CUVÂNTUL ACUZATULUI

Acuzatul ieşi în faţă, urmat la doi paşi de către paznici. Se făcu o linişte mormântală. Toţi ochii cătau ţintă la mustanger. Mulţimea asculta cu încordare, ţinându-şi răsuflarea.

— Domnule judecător, domnilor juraţi! începu Gérald, aşa cum era obiceiul în Texas. Vă sunt adânc recunoscător că mi-aţi dat posibilitatea să vorbesc. În ciuda straniilor împrejurări amintite aici, povestirea mea va fi foarte simplă şi va lămuri întrucâtva misterul. Nu tot ce-aţi auzit aici e adevărat. Parte din depoziţii sunt minciuni şi cel ce le-a făcut e un mincinos.

Acuzatul aruncă o privire pătrunzătoare spre Casey Callhown. Căpitanul se pierdu sub această privire, ca în faţa unui pistol.

— E foarte adevărat, m-am întâlnit cu miss Pointdexter. Această nobilă fată, cu mărturia ei sinceră, mi-a dat putinţa şi mie să vorbesc deschis, fiindcă altfel nu m-aş fi încumetat să spun tot adevărul. E adevărat, am avut o întâlnire tainică, tulburată de Henry Pointdexter. E adevărat, ne-am certat, mai precis, el m-a certat. Dar cearta dintre noi n-a reînceput după aceea, asta-i o minciună. Cel care a jurat aici ca să-şi întărească spusele n-ar fi îndrăznit să deschidă gura dacă aveam posibilitatea să-l provoc la duel.

Ochii acuzatului se aţintiră din nou asupra lui Callhown, care se ascunse fâstâcit în mulţime.

— Dimpotrivă – continuă Gérald. Henry Pointdexter mi-a mărturisit regretul faţă de cele întâmplate. Eram fericit că ne-am împăcat.

— Deci v-aţi împăcat? întrebă judecătorul, folosindu-se de tăcerea acuzatului. Unde a avut loc împăcarea?

— La vreo patru sute de paşi de locul unde s-a comis crima.

Judecătorul se ridică în picioare. Răsunară strigăte de uimire: acuzatul pomenea cel dintâi de locul unde s-a săvârşit crima.

— Te referi la locul unde s-a găsit o baltă de sânge? întrebă el, cu o umbră de şovăială în glas.

— Mă refer la locul unde a fost ucis Henry Pointdexter.

Strigătele izbucniră din nou. Murmurele şi exclamaţiile nu mai conteneau. În vacarmul acesta se auzi deodată geamătul bătrânului Pointdexter: acum era convins că şi-a pierdut fiul. În inima lui de părinte mai licărea încă un dram de speranţă. Nu existau dovezi că Henry a fost ucis, ci doar simple bănuieli. Dar iată, i se spulberă orice nădejde. Acuzatul însuşi mărturisea crima.

— Eşti deci convins că Henry Pointdexter a fost ucis? interveni acuzatorul.

— Da – spuse mustangerul. Dac-aţi fi văzut ce-am văzut eu, v-aţi da seama că întrebarea n-are nici un rost.

— Ai văzut cadavrul? stărui acuzatorul.

— Protestez împotriva unei asemenea metode de interogatoriu – interveni apărătorul mustangerului. E în flagrantă încălcare a legii.

— Tribunalele noastre n-ar admite aşa ceva – i se alătură şi avocatul irlandez. La noi, acuzatorul nu are cuvântul decât în urma apărării.

— Aceeaşi procedură există şi în ţara noastră – rosti, judecătorul, făcând un gest de dezaprobare spre acuzator. Acuzat, continuă. Apărarea poate pune orice întrebare crede de cuviinţă; deocamdată numai ea are acest drept, continuă! Să auzim tot ce ai de spus.

— Vorbeam de împăcare – reluă acuzatul. V-am spus unde a avut loc. Acum se impune să lămuresc restul. Ştiţi deci cum ne-am despărţit noi trei: miss Pointdexter, fratele ei şi cu mine. După ce ne-am despărţit, am trecut râul înot, fiindcă nu voiam ca Henry să ştie cum am ajuns în grădină. Aveam motivele mele. Odată pe malul celălalt, m-am dus în settlement. Noaptea frigea de zăpuşeală, cum pesemne îşi amintesc mulţi dintre dumneavoastră, aşa că până la hotel, hainele aproape mi s-au uscat. Taverna mai era deschisă şi stăpânul ei stătea la tejghea. Nu voiam să mai rămân acolo. Hotelul n-a fost prea primitor pentru mine. Eram hotărât să mă întorc pe Alamo. N-aveam de ce să mai rămân în settlement, îmi trimisesem servitorul înainte, zicându-mi că plec şi eu a doua zi dimineaţa. Cele petrecute la Casa del Corvo m-au făcut să-mi grăbesc plecarea. Am plătit lui Oberdoofer ceea ce datoram şi am plecat.

— De unde aveai banii? întrebă acuzatorul.

— Protestez! interveni cu hotărâre apărătorul mustangerului.

— Ce mai procedură! exclamă avocatul irlandez, înfruntându-l cu privirea pe acuzator. Dacă asta s-ar fi întâmplat în Irlanda, s-ar fi stat altfel de vorbă cu dumneata.

— Linişte, domnilor! rosti sever judecătorul. Lăsaţi acuzatul să continue.

— Mergeam în pasul calului. N-aveam de ce să mă grăbesc. Somnul îmi pierise şi-mi era totuna dacă petrec noaptea în prerie sau sub acoperişul colibei mele. Ştiam că până-n zori ajung pe Alamo şi asta mi-era de ajuns. Eram preocupat. Nici nu-mi trecea prin minte să mă uit, înapoi. Nu bănuiam că vine cineva în urma mea. Abia, după ce am străbătut vreo jumătate de milă prin pădure şi am ieşit la drumul spre Rio Grande, am auzit un cal în spatele meu. Tocmai dădusem cotul drumului; drumul coteşte brusc, aşa că n-am putut să văd călăreţul, dar îl auzeam cum se apropie în trapul calului. M-am afundat îndată în desiş – viaţa în prerie mi-a format acest obicei – şi am aşteptat să se apropie. Vă puteţi închipui mirarea mea când l-am văzut pe omul de care abia mă despărţisem. Puţin cam agitat. Mă refer numai la el. Nu ştiam ce are. Voia să-mi ceară satisfacţie, bănuind că i-am necinstit sora? Iată ce mi-a trecut prin minte în clipa când l-am văzut pe Henry. Nu vreau să ascund asta instanţei.

Dar cum nu mă simţeam cu nimic vinovat, n-am vrut să rămân ascuns. E drept că mă întâlneam pe furiş cu sora lui, însă vinovaţi de asta erau alţii, nu eu sau ea. O iubeam din toată inima, cu dragostea cea mai curată şi mai duioasă. Şi o iubesc şi acum la fel…

Louise Pointdexter, ascunsă după perdeaua trăsurii, auzea fiecare cuvânt al mustangerului. O roşeaţă vie îi învăpăie obrajii palizi. Nu era ruşine, ci bucurie triumfătoare.

CAPITOLUL XC

Date: 2015-12-24; view: 594