CALE ÎNTOARSĂ CU DE-A SILA

Căpitanul înhaţă calul de frâu: acum îl avea în mână. Se grăbi să-l lege zdravăn de un copac. Un strigăt de bucurie îi scăpă din piept. Se uită în jur, ascultă cu încordare şi se apucă de treabă. Scoase un cuţit, dădu în lături serapéul şi se aplecă asupra călăreţului, ca şi cum ar fi vrut să-i înfigă cuţitul în inimă. Deodată îşi trase mâna înapoi.

Auzi un strigăt: era Zeb Stump, care apăruse din hăţişuri.

— Isprăveşte jocul! se răsti bătrânul, apropiindu-se. Isprăveşte, m-auzi!

— Ce joc? îngăimă Callhown, buimăcit, ascunzând încetişor cuţitul. Ce naiba strigi? Calul s-a încurcat în tufiş. Mi-a fost teamă să nu fugă iar şi voiam să-i tai beregata, să se isprăvească odată cu povestea asta.

— Aha, asta era! Eh, lasă, n-ai de ce să-l omori. Ne descurcăm şi fără vărsare de sânge. Da’ despre beregata cui vorbeşti? A calului? Te-am înţeles bine?

— Păi sigur că da.

— Aşa. Ei şi despre om ce zici? Cine i-o fi făcut o asemenea operaţie? Ce zici, mister Casey Callhown?

— Naiba ştie, nu pricep nimic. Nici n-am avut timp să mă uit. Abia m-am apropiat… Cerule! exclamă el, prefăcându-se uimit. E trupul unui om… al unui om mort.

— Ultima observaţie e destul de adevărată. Cum să fie viu, dacă n-are capul pe umeri! Sub cârpa asta parcă nu se ascunde nimic, nu?

— Nimic, aşa-mi pare şi mie.

— Ridic-o puţin şi uită-te.

— N-aş vrea să-l ating. E înspăimântător.

— Hm! Adineauri nu-ţi era teamă! Ce-ai păţit aşa, deodată?

— Oh! se bâlbâi Callhown. Eram înfierbântat din pricina goanei. Mă înfuriasem şi voiam să pun capăt acestor scamatorii.

— Lasă, mă ocup eu de treaba asta – spuse Zeb. Hm, hm! mormăi vânătorul, apropiindu-se şi cercetând ciudatul călăreţ. Da, zău, e trupul unui om. Un cadavru ţeapăn… Ia stai! Făcu bătrânul, ridicând serapéul. E chiar cadavrul omului pentru care s-a stârnit judecata! Vărul dumitale, Henry Pointdexter. El e, Dumnezeule!

— Mi se pare că ai dreptate…

— O, Doamne, e adevărul adevărat! Iosafat! Să nu pierdem timpul aici. Să ducem cadavrul la locul judecăţii, aşa cum stă în şa. Văd că nici nu se clinteşte. Calul ăsta îl ştiu. O să se ţină de iapa mea, fără să facă nazuri… Hai, bătrânico, dă-i bineţe. Ce-i drept, a dus-o cam greu în ultima vreme şi s-a cam sălbăticit.

Pe când vânătorul vorbea astfel, murgul şi bătrâna iapă îşi atingeau boturile, fornăind bucuros, de parcă şi-ar fi dat bineţe.

— Eram sigur! spuse Zeb, mulţumit, descurcând frâul murgului din tufiş. Dacă-i iapa mea aici, mustangul o să vină binişor după noi. Nu-i nevoie să-i tăiem beregata. Ei, mister Callhown, nu crezi că e timpul să pornim? întrebă vânătorul, privindu-l cercetător pe căpitan. Judecata continuă pesemne. Şi-ar fi de dorit să luăm şi noi parte, se înţelege. Doar aducem un martor care poate să facă lumină în povestea asta. Mustangerul ori va fi spânzurat, ori achitat.

— O, da, ai dreptate, să nu zăbovim.

Zeb porni înainte, trăgând murgul după el; Callhown venea în urmă, cam în silă, după cât se vedea. La o cotitură a cărării smuci frâul şi păru că stă în cumpănă: să meargă mai departe ori să se întoarcă? O adâncă tulburare i se citea pe faţă.

Zeb Stump, care nu-i mai auzea calul în spate, smuci şi el frâul şi întoarse ochii întrebător. Ghici îndată pricina tulburării căpitanului şi, fără o vorbă, îndreptă ţeava puştii spre el. Căpitanul se urni din loc, prefăcându-se că n-a observat nimic. Numai că de astă dată, bătrânul vânător venea în spatele lui.

Înaintau încet prin hăţişuri. Într-un târziu ieşiră în prerie, Callhown se opri iarăşi, pradă unei spaime fără de margini.

„Ce să fac? S-o iau la goană înapoi şi să mă afund în prerie, sau să mă încumet să merg în întâmpinarea groaznicei furtuni?”

Era gata să dea tot ce avea, ba chiar şi ceea ce spera să aibă în viitor, fără să o cruţe nici pe Louise Pointdexter, numai să scape, fie şi pentru zece minute, de nesuferitul Zeb Stump, numai să rămână singur cu călăreţul fără cap.

Dar, la urma urmei, ce putea să spună sau să facă Zeb Stump? Poate că totul se va sfârşi cu bine. Adevărat, era vădit că Zeb îl bănuieşte, dar merita să se teamă de bătrân? Doar şi el, Casey Callhown, avea destui prieteni. Fleacul ăla să nu iasă la iveală şi totul va fi bine. Glonţul n-a rămas acolo unde s-a înfipt, s-a pierdut pe undeva prin hăţişuri, cu siguranţă!

Încurajat de gândul acesta, Callhown îşi continuă drumul. Zeb Stump venea în spate pe bătrânica lui, împreună cu murgul ce purta cadavrul lui Henry Pointdexter.

CAPITOLUL XCIII

CADAVRUL DECAPITAT

Judecătorul nu avu încotro şi întrerupse şedinţa, se scurse aşa un ceas încheiat.

În acest timp, judecătorul fumă două ţigări de foi şi goli cam multicele păhăruţe cu coniac. Cei prezenţi se căzneau să pătrundă misterul şi aşteptau nerăbdători întoarcerea urmăritorilor. Nădăjduiau să-l vadă pe călăreţul fără cap, convinşi că asta va lămuri atât strania întâmplare cât şi crima.

Privirile cătau cu încordare în largul preriei. Toată lumea stătea în aşteptare: când oare se vor ivi cei doi călăreţi care continuau urmărirea? Sperau să se întoarcă împreună cu călăreţul fără cap.

Se scurse un ceas fără să apară nimeni în zare.

Oare să mai amâne judecata? Acuzatorul insista pentru reluarea dezbaterilor, în vreme ce avocatul apărării se lupta să obţină contrariul. Apărarea cerea să se amâne audierea martorilor până a doua zi, pe motiv că Zeb Stump e un martor deosebit de important.

Glasuri din mulţime cereau continuarea procesului. La stăruinţa câtorva indivizi plătiţi anume, se hotărî reluarea dezbaterilor. În fond, martorul mai avea încă timp să sosească. În caz contrar se va amâna doar sfârşitul dezbaterilor.

Juraţii susţinură propunerea judecătorului. Mulţimea nu avea nimic împotrivă. Acuzatul se înfăţişă din nou în faţa instanţei, continuându-şi mărturia, întreruptă în chip atât de neaşteptat.

— Voiai să ne spui ce-ai văzut – se adresă apărătorul către Maurice Gérald. Vorbeşte.

— Am văzut un om întins în iarbă.

— Dormea?

— Dormea somnul de veci.

— Era mort?

— Mai mult decât atât, dacă e cu putinţă aşa ceva. Aplecându-mă asupra lui, am văzut că are capul retezat.

— Capul retezat?

— Întocmai. Nu mi-am dat seama în prima clipă. Zăcea cu faţa la pământ şi capul se afla în poziţia cea mai firească. Purta şi pălărie. Voiam să cred că doarme, dar ceva îmi dădea de bănuit. Mâinile şi picioarele erau întinse fără viaţă. În plus, se desluşeau nişte pete întunecate în iarbă: la lumina slabă a zorilor n-am ghicit ce erau, dar am simţit miros de sânge. Am fost convins atunci că am înaintea mea un cadavru. Am observat o tăietură adâncă în jurul gâtului, îngroşată de sânge închegat. O cercetare mai atentă mi-a spulberat orice îndoieli, într-adevăr, capul era retezat.

Lumea încremeni de groază.

— Ai recunoscut victima?

— Din nefericire, da.

— Ai recunoscut-o fără să-i priveşti faţa?

— N-aveam de ce să-i privesc faţa: îmbrăcămintea mă lămurea destul de limpede.

— Ce îmbrăcăminte?

— Serapéul vărgat şi sombreroul. Erau ale mele. Dacă nu le-am fi schimbat chiar în noaptea aceea, aş fi crezut că eu zac acolo. Dar l-am recunoscut pe Henry Pointdexter.

Se auzi un geamăt sfâşietor. Un murmur înfrigurat străbătu mulţimea.

— Continuă, sir – rosti apărătorul. Ce-ai mai descoperit?

— Am atins cadavrul. Era rece şi ţeapăn. Am înţeles că moartea a survenit de câteva ceasuri. Sângele se închegase şi părea negru în lumina slabă a dimineţii. Capul retezat mă putea face să greşesc în ce priveşte cauza morţii. Dar în urechi îmi mai stăruia încă împuşcătura de peste noapte. Mi-am zis că undeva, pe corp, trebuie să existe o urmă de glonţ. Nu m-am înşelat. Am întors cadavrul şi am descoperit o gaură mică în serapé. Ţesătura era îmbibată de sânge în jurul ei. Am dat serapéul la o parte, am descheiat cămaşa la piept şi am descoperit o pată vineţiu-roşiatică în dreptul inimii. Acolo nimerise glonţul. Dar pe spinare nu se vedea nimic. Pesemne că glonţul a rămas în trupul victimei.

— Crezi că acest singur glonţ a provocat moartea, sau că moartea a survenit după retezarea capului?

— Glonţul a fost mortal, nu mă îndoiesc. Dacă moartea n-a fost fulgerătoare, a survenit în câteva minute sau chiar în câteva secunde.

— Ai spus că victimei i s-a retezat capul. Era despărţit cu totul de trup?

— Da, numai că stătea lipit de gât. Lăsa impresia că nici nu s-a clintit după ce a fost retezat.

— Ce armă crezi că s-a folosit?

— Tăietura a fost făcută cu o secure sau cu un cuţit de vânătoare.

— Ai bănuit pe cineva?

— Eram atât de uluit, încât nu mă puteam gândi la nimic. După ce m-am mai liniştit, m-am gândit că poate să fie mâna comancilor la mijloc. Dar pălăria rămăsese pe cap şi capul nu fusese scalpat.

— Deci nu crezi că indienii au comis crima?

— Nu, nicidecum.

— Ai bănuit pe altcineva?

— Nu eram în stare să mă gândesc la nimic. Nu auzisem niciodată ca Henry Pointdexter să aibă duşmani. Mai târziu am început să am bănuieli, pe care le am şi astăzi.

— Vrei să ne împărtăşeşti aceste bănuieli?

— Protestez împotriva întrebării! interveni acuzatorul. Nu ne interesează bănuielile acuzatului. E prea. Destul că-i ascultăm şi această povestire „veridică”.

— Acuzatul să-şi continue depoziţia – hotărî judecătorul, aprinzându-şi altă ţigară de foi.

— Povesteşte ce-ai făcut. Ce-ai făcut după ce ai descoperit toate acestea?

— Eram zguduit şi la început nu ştiam nici eu ce să fac. Aveam convingerea că tânărul Pointdexter a fost ucis de împuşcătura auzită de mine peste noapte. Dar cine a tras? Fireşte, nu indienii, n-aveam nici o îndoială.

M-am gândit la bandiţi, dar nici ipoteza asta nu putea să rămână în picioare. Serapéul lucrat de indienii Navaho preţuieşte o sută de dolari şi bandiţii l-ar fi luat. Victima nici n-a fost prădată. Până şi ceasul de aur i-a rămas în buzunar. Era limpede că e o răzbunare la mijloc. Am încercat să-mi amintesc dacă n-am auzit de vreo ceartă de-a tânărului Pointdexter. Nu-mi venea nimic în minte. Şi apoi, de ce-a fost nevoie să i se reteze capul? Asta m-a mirat şi m-a îngrozit cel mai mult.

Nefiind în stare să descurc iţele acestei crime, pe cât de înspăimântătoare, pe atât de misterioase, m-am gândit la cadavru. Nu avea rost să rămân lângă el. Să-l îngrop acolo, mi se părea ceva neîngăduit. M-am hotărât să mă întorc în fort şi să cer ajutor să-l duc la Casa del Corvo. Dar, dacă l-aş fi lăsat în pădure, coioţii l-ar fi descoperit şi l-ar fi sfâşiat până la înapoierea mea. Oricât era de ciopârţit, nu puteam accepta să-l las pradă sălbăticiunilor. M-am gândit la cei apropiaţi lui, pentru care această durere era şi aşa cumplită.

CAPITOLUL XCIV

Date: 2015-12-24; view: 699