UN VÂNĂTOR FĂRĂ NOROC

Oare l-a văzut cineva pe călăreţul fără cap alături de noii lui însoţitori – coioţii şi corbii?

Da, l-a văzut.

Un singur om l-a văzut: şi el, cel dintâi în Texas, a început să pătrundă misterul.

Dar nici pentru el lucrurile nu erau prea limpezi. Ştia acum despre călăreţul fără cap că nu este nici momâie, nici diavol, numai că, asta nu putu să-i alunge groaza nemărginită care te cuprindea văzându-l. Se uita la el din marginea ostrovului de pădure, ascuns după copaci şi, pe cât îţi dădeai seama, nici nu se gândea să iasă la iveală.

În ciuda spaimei, omul acesta îl urmărea clipă de clipă. Băgă de seamă că, în loc să se apropie, călăreţul se ţinea la aceeaşi depărtare de pădure.

„Înfricoşătoare creatură! Dacă aş fi mai aproape, barem la vreo douăzeci de paşi, l-aş nimeri. Să trag acum, înseamnă să-l scap, poate pentru totdeauna!”

Dorind parcă să se încredinţeze că a socotit bine, omul măsură încă o dată din ochi distanţa ce-i despărţea. Ţinea pregătită puşca lui cu ţeava scurtă.

„N-are rost!” bombănea el. Glonţul se duce aiurea şi doar sperie calul. Răbdare! Să aştept până se mai apropie calul. Blestemaţii ăştia de coioţi! Cât se ţin scai de cal, nici pomeneală să se tragă spre pădure. De, asta-i năravul mustangilor din, Texas, naiba să-i ia! Ia să mă gândesc. Nu cumva aş putea să-l atrag încoace? Dacă vede iapa mea, poate că se apropie, cum s-a întâmplat şi data trecută. Ce-i drept, atunci era pe lună şi-l mai fugărea şi un câine urlând. Calul s-a sălbăticit şi nu-i de mirare, când poartă în spinare naiba ştie pe cine. Doar nu-i cu putinţă să…”

Omul care vorbea astfel cu sine smuci brusc frâul şi se aplecă puţin înainte ca să vadă mai bine prin frunzişul copacilor. Ciudatul călăreţ înconjura încet pădurea.

„E calul lui, n-am pic de îndoială! Şaua la fel, serapéul la fel! Ce forţă necurată le-a dat pe toate unui alt om? Nu ştiu dacă e vreo scamatorie la mijloc, dar e o mare mârşăvie, oricine a pus-o la cale. Omul ăsta trebuie să ştie tot ce s-a petrecut în noaptea cu pricina. Tare prost mai sunt. Cum de-am putut să mă laud aşa cum m-am lăudat?! Eu am norocul spânzuratului, zău aşa! Ia te uită, nu-i chip să se apropie: calul se teme de pădure. Ce-i de, făcut? Oare dacă aude un glas omenesc, se îndeamnă. Încoace? Dacă se apropie douăzeci de paşi, sunt mulţumit. Să încerc!”

Ieşind spre marginea pădurii, omul începu să cheme calul:

— Vino-ncoace! Hai, încoace, frumosule! Hai, fii cuminte!

Degeaba. Calul se sperie. Scăpă iarba din gură, scutură din cap şi începu să necheze sălbatic. Corbii şi coioţii parcă îl speriau mai puţin decât glasul de om. Se smuci din loc şi o rupse la fugă pe întinderea nesfârşită a preriei.

Vânătorul, dezamăgit, ieşi la iveală din ascunziş, potopind cu înjurături vânatul ce-i scăpase printre degete. Glonţul slobozit într-o clipă de furie neputincioasă nu-şi mai ajunse ţinta: călăreţul fără cap era departe.

CAPITOLUL LXXV

PE URME

Zeb Stump nu rămase multă vreme pe locul unde descoperi urma potcoavei. Porni mai departe. Mergea pe jos. Bătrânica lui îl urma supusă la o distanţă respectabilă.

Străbătu mai bine de o milă, zorind pasul în locurile unde urmele erau mai vizibile şi încetinindu-l atunci când le pierdea din ochi. Părea că nu ia în seamă nimic din ce era în jur; nici savana aşternută ca un covor de smaralde înaintea lui, nici bolta albastră şi fără de margini a cerului. Scruta cu încordare iarba.

Pe neaşteptate, un zgomot îl făcu să se întoarcă. Undeva, departe, răsunase o împuşcătură. Se opri în loc, ridică ochii, dar nu se săltă din iarbă. Cuprinse zarea dintr-o ochire. Un fumuşor albăstrui, ca un norişor rotund, se destrăma încet în văzduhul de azur, chiar deasupra ostrovului de pădure. Ostrovul verde, fumul împuşcăturii, ba până şi zgomotul ei, totul era atât de nedesluşit, încât numai ochiul încercat şi urechea ascuţită ale bătrânului vânător putură să-şi dea seama de cele petrecute: era o împuşcătură.

„Ţii, mare ciudăţenie! bombăni el, ghemuit pe vine, aidoma unui grădinar care sădeşte varză. Mare ciudăţenie, ca să nu spun mai mult! Cui să-i dea prin cap să vâneze prin locurile astea? Pe aici nu afli picior de vânat! Nu merită să strici un glonţ. Doar coioţi, încolo nimic… A-a! continuă Zeb, după un răstimp de tăcere. O fi vreunul din negustoraşii porniţi în „excursie”, cum zic ei; trag în trântorii ăştia şi pe urmă se laudă că au fost la vânătoare de coioţi. Ia stai, mi se pare mie?! Stai! Vine cineva! Şi goneşte de parcă ar vrea să scape de urmărirea unui regiment de furci încinse. E chiar călăreţul fără cap, jur! Chiar el!”

Avea dreptate: în faţa lui gonea călăreţul fără cap.

Anevoie găseai în Texas un bărbat mai curajos decât bătrânul Zeb Stump. Nu se temea nici de jaguari, nici de puma, nici de urşi. Dar la vederea călăreţului fără cap se pierdu şi el cu firea. Deşi călit de viaţa aspră trăită în mijlocul unei naturi sălbatice, Zeb Stump, oricât ar părea de ciudat, nu era lipsit de unele prejudecăţi şi superstiţii.

Nu numai că-l cuprinse spaima, dar tremura ca varga şi căuta un loc să se ascundă. Găsi în apropiere un tufiş cu frunzişul verde. Iapă cu şaua pe ea ar fi putut să-l trădeze, dar Zeb prevăzu asta.

— La pământ, culcă-te! strigă el către prietena-i cu patru picioare, care îl înţelegea de minune. Hai, repede, altfel iadul te mănâncă!

Speriată de alarma nestăpânită din glasul stăpânului ei, iapa îngenunche pe picioarele dinainte şi apoi, strângând sub ea picioarele dinapoi, se lăsă în iarbă, de parcă s-ar fi pregătit să se odihnească.

O clipă după ce Zeb şi calul, apucaseră să se pitească, prin dreapta lor trecu în galop misteriosul călăreţ. Gonea mâncând pământul, fără gând să se oprească în loc, ceea ce îl bucură grozav pe bătrânul Zeb.

Stând în genunchi, vânătorul urmărea cu încordare călăreţul. Când calul ajunse în dreptul tufişului, vântul ridică serapéul de pe umerii călăreţului şi Zeb văzu lămurit îmbrăcămintea ce-i era atât de cunoscută: bluza albastră din bumbac, cu nişte cute mari pe piept, pe fondul căreia se contura o pată întunecată de sânge închegat.

Bătrânul căzu pe gânduri. Calul, şaua, serapéul în dungi, bluză albastră, pantalonii, pălăria, totul îi era binecunoscut. Nu încercă să-l oprească în loc. Călăreţul se depărta fără să scoată o vorbă şi fără să facă o mişcare. Înţelese, în sfârşit, cine era înfricoşătorul călăreţ.

— Iosafat! E adevărul adevărat… Sărmanul tânăr! A fost ucis!

CAPITOLUL LXXVI

Date: 2015-12-24; view: 533