O JUDECATĂ ÎN TEXAS

În sfârşit sosi şi dimineaţa zilei următoare.

Zorile purpurii se ridicară deasupra savanei, învăluind într-o lumină dulce fortul Indge. O dată cu zorile, din toate părţile apărură călăreţi – câte doi-trei, câte cinci-şase – care se îndreptau spre fort. Ajunşi acolo, săreau la pământ şi îşi legau caii de stănoage sau şi-i priponeau chiar în prerie, apoi se adunau grupuri-grupuri în piaţă, în vreme ce alţii porneau spre taverna din settlement.

În tavernă se strânseseră fel de fel de oameni – tot firi şi naţii diferite. Cei mai mulţi erau bărbaţi voinici, bine legaţi, urmaşi ai primilor colonişti, care luptaseră cu indienii, alungându-i de pe pământurile lor de baştină şi ridicându-şi case de lemn pe locurile unde altă dată se înălţau wigwamurile indienilor. Aici, pe malurile lui Mississippi, se îndeletniceau cu tăiatul lemnelor. Pe pământurile desţelenite, unii începuseră să cultive porumb, alţii bumbac. Mulţi dintre cei stabiliţi în capătul sudic al statului Mississippi trecuseră în Texas şi se îndeletniceau cu cultura sfeclei şi trestiei de zahăr sau a tutunului.

Majoritatea erau plantatori, dar întâlneai şi crescători de vite, vânători, negustori de vite şi de tot felul, până şi neguţători de sclavi.

Jurişti, ingineri hotarnici, speculanţi de pământuri şi alţi aventurieri trăiau aici gata oricând de orice, de la marcarea vitelor cu fierul roşu, până la o campanie împotriva comancilor ori un jaf de cealaltă parte a lui Rio Grande.

Portul le era tot atât de pestriţ ca şi îndeletnicirile – am mai avut prilejul să-l înfăţişăm cititorului. Era aceeaşi mulţime care se adunase deunăzi în curtea Casei del Corvo, cu singura deosebire că astăzi se dovedea mai numeroasă. Şi mai era o deosebire: astăzi, alături de bărbaţi, veniseră în settlement şi femei – soţiile, surorile, fiicele lor. Unele veniseră călare; pălării mari cu borurile lăsate le fereau ochii de soarele arzător. Altele şedeau sub coviltirele albe ale furgoanelor sau în trăsuri cu perdeluţe de tul la ferestre.

Judecata era hotărâtă pentru astăzi. Toţi aşteptau nerăbdători. De prisos să mai spunem că acuzatul era Maurice Gérald, cunoscut în settlement sub numele de Maurice-Mustangerul. De prisos să mai spunem că era învinuit de uciderea lui Henry Pointdexter.

Toată lumea se arăta intrigată de împrejurările misterioase ale crimei – în ultima vreme numai despre asta se vorbea în settlement – şi toţi nădăjduiau să se facă lumină.

Fireşte, în mijlocul mulţimii se găseau şi oameni care nu veniseră aici numai din curiozitate, ci îmboldiţi de un sincer interes faţă de soarta acuzatului. Alţii erau îndureraţi – prietenii şi rudele tânărului dispărut. Căci, să nu uităm, nu existau destule dovezi privind uciderea lui Henry Pointdexter.

Şi totuşi puţini se mai îndoiau de asta. Câteva indicii răzleţe îngăduiau să se afirma categoric: e vorba de o crimă. Oamenii se obişnuiseră până într-atât cu gândul acesta, încât vorbeau despre crimă, ca şi cum ar fi fost martori ei înşişi la săvârşirea ei.

Nu aşteptau decât amănunte, dornici să ştie cum, când şi din ce pricină s-a comis omorul.

*

* *

Ora zece dimineaţa. Începe procesul.

Terminându-şi programul de dimineaţă, militarii s-au hotărât să-şi petreacă vremea printre civili. Dragoni, arcaşii, infanterişti, se ivesc şi ei aici, printre plantatori, vânători, negustori şi aventurieri.

*

* *

Procesul continuă.

Cititorul are în faţa ochilor, de bună seamă, tabloul sever al unui tribunal, aşa cum arată de obicei o instanţă de judecată. Dar aici, în acest orăşel de la graniţa Texasului, atmosfera unui proces diferă întrucâtva de cea statornicită prin tradiţie în alte colţuri ale lumii.

O sală a tribunalului nu există, deşi, e adevărat, există o încăpere unde se ţin tot soiul de adunări: acolo au loc şi şedinţele tribunalului.

Cum ziua se vesteşte din cale afară de călduroasă, se hotărăşte că judecata să aibă loc la umbra unui stejar bătrân. O masă mare şi zece fotolii îmbrăcate în piele au fost scoase afară. Pe masă se află hârtie, pene pentru scris şi un tom uriaş – legile după care se conduce tribunalul. De asemenea, o călimară, un clondir cu coniac şi câteva păhăruţe, o cutie cu ţigări de foi şi o cutie cu chibrituri.

La masă se aşează judecătorul. Nu poartă robă împodobită cu hermină, ca în Anglia, ba nici măcar surtuc: din pricina zădufului s-a hotărât să-şi îndeplinească îndatoririle de judecător numai în cămaşă. Poartă o pălărie de panama, lăsată puţin într-o parte; în gură, o ţigară de foi. Pe celelalte fotolii iau loc avocaţii, comandantul fortului, capelanul, un medic, câţiva ofiţeri şi nişte oameni cu o profesie nedefinită.

Într-o parte stau cei doisprezece juraţi – unii pe o bancă grosolan întocmită, alţii pur şi simplu pe iarbă. O mulţime pestriţă se înghesuie în jurul judecătorului şi al juraţilor. Ceva mai încolo, din furgoane şi trăsuri, privesc cucoanele gătite în rochii elegante.

La început a fost vorba să fie judecat nu numai Maurice Gérald, ci şi Miguel Diaz cu tovarăşii săi, precum şi Phelim O’Neill. Dar în timpul anchetei preliminare, mexicanul a izbutit să iasă din cauză – atât el cât şi prietenii lui.

Diaz a recunoscut că s-au travestit în indieni, fapt dovedit de altfel, astfel încât nici nu le rămânea altceva de făcut decât să recunoască. În schimb, au înfăţişat totul ca pe o glumă. Şi deoarece s-a dovedit că toţi patru se aflau acasă în noaptea dispariţiei lui Henry Pointdexter, iar Diaz, pe deasupra, mai era şi beat turtă, nici n-au mai fost interogaţi.

Cât despre Phelim, nu s-a găsit de cuviinţă să stea pe banca acuzaţilor, presupunându-se că va fi mai folositor ca martor.

Iată de ce pe banca acuzaţilor nu se află decât Maurice-Mustangerul.

CAPITOLUL LXXXVII

UN MARTOR MINCINOS

Puţini dintre cei de faţă îl cunoşteau pe acuzat şi ei îl socoteau pe Maurice un tânăr minunat, chipeş, viteaz, neîntrecut în prinsul cailor sălbatici şi cu mare trecere la femei. ÎI ştiau cumpătat în purtări, curajos dar nu nesăbuit, cuviincios la vorbă, fără năravul clevetirii şi al înjurăturilor. În schimb nu ştiau de unde vine, nici de ce s-a stabilit în Texas şi nici de ce s-a făcut vânător de mustangi, de ce şi-a ales îndeletnicirea asta ciudată, ca atâţia aventurieri.

Şi iată, Maurice Gérald stătea în faţa numeroasei adunări, cu pecetea ruşinii pe frunte: învinuirea de crimă.

Unii îl priveau plini de curiozitate, alţii întrebător, cei mai mulţi cu mânie şi ură. Dar mai erau doi ochi care-l priveau. În ochii aceştia citeai nelinişte, duioşie şi o încredere de neclintit.

Judecata începe fără nici un fel de formalităţi. Judecătorul îşi scoate pălăria şi îşi aprinde ţigara care s-a stins. Pufăie de vreo şase ori din ea, o scoate din gură, o pune pe marginea mesei şi spune:

— Domnilor şi domnilor juraţi! Ne-am adunat aici ca să cercetăm crima, ale cărei amănunte cred că le cunoaşteţi cu toţii. Fiul unuia dintre cei mai stimaţi cetăţeni din settlementul nostru a fost ucis. Arestatul, pe care-l vedeţi în faţa voastră, e acuzat de această crimă. După ce veţi asculta depoziţiile martorilor, va trebui să hotărâţi dacă e vinovat sau nu. Apoi pune acuzatului tradiţionala întrebare: Recunoşti că eşti vinovat?

— Nu – răspunde el, cu glas slab, dar hotărât.

Casey Callhown şi alţi câţiva aflaţi în jurul lui zâmbesc neîncrezători.

Judecătorul cheamă martorii. Primul e strigăt Franz Oberdoofer.

Oberdoofer repetă cele arătate mai înainte. Povesteşte că Maurice Gérald a părăsit hotelul în noaptea dispariţiei tânărului Pointdexter, că şi-a achitat toate cheltuielile şi se părea că nu duce lipsă de bani. Stăpânul tavernei subliniază faptul că Maurice Gérald şi Henry Pointdexter n-au pus pic de băutură în gură, dar că amândoi păreau foarte agitaţi. Maurice Gérald era furios. Martorul a rămas uimit de grabă mustangerului de a pleca de la hotel. În loc să plece dimineaţa, cum era firesc, a plecat în toiul nopţii.

Cu aceasta, depoziţia lui Oberdoofer ia sfârşit.

Nu se poate spune că e o depoziţie în favoarea acuzatului. Pare suspectă mai cu seamă plecarea pripită a lui Gérald de la hotel. De ce oare era agitat Henry Pointdexter? De ce se grăbea să-l ajungă din urmă pe Gérald şi de ce a plecat după el în ciuda orei târzii şi a obiceiurilor sale de om liniştit?

Sunt chemaţi alţi martori. Depoziţiile lor încurcă însă şi mai mult lucrurile. Ei susţin că între acuzat şi Henry Pointdexter existau relaţii de prietenie.

În sfârşit vine şi rândul căpitanului Casey Callhown. Mărturia lui înfăţişează lucrurile în cu totul altă lumină. Callhown nu numai că dezvăluie motivele crimei, dar prezintă aceste motive în culori cât se poate de sumbre. Spune tot ce ştie despre întâlnirea mustangerului cu Louise şi despre cearta dintre acesta şi Henry Pointdexter. După cum arată el, mustangerul a plecat rostind ameninţări. Aminteşte că Henry a căutat să-l ajungă din urmă pe mustanger, dar nu spune nimic despre ce l-a îndemnat să facă aceasta. Trece sub tăcere şi rolul său, în această poveste.

Ultimele depoziţii ale lui Callhown stârnesc uimire. Toţi sunt uimiţi: judecătorul, juraţii, mulţimea aflată de faţă. Se ridică un murmur, se aud strigăte de indignare împotriva mustangerului. Gravitatea crimei este îndoită: Maurice nu numai că l-a ucis pe fiul lui Pointdexter, dar i-a necinstit şi fata.

În timp ce vorbeşte Callhown, un geamăt scapă din pieptul bătrânului plantator. Ochii mulţimii nu zăbovesc însă asupra lui. Privirile lunecă mai departe, spre trăsura în care au văzut-o pe fata plantatorului, care uimeşte cu frumuseţea ei.

— Louise Pointdexter! răsună vocea aprodului. Callhown s-a ţinut de cuvânt.

CAPITOLUL LXXXVIII

MARTOR FĂRĂ VOIE

Mai înainte ca aprodul să repete a treia oară monotona-i strigare, Louise Pointdexter coborâse din trăsură. Se înfăţişă în faţa instanţei.

— Miss Pointdexter, unde te aflai în noaptea când a dispărut fratele dumitale? întrebă acuzatorul.

— Acasă, la conacul tatălui meu.

— N-ai coborât în grădină?

— Ba da.

— Fii bună şi ne spune când ai coborât?

— La miezul nopţii, ţin bine minte.

— Singură?

— Nu, nu tot timpul.

— Parte din timp a fost cineva cu dumneata?

— Da.

— Cine?

— Fratele meu.

— Dar până la venirea fratelui dumitale? A mai fost cineva cu dumneata în grădină?

— Da.

— Cine? Sper că nu vrei să-i ascunzi numele!

— Maurice Gérald.

Răspunsul Louisei stârni în mulţime mirare, dispreţ, indignare.

O bucurie triumfătoare se aprinse în ochii acuzatorului:

— Dă-mi voie să te întreb: era o întâlnire întâmplătoare sau dinainte stabilită?

— Dinainte stabilită.

— Mă văd nevoit să-ţi pun o întrebare indiscretă. Iartă-mă, miss Pointdexter, dar sunt silit să o fac. Care era caracterul, mai bine zis, scopul acestei întâlniri?

Louise şovăi numai o clipă. Îndreptându-şi trupul şi privind nestingherită în jur, răspunse:

— Caracterul său scopul întâlnirii noastre înseamnă acelaşi lucru, la urma urmei. Nu am de gând să ascund nimic. Am ieşit în grădină să mă întâlnesc cu omul pe care-l iubesc, pe care-l iubesc şi acum, deşi stă aici, în faţa judecăţii, învinuit de crimă… Acum, sir, sunteţi mulţumit?

— Întocmai.

Mulţimea vuia. Mărturia fetei adeverea depoziţia lui Callhown. Motivele crimei erau limpezi. Izbucniră strigăte: „Spânzuraţi-l! La spânzurătoare cu el!”

— Linişte! strigă judecătorul.

— Fratele meu şi-a dat seama că a greşit faţă de Gérald – continuă Louise, pornită, fără să mai aştepte altă întrebare – şi a plecat după el să-şi ceară scuze.

— Trebuie să mai adaug ceva – interveni Callhown, încâlcind rânduiala judecăţii. Gérald şi Henry Pointdexter s-au certat pe drum. Mă aflam sus pe azotee şi am auzit totul.

— Mister Callhown – îl întrerupse judecătorul. Ai dreptul să vorbeşti numai cu încuviinţarea instanţei. Te rog să nu ne stinghereşti.

După alte câteva întrebări, depoziţia Louisei Pointdexter luă sfârşit. Tânăra creolă se întoarse în trăsură. O grea povară îi apăsa inima. Spunând tot adevărul, nu făcuse decât să dăuneze celui pe care voia să-l ajute. În timp ce-şi croia loc prin mulţime, simţea priviri pline de dispreţ aţintite asupra ei.

*

* *

Callhown fu chemat iarăşi înaintea instanţei. Apăru pentru a doua oară ca martor. Fiecare cuvânt al lui era o minciună sfruntată, iar ura faţă de mustanger se aprindea şi mai aprig în mulţime. Altă izbucnire, alte strigăte: „Spânzuraţi-l! La spânzurătoare cu el!” Strigătele răsunau cu şi mai multă furie.

Judecătorul Roberts era într-o situaţie critică. Bunul plac al judecăţii lui Lynch ameninţa să se dezlănţuie. Ce se va întâmpla? Asta va pune capăt dezbaterilor şi, cum sentinţa era limpede de pe acum, se va trece la fapte, îndemânaticii călăi vor face ca totul să se sfârşească la iuţeală. Încă o clipă şi Maurice-Mustangerul va atârna colo, de creanga stejarului.

Aşa gândeau aproape toţi cei de faţă. Nu aşteptau decât un semnal pentru a săvârşi această nedreptate strigătoare la cer. Dar, spre norocul acuzatului, erau acolo şi oameni care gândeau altfel.

Grupul de militari – ofiţerii fortului, în frunte cu comandantul – se sfătuia cu înfrigurare. Hotărârea lor nu întârzie. La ordinul maiorului se sună goarna. Aproape numaidecât, patruzeci de dragoni şi tot atâţia arcaşii apărură din desiş. Înşirându-se unul lângă altul, ei făcură zid din trei părţi în jurul instanţei. Mulţimea nu se mai agită şi, curând, se linişti cu desăvârşire.

Nici vorbă acum de judecata lui Lynch. Legiuirile ţării erau din nou respectate şi judecătorul Roberts îşi reluă îndatoririle.

— Cetăţeni! se adresă el mulţimii. Trebuie să ne supunem legii. Nu putem spânzura un om, fără să-l lăsăm să spună o vorbă în apărarea lui… Ar fi o crimă.

— Păi el n-a comis o crimă? strigă unul dintre bandiţii care stăteau lângă Callhown. Să-i plătim la fel!

— Crima n-a fost dovedită. N-am ascultat toţi martorii. Să auzim şi martorii apărării.

Judecătorul ceru să fie audiat Phelim O’Neill. Depoziţia lui încurcată şi pe alocuri cu totul de necrezut, nu ajută cu nimic mustangerului. Fu chemat cel de al doilea martor.

Un bătrân uriaş se desprinse din mulţime. Bătrânul era cunoscut drept cel mai iscusit vânător din settlement. Toţi aşteptau cu răsuflarea tăiată. Se credea că Zeb Stump are cheia misterului.

— Prea bine, domnule judecător – începu bătrânul vânător, privindu-l pe judecător drept în faţă. Sunt gata să spun tot ce ştiu. Dar dacă instanţa n-are nimic împotrivă, aş vrea ca tânărul să ne dea el mai întâi toate lămuririle pe care le are de dat. După aceea voi spune şi eu ce am de spus, întărind poate cuvântul său.

— Despre cine vorbeşti? întrebă judecătorul.

— Despre mustanger, fireşte. Despre cel pe care-l acuzaţi de uciderea tânărului Pointdexter.

— Asta schimbă întrucâtva ordinea procesului – zise judecătorul. Dar, la urma urmei, principalul pentru noi e să aflăm adevărul. În ce mă priveşte nu dau mare importanţă formalităţilor şi, dacă juraţii n-au nimic împotrivă, sunt de acord.

Cei doisprezece juraţi încuviinţară cererea bătrânului.

CAPITOLUL LXXXIX

Date: 2015-12-24; view: 585