PIERDUT ÎN PRERIE

Zeb Stump rămase mult timp în ascunzătoare, urmărind călăreţul care se depărta cu repeziciune. Abia după ce se pierdu în crângul de salcâmi, se ridică de la pământ şi se îndreptă de spate.

Întâmplarea asta ciudată şi neaşteptată îi încâlci gândurile. Oare trebuia să se ţină după urmele potcoavei ciobite sau să pornească după călăreţ?

Întorcându-se spre locul unde zărise adineauri norişorul de fum, vânătorul văzu ceva care-l făcu din nou să se ascundă.

Văzu un călăreţ – de astă dată un călăreţ adevărat, cu capul pe umeri. Şedea puţin aplecat înainte, scrutând iarba. Nu era greu să ghiceşti ce-i preocupă: necunoscutul căuta urmele călăreţului fără cap.

— Aha, asta vrei! şopti Zeb, Va să zică nu sunt eu singurul care ţine să dezlege misterul! Cine o fi?

Nu se pierdu mult în presupuneri. Calul venea la trap şi curând călăreţul fu atât de aproape, încât vânătorul putu să-l recunoască.

— Iosafat! bâigui Zeb. Trebuia să mă fi gândit la asta mai devreme! Dacă nu mă-nşel, începe un nou capitol din carte; e o nouă verigă care mă va ajuta să împlinesc lanţul dovezilor… Stai liniştită, toanto! Se răsti vânătorul, la bătrânica lui. Să nu-mi clinteşti, că-ţi tai beregata!

Rămase liniştit în ascunzătoare, fără să-şi ia ochii de la călăreţul ce se apropia.

Călăreţul era Casey Callhown.

Întâlnirea cu căpitanul nu-l speria, deşi îl ştia înarmat. Rămase în umbra copacilor numai ca să vadă mai bine ce se petrece în largul câmpiei.

Callhown trecu prin faţa lui, cercetând urmele călăreţului fără cap. Până ce crângul în care dispăruse primul călăreţ îl înghiţi şi pe al doilea, Zeb Stump nu-l scăpă din ochi.

*

* *

Bătrânul vânător se gândise şi mai înainte să pornească în urmărirea călăreţului fără cap. Acum merita cu atât mai mult să facă asta. După o scurtă chibzuială se hotărî. Nu avea nevoie de cine ştie ce pregătiri. Puse mâna pe frâu şi îşi îmboldi bătrâna iapă la drum. Ieşind din tufiş, apucă pe cărarea pe care tocmai trecuse Casey Callhown.

*

* *

Ocolind crângul de salcâmi în care se făcuseră nevăzuţi cei doi călăreţi, îşi dădu seama că a ieşit în preria calcaroasă. Un călăreţ abia o străbătuse: călăreţul fără cap.

Nu departe, înainte, Zeb îl văzu pe căpitanul Callhown, care se învârtea descumpănit în loc. Căpitanul pierduse urma şi se străduia să o găsească. Ascuns de salcâmi, vânătorul nu-l scăpa din ochi. După ce umblă în lung şi în lat, Callhown se lăsă păgubaş. Dădu pinteni calului şi se îndreptă spre Leona.

De îndată ce pieri în zare, Zeb îşi puse şi el priceperea la încercare, dar, în ciuda experienţei sale, trebui să se dea şi el bătut.

Soarele ardea aprig. Preria, încinsă ca o plită, te orbea. Doar salamandra era singura vietate capabilă să desluşească ceva pe o asemenea lumină istovitoare.

Bătrânul vânător nu avu încotro şi se întoarse să iscodească aceleaşi urme de adineauri. Era încredinţat că truda lui nu va fi zadarnică şi că de astă dată va descoperi lucruri interesante…

Curând se găsea pe locul de unde începuse cercetarea. Porni cu paşi repezi pe firul urmelor. Iapa venea supusă după el. Se opri o singură dată: urmele a doi cai se întretăiau aici cu urma după care se ţinea el. Toate trei şirurile de urme se împleteau, se despărţeau sau se aşterneau paralel pe o distanţă de vreo douăzeci de paşi, ca din nou să se întretaie.

Cei trei cai erau potcoviţi. Vânătorul se opri să vadă mai bine urmele fiecăruia. Unul dintre cei trei cai era de rasă americană; altul era un mustang voinic: copita lui se dovedea aproape la fel de mare ca şi aceea a americanului. Americanul venea în urma mustangului, iar calul cu potcoava ruptă în urma amândurora. Tustrei goniseră pe acelaşi drum, dar nu în acelaşi timp. Zeb Stump se lămuri cu uşurinţa şi cu siguranţa omului care citeşte indicaţia pe un termometru.

— Bun! făcu el şi porni mulţumit mai departe. Bătrânica lui venea agale din spate.

— Aici s-au despărţit – glăsui vânătorul, oprindu-se din mers şi cercetând locul cu luare-aminte. Mustangul şi calul american au apucat înainte împreună, adică au pornit în galop pe aceeaşi cărare. Calul cu potcoava ruptă a apucat în altă direcţie. Tare aş vrea să ştiu de ce? Niciodată nu mi-a fost dat să întâlnesc urme atât de încâlcite. După care să mă ţin mai întâi? Dacă mă ţin după primele două, ştiu de pe acum unde au să mă ducă. Au să mă ducă la o baltă de sânge. Să pornesc după cea de a treia, să văd unde mă duce? Cârmeşte la dreapta, bătrânico şi ţine aproape, altfel te rătăceşti şi-o să-ţi ronţăie coioţii ciolanele.

După ce-şi povăţui astfel iapa, vânătorul apucă pe urmele celui de-al treilea cal. Urmele duceau în marginea unor hăţişuri, unde abia îl purtaseră urmele împletite ale celor trei căi. Înainte se deschidea un drum larg de ţară, semănând cu o alee, pe care cititorul îl cunoştea bine. Urma potcoavei rupte se vedea ceva mai într-o parte, apoi se afunda în desiş. La vreo cincizeci de paşi, Zeb Stump găsi locul unde calul fusese legat de un copac. Bătrânul se dumiri că urmele nu merg mai departe; din locul acesta pornea o urmă în sens invers, spre prerie, dar fără să ţină acelaşi drum.

Călăreţul de pe calul cu potcoava ruptă se afundase în desiş pe jos. Se vedeau lămurit urme de paşi pe pământul mocirlos, lângă pârâul secat, unde fusese legat şi calul de copac.

Lăsându-şi iapa în acest „grajd”, vânătorul se avântă pe urmele omului. Curând îşi dădu seama că erau două urme: una mergea înainte, alta înapoi. Se ţinu după cea dintâi. Nu se miră câtuşi de puţin constatând că urma îl scoase pe aleea în apropierea căreia descoperise balta de sânge. Acum nu se mai vedea nimic. Coioţii linseseră de mult sângele.

Aici Zeb făcu o descoperire interesantă. Observă în nişte tufe un loc unde stătuse multă vreme un om, căci nu se mai vedea fir de iarbă şi pământul afânat era bătătorit de cizme sau ghete.

Urmele tălpilor duceau spre balta de sânge. Unele mergeau într-acolo, altele veneau înapoi. În plus, pe creanga unui copac, bătrânul Zeb descoperi ceea ce nu izbutise să descopere mulţimea cercetaşilor şi nici căpetenia lor – Spengler. Era un petic de hârtie înnegrit şi pe jumătate ars, care slujise drept dop de cartuş. Rămăsese agăţat acolo.

Bătrânul vânător luă peticul de hârtie, zburat pesemne de vânt şi-l întinse pe palma-i uriaşă şi bătucită. Pe hârtia mototolită şi arsă citeai nişte iniţiale cunoscute, trei litere arătând gradul şi numele cuiva: „C.C.C”.

CAPITOLUL LXXVII

O ALTĂ VERIGĂ

Nu uimire, ci satisfacţie se zugrăvi pe chipul bătrânului pe când cerceta hârtia cu pricina.

— E o bucăţică dintr-un plic – mormăia Zeb Stump. Dar câte lucruri spune! Nici toată scrisoarea n-ar fi spus mai mult. A fost folosită drept dop de cartuş. Foarte bine! Să se înveţe minte nătărăul care ia orice-i pică în mână pentru treaba asta, în loc să aibă pregătită nişte piele de cerb, unsă din belşug cu grăsime. Scris de femeie! Continuă el, privind din nou hârtia. Dar ce contează. De vreme ce-i este adresată lui, înseamnă că lui îi aparţine. S-o păstrez cu grijă.

Bătrânul vânător scoase o pungă de piele pentru tutun, în care ţinea şi amnarul şi vârî binişor înăuntru peticul de hârtie.

— Şi-acum, bătrâne Zeb Stump – zise el – mi se pare c-o să te descurci cu destulă uşurinţă în povestea asta misterioasă. Unele lucruri nu-s încă lămurite, pe alocuri firul se va rupe, dar n-are a face. Victima, oricine o fi ea, stătea pe locul bălţii de sânge. Ucigaşul, oricine o fi el, stătea în spatele copacului. Dacă liota aia de mucoşi nu-mi încurca treburile, mai aflăm câte ceva. N-am ce face. Urmele sunt bătătorite fără milă. Ca să merg înainte, în aceeaşi direcţie, n-are nici un rost. Mai bine o pornesc pe urma care duce înapoi, dacă se poate, să dibui încotro şi-a purtat stăpânul calul cu potcoava ruptă, după vânătoarea de aici. Haide, bătrâne, după urma de cizmă.

Şi vânătorul porni pe urmele ucigaşului ce făceau cale întoarsă.

Numai, într-un loc sau două se desluşeau lămurit. Dar Zeb descoperi că omul care lăsase aceste urme se înapoiase la locul unde fusese legat calul.

Bătrânul părăsi pentru o vreme urma omului cărei umblase pe jos. Se întoarse şi ieşi într-o poiană mare, cu gândul să facă alte cercetări. Curând observă nişte urmei foarte clare – altfel de urme. Ele călcau pe o cărare bine bătătorită ce străbătea poiana dintr-o parte în cealaltă. Îşi dădu seama că e vorba de o cărare a fiarelor. Dădu să iasă din poiană şi deodată se opri în loc.

— Fir-ar să fie! Mor de ciudă că las baltă treaba aici dar n-am vreme. Eh, dă mai merg niţel după urmele astea. Bătrânica mea o să mă aştepte, n-am ce-i face.

Înaintă pe cărarea fiarelor, pe unde trecuse şi detaşamentul lui Spengler. Într-un loc nisipos, presărat cu pietre şi fără pic de iarbă, se opri. În mijloc se înălţa un copac uriaş, cu crengile întinse orizontal. Una dintre ele ceva mai scundă tăia cărarea, astfel încât călăreţul n-ar fi putut să treacă fără să se aplece. Zeb privi creanga cu luare-aminte. Descoperi o zdrelitură, ce-i drept, nu prea mare.

— Asta-i de la capul unui om! se gândi vânătorul. Omul care venea pe cal! După o asemenea izbitură trebuia să cadă la pământ… Ura! strigă bătrânul, triumfător! Chiar aşa e! Uite urma călăreţului căzut la pământ. Uite, pe aici s-a târât. Acum pricep ce-i cu umflătura aia misterioasă. Ştiam eu că nu-i de la gheare de sălbăticiune!

Se depărtă de copac, strălucind de bucurie şi porni sprinten înainte. De astă dată nu pe cărarea pe unde mersese fiara, ci pe urmele omului care se lovise de creangă. Se ţinea după nişte semne de neobservat pentru un altul, dar pentru el cât stâlpii de pe marginea unui drum. Creanga copacului, lianele ce atârnau rupte, pământul bătătorit – totul spunea că pe acolo a trecut un om.

Merse înainte până străbătu în întregime calea urmată de nefericitul călăreţ şi ieşi pe malul pârâului. Descoperise o nouă verigă. Încă puţin şi taina avea să fie dezlegată.

CAPITOLUL LXXVIII

UN SCHIMB DE CAI

Blestemând de mama focului, Callhown smuci calul să iasă din preria calcaroasă, unde pierduse urma călăreţului fără cap.

„N-are nici un rost să merg mai departe! Naiba ştie încotro o fi apucat. Dacă mă-ndrept spre râu, poate că-l întâlnesc din nou. Hm, nu-i chip să mă apropii de armăsarul mustangerului, bestia parcă ştie ce vreau! Un singur glonţ în plin şi rătăcirile lui ar lua sfârşit! Unde să găsesc un cal iute, să-l ajung din urmă pe mustang? Dau două sute, trei sute de dolari!”

Cugetând astfel, Callhown ieşi din preria calcaroasă. Gonea fără să-şi cruţe calul istovit. După mai puţin de un ceas pătrundea în desişul de salcâmi învecinat cu plantaţiile Casei del Corvo. Deodată auzi un tropot de copite. Callhown văzu bine călăreţul. Era Isidora Covarubio de Los Lanos.

Isidora ştia că el o iubeşte pe femeia pe care ea o ura. Callhown ştia că Isidora îl iubeşte pe omul pe care el nu numai că-l ura, dar ţinea cu orice preţ să-l piardă. Desigur, acum n-ar fi avut nimic împotrivă să evite această întâlnire. Isidora s-ar fi mărginit să dea din cap şi ar fi trecut mai departe. De altfel, era greu să-ţi închipui mai multă nepăsare din partea unei femei. La rându-i, de bună seamă că şi el ar fi făcut la fel. Totuşi, fulgerat de un gând, Callhown smuci frâul şi tăie calea tinerei mexicane. Îşi scoase chipiul şi se înclină politicos. Neavând încotro, Isidora se opri şi ea.

— Iertaţi-mă, señorita – începu Callhown. Ştiu că e o mare lipsă de tact să vă opresc în felul acesta, mai ales că nici nu ne cunoaştem, din păcate.

— Te rog, señor, fără scuze. Dacă nu mă-nşel, noi ne-am mai întâlnit în prerie, lângă Rio de Nueces.

— Da, da, aveţi dreptate – îngăimă Callhown, care nu ţinea să-şi amintească împrejurarea. Aş dori să stăm de vorbă, dar nu despre asta, ci despre cele petrecute după ce-aţi trecut în goană pe marginea râpei. Dispariţia dumneavoastră ne-a intrigat pe toţi.

— De ce, caballero? Glonţul unuia dintre dumneavoastră m-a scăpat de urmăritori. Văzând că au fugit, mi-am continuat drumul.

— Nu spun că m-am numărat printre cei intrigaţi de dispariţia dumneavoastră, señorita. Am bănuit că aveţi motive să nu veniţi la noi. Pe mine m-a uimit iscusinţa cu care călăriţi. Şi ce cal minunat aveţi! Parcă zbura! Dacă nu mă înşel şi acum sunteţi tot cu el, nu? Iertaţi-mă că întreb asemenea fleacuri.

— O clipă, să mă gândesc… Eu ies cu mulţi cai la plimbare… Da, tot cu el am fost, aşa mi se pare. Da, da. Mi-aduc aminte cum m-a trădat.

— V-a trădat calul? Cum aşa?

— Şi încă în două rânduri. Prima dată, atunci când s-a apropiat detaşamentul dumneavoastră. A doua oară, când s-au apropiat indienii. Dumnezeule, ce tot spun! De fapt, indivizii care se strecurau prin hăţişuri n-au fost indieni, aşa am auzit.

— Şi cum v-a trădat?

— A nechezat. Un cal adevărat n-ar face asta niciodată. Nu-i nimic. Când mă-ntorc pe Rio Grande, îl las. Să-l ducă înapoi în herghelie.

— E cu putinţă, señorita! Poate n-ar trebui s-o spun, dar cred că faceţi o nedreptate.

— O nedreptate?

— Pentru un lucru de nimic, să renunţaţi la un asemenea cal! Aş da mult să fie al meu.

— Glumeşti, caballero! Nu-i grozav. E poate ceva mai frumos şi mai iute decât un cal obişnuit. Tatăl meu are cinci mii de asemenea căi, mulţi chiar mai frumoşi şi mai iuţi. Ce-i drept, se dovedeşte rezistent la drum lung. De aceea am plecat şi azi cu el. Mă-ndrept spre Rio Grande. Altfel vi l-aş dărui cu plăcere, dumneavoastră sau oricăruia ar dori să-l aibă.

— Iertaţi-mă, señorita – spuse Callhown, cu un aer preocupat şi cu o umbră de nehotărâre în glas. Dacă atât preţuiţi mustangul acesta cenuşiu, aş face bucuros schimb. Calul meu nu-i frumos ca el, dar îndrăznesc să vă asigur că vă va duce cu bine până acasă şi-o să vă slujească şi după aceea.

— Serios, señor?! exclamă Isidora, fără să-şi ascundă uimirea. Vrei să dai un minunat cal american în schimbul unui mustang mexican? Propunerea e mult prea mărinimoasă şi pare mai degrabă o glumă. Pe Rio Grande ai primi trei, ba chiar şase mustangi pentru un asemenea cal.

Callhown o ştia prea bine, dar era încredinţat că mustangul cel iute al Isidorei îi va fi mai de folos decât zece cai obosiţi cum era calul lui. Ba ar fi dat şi bani pe deasupra, oricât i s-ar fi cerut, în schimbul unui mustang crescut în prerie.

— Dacă nu-i o glumă, señor – continuă Isidora, încă plină de îndoială – n-am nimic împotrivă. Facem schimbul.

— Nu glumesc câtuşi de puţin, señorita.

— Poftim, mustangul e al dumitale! Rosti ea, sărind la pământ şi apucându-se să desfacă chinga. Şeile nu le putem schimba. A dumneavoastră e prea mare pentru mine.

Callhown era fericit şi nici nu găsea cuvinte de mulţumire. Se grăbi să o ajute, apoi scoase şi el şaua de pe calul lui. În cinci minute schimbul era făcut. Şaua şi frâul rămaseră la vechiul stăpân.

Totul i se păru Isidorei din cale afară de amuzant. Abia îşi stăpânea râsul.

Callhown însă vedea altfel lucrurile. Ţinea morţiş să-şi atingă scopul. Plecă numaidecât, fără să mai stea la taifas, mulţumindu-se doar să-şi ia rămas bun. Acum, Isidora îşi urma drumul pe calul american, în vreme ce căpitanul se îndrepta spre Casa del Corvo pe mustangul cenuşiu.

CAPITOLUL LXXIX

Date: 2015-12-24; view: 532