NEAŞTEPTATA ÎNTRERUPERE A ŞEDINŢEI

Ultimele cuvinte ale acuzatului umplură de fericire inima Louisei Pointdexter, dar avură un efect contrariu asupra celor din jur.

Din nou se stârniră murmure. Maiorul aruncă o privire plină de înţeles spre oamenii săi.

— Linişte! ceru sever judecătorul.

Zarva se potoli şi acuzatul putu să urmeze:

— Recunoscându-l pe Henry Pointdexter, am ieşit la iveală din desiş şi am stat pe loc. Era destulă lumină, aşa că m-a recunoscut şi el. Mi-a întins prieteneşte mâna şi mi-a cerut iertare că s-a pripit. E nevoie să mai spun că am strâns cu toată inima mâna acestui minunat tânăr? …

— Domnilor juraţi! N-am să vă răpesc timpul cu relatarea convorbirii dintre noi; ea nu are nici o legătură cu procesul. După ce ne-am împăcat, am mers alături o bucată de drum. Ne-am oprit sub un copac. Aici ne-am oferit şi am fumat amândoi câte o ţigară. Şi, vrând să consfinţim prietenia noastră, ne-am schimbat pălăriile şi mantiile – obicei pe care l-am văzut întâia oară la comanci. I-am dat lui Henry Pointdexter sombreroul şi serapéul meu vărgat, ţesut de indienii Navaho şi el mi-a dat mantia şi pălăria lui. După aceea ne-am despărţit. El a plecat înapoi, iar eu am rămas pe loc. Nu-mi dau seama de ce am rămas pe loc şi nu mi-am continuat drumul spre Alamo. Doream să petrec noaptea acolo, sub copacul unde ne-am împăcat.

Am sărit din şa, am legat frâul de trunchiul copacului, m-am înfăşurat în mantie şi m-am culcat în iarbă, fără să-mi scot pălăria. Am adormit într-o clipă. Rareori mi se întâmplă aşa ceva. Mă stăpânea o linişte plăcută, după emoţiile prin care trecusem.

N-am dormit mult. M-a deşteptat un zgomot puternic, ca de împuşcătură. Calul a ciulit urechile şi a început să sforăie. Am sărit în picioare, ascultând cu încordare. Linişte. Nu se mai auzea nimic. Mustangul se potolise. Am crezut că ne-am înşelat amândoi. Mi-am zis că el a simţit vreo fiară în pădure şi că eu n-am auzit o împuşcătură, ci trosnetul unei crengi sub călcătura fiarei. M-am lungit în iarbă şi-am adormit din nou De astă dată am dormit până dimineaţă. M-am trezit din pricina umezelii care mă pătrunsese până la oase.

Nu mai era plăcut sub copac. Am început să mă pregătesc de drum. Dar împuşcătura încă îmi mai răsuna în urechi. Mi se părea că s-a auzit tocmai din partea încotro apucase Henry Pointdexter. Cuprins de nelinişte, am plecat într-acolo, vrând să mă lămuresc. N-a trebuit să merg prea mult. Cerule! Ceea ce mi-a fost dat să văd… ceea ce mi-a fost dat să văd…

— Călăreţul fără cap! Strigă un glas din mulţime şi toţi se întoarseră spre el.

— Călăreţul fără cap! Răspunse ca un ecou un cor de glasuri.

— Uite-l colo!

— Uite-l! Uite-l!

— Nu, nu, vine încoace! Priviţi! Goneşte drept spre fort. Într-adevăr, călăreţul fără cap se apropia în goană de fort. Deodată se opri în mijlocul preriei, chiar în dreptul mulţimii adunate sub copac. Calului pesemne că nu-i plăcu această privelişte. Începu să fornăie, scoase un nechezat răsunător şi porni ca o săgeată înapoi, în prerie.

Încordarea stârnită de mărturia acuzatului se risipi. Cei mai mulţi se năpustiră spre cai. Nici juraţii nu se putură stăpâni. Cel puţin şase din doisprezece juraţi se alăturară urmăririi misteriosului călăreţ.

CAPITOLUL XCI

Date: 2015-12-24; view: 608