NEOBOSITUL CĂUTĂTOR DE URME

Zeb se întoarse curând la copacul de care o legase pe bătrânica lui. Cunoştea pădurea ca-n palmă şi alese drumul cel mai scurt. După aceea porni din nou să cerceteze urmele potcoavei rupte, încredinţat că urma asta îl va duce la Casa del Corvo.

Pe alocuri, pământul era atât de uscat, încât degeaba te căzneai să desluşeşti vreo urmă. Un călător obişnuit ar fi crezut că el străbate cel dintâi acest drum prin prerie. Zeb Stump ştia însă că urmele vor ieşi iarăşi la iveală.

Vânătorul se apropie de plantaţia, lui Pointdexter. Peste vârfurile salcâmilor se zărea parmaclâcul crenelat al azoteei. Deodată văzu ceva şi se opri. Sări iute din şa, aruncând frâul pe grumazul iepei. Merse mai departe pe jos. Un ochi încercat ar fi descoperit pricina ce-l hotărâse să descalece cu atâta repeziciune.

— Asta-i urma lui, la înapoierea spre casă murmură Zeb.

Şi păşi fără grabă înainte, scrutând urmele.

Callhown nu-i ieşise din minte, dar nu avea de ce să se gândească la el. Mergea liniştit, convins că acum nu se va opri nici când va ajunge în poarta Casei del Corvo.

Bătrânul vânător se înşelase de astă dată şi el. Putea oare să prevadă întâlnirea lui Casey Callhown cu Isidora Covarubio de Los Lanos? Nici pomeneală!

Răsucindu-se încetişor pe călcâie, Zeb şopti o vorbă la urechea iepei şi se afundă în desişul de salcâmi. Iapa se ţinu supusă după el. Curând, bătrânul se opri.

Un zid des de verdeaţă îl despărţea de cei doi. Callhown şi Isidora discutau cu însufleţire. Vânătorul auzi tot. Şi abia atunci când îşi luară rămas bun şi plecară, ieşi şi el din ascunzătoare. Ajuns pe locul unde se făcuse schimbul de cai, mormăi cu adâncă uimire:

— Iosafat! Doi diavoli au încheiat o înţelegere între ei!

CAPITOLUL LXXX

O POARTĂ BINE PĂZITĂ

— De ce-a ţinut Callhown să schimbe calul?

Zeb ştia că mexicana spusese adevărul. Aşa era: un cal american avea preţ mult mai mare decât un mustang. Pe de altă parte – o ştia la fel de bine – Casey Callhown nu era omul care să se lase păcălit. Atunci, de ce a făcut schimbul?

Bătrânul vânător îşi scoase pălăria miţoasă, îşi trecu de două ori mâna prin părul răvăşit, apoi îşi netezi barba.

— Aici nu-i vorba decât de un lucru – îngână el într-un târziu. Mustangul cenuşiu e mai iute decât calul american, asta-i limpede ca lumina zilei! Mister Casey vrea să-l ajungă din urmă pe călăreţul fără cap. Iată ceva tot atât de adevărat cum e-adevărat că pe mine mă cheamă Zeb Stump. Haide, bătrânico! se întoarse el spre iapă. O să paşti aici un ceas-două, ba poate şi toată noaptea. Nu-i nimic, iarba nu-i rea şi mănânci şi tu pe săturate. Nu zic şi aşa burta ţi-e plină.

După ce-i scoase zăbala şi legă frâul de un copac, bătrânul vânător o porni pe urmele lui Callhown. Când ieşi din desiş, nimeri într-o poiană deschisă. În celălalt capăt al poienii se vedea Casa del Corvo. Pe fondul faţadei spoite cu var se profila silueta unui călăreţ. Călăreţul dispăru pe poartă aproape numaidecât.

— De-aici am să-l văd când iese – bombăni Zeb, în mustaţă. Stau şi-l aştept şi până mâine dimineaţă. Eh, să mă-narmez cu răbdare.

Se aşeză jos şi se rezemă cu spatele de un trunchi zdravăn. Apoi scoase dintr-unul din buzunarele sale fără de fund un săculeţ, în care avea o bucată de pâine, nişte friptură de porc şi un bidonaş cu whisky. Mâncă jumătate din pâine şi din friptură, puse restul înapoi şi agăţă săculeţul de o creangă. Trase o duşcă bună, apoi îşi aprinse pipa, se rezemă de copac şi, încrucişând mâinile la piept, îşi aţinti privirile spre poarta Casei del Corvo.

Stătu aşa două ceasuri încheiate. Nimic din ce se petrecea la conac nu-i scăpă. Femei şi bărbaţi ieşeau pe poartă, dar Zeb Stump ghicea de departe că erau sclavi. Toţi mergeau pe jos, iar omul pe care îl aştepta el trebuia să apară călare.

Soarele cobora spre asfinţit. Amurgul şi-aşternea umbrele liliachii. Bătrânul se ridică tacticos în picioare şi se rezemă de copac, de parcă aşa ar fi cugetat mai tihnit.

„Se prea poate ca vulpoiul ăsta s-o şteargă la noapte – îşi zise el. Ori chiar înaintea zorilor. Eu trebuie să ştiu încotro o apucă. N-are rost să port şi iapa după mine, o să mă-ncurce. Şi-apoi e noapte cu lună şi poate să mă dea de gol.”

Bătrânul vânător se apropie de cal, îi scoase şeaua, îl priponi cu o frânghie lungă de copac, luă de pe şa vechea lui pătură de lână şi, cu ea la subsuoară, se îndreptă spre Casa del Corvo.

Era nevoie să stea la pândă undeva mai pe aproape. Mergea cu mare băgare de seamă, când mai repede, când mai încet şi uneori se ghemuia la pământ, căci locul era descoperit ca-n palmă.

Soarele se ascunsese dincolo de zare, când bătrânul găsi ceea ce căuta. Se opri la vreo două sute de paşi de conac, lângă un tufiş nu prea mare, se lungi sub el şi îşi pironi ochii asupra conacului.

*

* *

Bătrânul vânător nu închise ochii toată noaptea şi dacă închidea cumva vreun ochi, celălalt rămânea mereu de veghe. Ajungea să-l priveşti, ca să-ţi dai seama cât e de încordat. Şi înţelegeai îndată că nu de florile mărului stă la veghe.

Un zvon de glasuri ce răzbătea din încăperea sclavilor îi tulbură veghea o vreme. Pe la miezul nopţii, oamenii însă se liniştiră. Doar lătratul unui câine pribeag, care răspundea la urletul coioţilor, mai sfâşia tăcerea.

Ziua fusese obositoare şi Zeb se căznea să nu aţipească. La un moment dat, simţind că-l doboară somnul, sări în picioare. Se plimbă de colo-colo apoi se lungi din nou în iarbă. Vârând capul în tufiş, îşi aprinse pipa. Toată noaptea nu-şi luă ochii de la poarta conacului.

Răsăritul soarelui, întocmai ca şi asfinţitul, îl făcu să-şi schimbe iarăşi locul de pândă. Când rumeneala gingaşă a zorilor împurpură zărea, Zeb Stump se ridică încetişor, îşi puse pătura pe umeri şi se îndepărtă agale de Casa del Corvo, pe poteca pe care venise de cu seară. Se opri lângă copacul unde mâncase şi se aşeză la pământ să se ospăteze. Restul de pâine şi de friptură se făcură nevăzute curând. Băutura rămasă în bidonaş avu şi ea aceeaşi soartă.

Bătrânul tocmai îşi îndesase pipa cu tutun şi se pregătea să o aprindă, când, deodată, puse iute amnarul înapoi în pungă. Poarta conacului se deschise. Un călăreţ pe un cal cenuşiu apăru în drum. Apoi poarta se închise în urma lui.

Fără să piardă o clipă, Zeb Stump se grăbi spre bătrânica lui, îi puse şaua şi o duse în hăţişuri, într-un loc de unde putea să vadă totul fără să fie văzut. Ascunzându-se cu grijă, aşteptă răbdător apropierea călăreţului. Era căpitanul Casey Callhown – nu se îndoia câtuşi de puţin. Aşteptă nemişcat până când căpitanul străbătu fâşia de pădure şi se mistui în preria învăluită de pâcla zorilor.

Atunci sări în şa şi o porni în galop. Mergea pe urmele lui Casey Callhown. Iarba acoperită de rouă era pentru agerul cercetător de urme întocmai ca o foaie curată de hârtie, iar urmele mustangului cenuşiu stăteau scrise pe ea la fel de limpede ca slovele aşternute într-o carte.

CAPITOLUL LXXXI

GOANĂ ŞI GROAZĂ

Casey Callhown plecase în prerie, încredinţat că nu l-a văzut decât Pluto, căruia îi poruncise să pună şaua pe mustangul cenuşiu. Trecu pe lângă locul unde stătea ascuns Zeb Stump, fără să observe şi să bănuiască nimic. Ieşind din hăţişuri, porni grăbit spre malurile lui Rio de Nueces.

Deşi mustangul gonea cu repeziciunea unui cerb din Texas, căpitanul nu era prea sigur de succes. Călăreţul fără cap putea să nu-i iasă astăzi în cale. Undeva îl întâlnise de două ori la rând. O, de-ar avea şi azi norocul ăsta!

Era o poiană, în preajma locului unde se bănuia că s-a săvârşit crima. Un drum larg de pădure trecea prin apropiere.

„Ciudat, mereu se întoarce acolo!” gândea Callhown în sinea lui. „Parcă ar face dinadins. Hm, dar poate că trage acolo, fiindcă-i iarba mai gustoasă. Să nădăjduim că-l întâlnesc şi azi. Dacă nu-l întâlnesc, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să m-afund în pădure şi să mă spânzur… La urma urmei, de ce m-aş teme, atâta timp cât mustangerul şade frumuşel la închisoare? Ce probe există împotriva mea? O fărâmiţă de plumb! Trebuie să pun mâna pe ea, chiar de omor calul sub mine!”

— Cerule! Ce-i asta? Callhown aproape răcni şi smuci îngrozit frâul, încât mustangul era cât pe ce să se salte în două picioare.

Soarele se ridicase deasupra zării, în spatele călăreţului. În faţa lui, o fâşie de ceaţă liliachie tivea bolta: era aburul ce suia dintr-un desiş de salcâmi. Copacii, acoperiţi ca de un văl aerian, nu se vedeau, de parcă se înălţau dincolo de perdeaua liliachie a ceţii, care plutea mult deasupra lor, contopindu-se cu albastrul cerului.

Pe fondul acestei perdele, sau în spatele ei, se ivi o siluetă mişcătoare şi atât de ciudată, încât oricine ar fi crezut că e o năzărire. Era călăreţul fără cap. Dar nimeni nu-l văzuse aşa. Nimeni. Callhown îl vedea aşa, astăzi, pentru întâia oară. Se înfăţişa cu totul altfel. Arăta la fel, însă de zece ori mai mare. Era un uriaş, nu un om. Calul nu părea nici el un cal, ci o dihanie cu chip de cal, cât un turn.

Şi asta nu era tot. Se petrecuse ceva nemaipomenit. Ceva de neînţeles. Călăreţul călărea prin cer şi nu pe pământ. Iar calul şi el erau cu picioarele în sus. Copitele calului se vedeau lămurit pe marginea de sus a fâşiei de ceaţă, iar umerii călăreţului – cât pe ce să spun capul – atingeau zarea.

Serapéul nu-i cădea de pe umeri, nesocotind legea gravităţii. La fel de straniu se ţineau în văzduh şi frâul şi coada lungă a animalului. Înspăimântătoarea nălucă înainta domol, tacticos, Callhown se uita la ea, încremenit de groază.

Deodată se auzi un tropot asurzitor de copite. Callhown înţelese atunci că în faţa lui nu se afla adevăratul călăreţ – adevăratul călăreţ vinovat de o asemenea cumplită întruchipare.

— E mirajul! exclamă căpitanul. Prost mai sunt să mă las păcălit de o nălucire ca asta! Iată cine-i vinovat de spaima mea! Şi doar pe el îl caut. Acum e-atât de aproape! După el! De-ar fi să ajung până la marginea Texasului, tot am să-l prind.

*

* *

Pe întinderea de necuprins a preriei goneau aprig doi călăreţi, fiecare pe câte un mustang iute: unul, pe un mustang murg, celălalt, pe unul cenuşiu. Primul era urmărit de al doilea. Cel urmărit nu avea cap. Urmăritorul avea. Şi în capul lui se născuse o hotărâre nebunească.

*

* *

Urmărirea nu ţinu mult. Callhown era acum sigur de izbândă. Mustangul cenuşiu se apropia văzând cu ochii de murg. Callhown duse arma la ochi, vrând să împuşte calul şi să pună capăt urmăririi. Dacă nu s-ar fi temut să nu dea greş, ar fi tras. Dar cât stătu la îndoială, murgul şi călăreţul fără cap se afundară brusc în nişte hăţişuri.

Căpitanul, luat prin surprindere, se văzu nevoit să-şi reia goana. Izbuti să se apropie încă o dată de înspăimântătorul călăreţ, atât de mult încât nările umflate ale mustangului cenuşiu mai-mai că atingeau coada fâlfâitoare a murgului. Ţinea arma pregătită în mâna stângă, în vreme ce arătătorul mâinii drepte stătea gata să apese pe trăgaci. Aştepta doar locul unde să tragă.

Încă o clipă şi glonţul s-ar fi înfipt în calul care gonea înainte; ghicind parcă primejdia, murgul făcu un salt în lături, azvârlind cu picioarele dindărăt în botul mustangului cenuşiu. Şi din nou începu să alerge. Mustangul cenuşiu se opri în loc şi numai pintenii ascuţiţi ai călăreţului îl făcură să ţâşnească după celălalt.

Callhown simţea că-şi pierde răbdarea. Băgă de seamă că murgul se afundă în desiş şi se gândi că ar putea da greş şi de astă dată în planurile sale. Disperat, puse mâna pe armă.

Călăreţul fără cap aproape că pierise în desiş. Căpitanul ochi şi apăsă pe trăgaci. Un nor de fum izbucni din ţeava puştii. Împuşcătura răsună prelung. Ceva greu şi întunecat se rostogoli la pământ, sub picioarele mustangului cenuşiu.

Calul sforăi şi se trase înapoi. Căpitanul scoase un strigăt sălbatic: jos, în iarbă, zăcea un cap de om. Avea o pălărie cu borurile rotunde şi tari înfundată pe creştet şi stătea întors cu faţa spre Callhown: o faţă lividă, schimonosită, împietrită şi plină de sânge. Ochii deschişi cătau spre el lipsiţi de viaţă, ca două bile de sticlă. Albeaţa dinţilor sclipea între buzele vinete.

Casey Callhown înmărmurise de groază. Dar asta nu ţinu mult. Mai înainte să se oprească locului capul ce se rostogolea pe borurile pălăriei prin iarba moale, Callhown înfipse pintenii în burta calului şi-l smuci îndărăt, alergând nebuneşte prin prerie.

Se lăsă păgubaş de orice urmărire. Călăreţul fără cap se mai zărea încă croindu-şi drum prin desiş, dar el nu mai voia să ştie de nimic şi gonea mâncând pământul spre Casa del Corvo.

CAPITOLUL LXXXII

Date: 2015-12-24; view: 609