cauza Ostrovar că în penitenciarul în care a fost deţinut reclamantul alimentarea a fost sub nivelul condiţiilor umane.

În cauza Modîrcă c. Moldovei, s-a constatat că cheltuielile pentru hrană erau limitate (0,28 euro/zi).

În cauza Ţurcan c. Moldovei, a fost invocată calitatea proastă şi insuficientă a mîncării servite. Reclamantul trebuia să se bazeze în exclusivitate pe coletele aduse de către rude.

În cauza Stepuleac c. Moldovei, Curtea a notat că reclamantului i se acorda doar o masă pe zi la DGCCO (Direcţia Generală de Combatere a Crimei Organizate). Soţiei reclamantului i s-a permis de a-i trimite mîncare o dată pe săptămînă. Curtea a constatat o insuficienţă evidentă a alimentaţiei oferite reclamantului.

***

Legislaţia internă (art. 247 (1) Cod de executare) prevede asigurarea condamnaţilor de 3 ori/zi, la ore prestabilite, gratuit,cu hrană caldă. Este interzisă, în calitate de măsură de constrîngere, reducerea cantităţii, calităţii şi a valorii calorice a hranei eliberate condamnatului. Condamnatului i se asigură acces permanent la apă potabilă (art. 247 alin. (3), (4) Cod de executare).

Potrivit secţiunii a 39-a pct. 486 din Statutul executării pedepsei, modul şi ordinea procurării produselor alimentare şi obiectelor de primă necesitate sunt stabilite de către şeful penitenciarului. Conform anexei nr. 1 la Hotărîrea Guvernului nr. 609 din 29.05.2006 privind aprobarea normelor minime de alimentare zilnică a deţinuţilor şi de eliberare a detergenţilor, persoanele deţinute sunt asigurate zilnic cu alimente ce conţin 2787,20 kcal, inclusiv: proteine – 77,76 g, lipide – 83,49 g, glucide – 415,17 g, vitamina C – 103,85 g, B₂ – 1,17 g, Ca – 622,90 g, Fe – 25,64 g. În această rată de alimentare, printre altele, se prevede carne – 85 g, peşte – 85 g, legume – 250 g, lapte – 100 g. În funcţie de categoria deţinuţilor – femei gravide, minori etc., rata poate să crească calitativ.

După cum observăm, la nivel legislativ normele de alimentare corespund, într-o formă sau alta, recomandărilor medicale. În acelaşi timp, nu există mecanisme de control privind alimentarea în locurile de detenţie, îndeosebi în cele provizorii din cadrul poliţiei. S-a transformat într-o „tradiţie” alimentarea deţinuţilor cu aşa-numita „balandă”, care este interpretată de unii reprezentanţi ai autorităţilor ca o normă. Se pare că indiferenţa, iar uneori nu este exclus că intenţia acestor persoane, şi nu lipsa resurselor financiare constituie în multe cazuri motivul unei alimentări la nivelul constatat.

V. Maltratarea

În cauza Corsacov c. Moldovei, Curtea a constatat că nu se discută faptul că între 9 iulie şi seara zilei de 10 iulie 1998 reclamantul se afla sub controlul poliţiei şi în perioada respectivă a suferit leziuni corporale. Au fost depistate leziuni în regiunea capului, vînătăi pe talpa piciorului stîng. Reclamantul a pretins că a fost suspendat de o bară metalică pentru o perioadă îndelungată. Reclamantul a susţinut, de asemenea, că la 10 iulie 1998 a fost ameninţat cu împuşcarea în cap (fapt neconstatat de Curte). Leziunile cauzate reclamantului au reultat în invaliditate de gradul II, care corespunde pierderii capacităţii de muncă în volum de 50-70%. Curtea a constatat că elementul decisiv în determinarea formei maltratării îl reprezintă practica numită falaka (lovirea tălpilor) la care a fost supus reclamantul – o formă de maltratare deosebit de gravă.

În cauza Boicenco c. Moldovei, Curtea a menţionat că înainte de arest, reclamantul nu a prezentat nici o anomalie a stării sale de sănătate. Traumatismul cronico-cerebral a fost stabilit de medicii de la spitalul DIP. Guvernul nu a prezentat nici o opinie medicală contrară. Traumatismul cerebral nu este unica vătămare corporală de care a suferit reclamantul. Faptul că reclamantul nu avea alte vătămări pe corp sau semne vizibile de maltratare nu este convingător.

În cauza Pruneanu c. Moldovei, Curtea reaminteşte că atunci cînd unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale, în timp ce se află în detenţie sau sub un alt control al poliţiei, orice leziune de acest fel va genera o puternică prezumţie că această persoană a fost supusă maltratării. Ţine de obligaţia statului să dea o explicaţie plauzibilă privind circumstanţele în care au fost cauzate leziunile corporale. Curtea a constatat că reclamantul nu a fost examinat de un medic decît peste 14 ore după reţinere.

În cauza Colibaba c. Moldovei, Curtea a avut dubii referitor la credibilitatea raportului de expertiză medico-legală din 28 aprilie 2006. Ea a remarcat cu îngrijorare că reclamantul a fost dus la Centrul de Medicină Legală de către poliţiştii care l-au maltratat şi examenul medical a fost efectuat în prezenţa lor. În asemenea circumstanţe, Curtea nu poate exclude posibilitatea că reclamantul s-a simţit intimidat de către persoanele pe care el le-a acuzat că l-au torturat. Curtea se referă la declaraţiile reclamantului, precum că la 27 aprilie 2006 el a fost supus în mod repetat torturii drept represiune pentru că s-a plîns avocatului său. Mai mult, Curtea a notat că, deşi procuratura a considerat necesar să-l înlăture pe poliţistul I.M. de la examinarea cauzei reclamantului, pentru a exclude orice contact între cei doi, în scopul asigurării obiectivităţii anchetei, credibilitatea raportului medical poate fi pusă la îndoială.

***

Problema maltratării are origini mai vechi în procesul penal, fundamentîndu-se îndeosebi în procesele staliniste, care aveau drept obiectiv recunoaşterea vinovăţiei ca „regină a probelor”, concept inchizitorial, promovat de doctrina Vîşinski.

Pentru poliţia moldovenească maltratarea a devenit în numeroase cazuri o metodă primordială de obţinere a probelor de acuzare, esenţială fiind declaraţia de recunoaştere a vinovăţiei. Pe lîngă suspendarea de bară şi falaka, menţionate de Curtea Europeană în cauza Corsacov c. Moldovei, din interviurile realizate cu foştii deţinuţi în izolatoarele de detenţie provizorie ale comisariatelor de poliţie, s-a constatat utilizarea electrocutării, fapt consemnat de către procurori în dosarele penale intentate pe motiv de maltratare. În unele cazuri, aparatele de electrocutare au fost descoperite în birourile colaboratorilor de poliţie. Pe lîngă faptul că aparatele utilizate reprezintă exemple elocvente de aplicare a relelor tratamente, ele sunt periculoase chiar şi pentru viaţa persoanei. În alte cazuri, se utilizează masca antigaz, lipsind persoana periodic de posibilitatea de a respira, provocîndu-i chinuri insuportabile. Lista aşa-numitelor „invenţii” poate continua. Din declaraţiile unui fost deţinut, plasat în izolator într-o stare deosebit de gravă, reprezentanţii poliţiei îl determinau să se stranguleze, declarîndu-i că oricum nu are nici o şansă să se elibereze.

În urma intervievării avocaţilor şi foştilor condamnaţi, s-au constatat cazuri alarmante de recunoaştere a vinovăţiei de către persoanele aflate mai mult de 24 ore în custodia poliţiei fără a fi audiate, fie audiate în lipsa avocatului. S-au depistat cazuri cînd persoanele deţinute, după o perioadă de 24-48 ore de detenţie, fără întocmirea vreunui act procedural (proces-verbal de reţinere) înaintează o cerere de autodenunţare potrivit art. 264 C.pr.pen. Pornind de la faptul că autodenunţarea, potrivit art. 264, nu se înaintează în prezenţa unui avocat este dificil, dacă nu chiar imposibil, de constatat dacă autodenunţarea a fost benevolă. În multe cazuri, autodenunţarea este principala, dacă nu unica, probă de acuzare pusă la baza sentinţei, chiar dacă, ulterior, inculpatul declară în instanţă că autodenunţarea a fost obţinută prin maltratare.

O altă modalitate de obţinere a autodenunţării constă în aplicarea arestului contravenţional. De regulă, sunt aplicate două articole ale Codului cu privire la contravenţiile administrative din 1985(remarcăm că actualmente este adoptat noul Cod Contravenţional): art. 164 – huliganismul nu prea grav, şi art. 174 – nesubordonarea cu rea-voinţă dispoziţiei sau cererii legitime a colaboratorului poliţiei. Ambele articole prevăd că sancţiune arestul administrativ.

În multe cazuri, pentru aplicarea sancţiunii în cazul unor asemenea contravenţii este suficient raportul sau declaraţia colaboratorilor poliţiei (a se vedea cauza Popovici c. Moldovei).

În perioada detenţiei contravenţionale, persoanele „înaintează” cereri de autodenunţare privind comiterea infracţiunii.

Reamintim că cele relatate mai sus ţin de detenţia persoanelor în izolatoarele de detenţie provizorie din cadrul comisariatelor de poliţie. Interviurile nu au relevat situaţii similare celor enunţate mai sus în izolatoarele de detenţie provizorie ale Ministerului Justiţiei. În izolatoarele de detenţie provizorie nu poate fi constatată prezenţa leziunilor corporale din motivul lipsei personalului medical (vezi supra: Asistenţa medicală).

Motivele maltratării sunt determinate în cele mai dese cazuri de obţinerea declaraţiilor de recunoaştere a vinovăţiei ca una din modalităţile de investigare a cauzelor penale şi de descoperire a infracţiunilor.

Există o regulă cu tradiţii din perioada sovietică, de apreciere a performanţei organelor de poliţie (şi nu numai) prin numărul de dosare investigate, numărul de procese-verbale întocmite (poliţia rutieră, poliţiştii de sector etc.). Se pare că aşa-numita „politică a indicilor” a contaminat mai multe organe de stat, accentul fiind pus pe necesitatea sancţionării a cît mai multor persoane posibil, pentru suplinirea bugetului de stat (Inspectoratul Fiscal de Stat, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, Departamentul Vamal).

Faptul respectiv a dus la unele „competiţii” între comisariate privind nivelul de descoperire a crimelor. În unele surse de informare se vehiculau cifre greu de imaginat, rata de descoperire a infracţiunilor reprezentînd mai mult de 90% pe republică.

În Republica Moldova nu există criterii clare şi transparente de apreciere a performanţei colaboratorilor de poliţie. Conform art. 19 din Legea cu privire la poliţie (nr. 416-XII din 18.12.1990), în poliţie pot fi angajaţi cetăţeni ai Republicii Moldova care au împlinit vîrsta de 18 ani, în conformitate cu legea dată, Codul muncii şi alte legi (art. 20). Potrivit Cap.V pct. 7 din Codul de etică şi deontologic al poliţistului (Hotărîrea Guvernului nr. 481 din 10.05.2006), angajarea unui colaborator al poliţiei trebuie să fie efectuată în virtutea competenţelor specifice şi a unei experienţe personale. Vor fi recrutate doar persoanele demne de respectul populaţiei, iarselectarea se va desfăşura pe bază de concurs (pct. 8 din Codul menţionat).

În cadrul analizei efectuate, autorii nu au putut constata cu certitudine că actualmente angajarea în cadrul poliţiei în diferite funcţii se efectuează pe bază de concurs. Acest fapt sugerează posibilitatea implicării unui înalt nivel de subiectivism în procesul de recrutare şi angajare a colaboratorilor poliţiei.

De asemenea, se ridică semne de întrebare asupra corectitudinii procesului de promovare a colaboratorilor de poliţie. În art. 25 al Legii cu privire la poliţie sunt stabilite formele de stimulare pentru îndeplinirea conştiincioasă a atribuţiilor de serviciu. Printre acestea se numără şi „conferirea gradului special de o treaptă superioară gradului prevăzut de postul deţinut”.

Date: 2016-01-05; view: 682