OSTROVUL DIN PRERIE

O herghelie uriaşă de cai sălbatici numărând de la o sută la trei sute de capete atrage bineînţeles atenţia călătorului, care se opreşte în loc, uluit de această privelişte măreaţă. Dar un băştinaş, un om al Texasului, trece nepăsător mai departe, zicându-şi în sinea sa: „Uite o herghelie de mustangi!” Mai curând s-ar mira să vadă păscând un cal singuratic. I s-ar părea ciudat, dar s-ar gândi îndată că e vreun cal rămas în urma unor călăreţi.

Ochiul încercat al omului din prerie va ghici fără greş despre ce este vorba. Când calul paşte cu zăbala în gură şi cu şaua în spinare, omul se va întreba dacă nu şi-a părăsit stăpânul. Iar când paşte netulburat, cu călăreţul în şa, atunci îşi va spune că are înaintea ochilor un neisprăvit şi un leneş, care nici măcar n-a catadicsit să descalece, ca să lase animalul să pască în voie. Şi dacă în locul unei mutre de neisprăvit va vedea că pur şi simplu călăreţul nu are cap, atunci îi vor năpădi mii de gânduri. Şi nici unul din aceste gânduri nu va fi aproape de adevăr.

Un asemenea cal, cu un asemenea călăreţ, a fost văzut în preriile sud-vestice ale Texasului în anul 185… Greu de spus în ce an anume, dar data rămâne exactă în limitele acestui deceniu.

Mult mai precis se poate stabili locul unde a fost văzut: în regiunea nordică a lui Rio de Nueces şi regiunea afluenţilor sudici ai râului Leona, pe o întindere de aproape douăzeci de mile. Călăreţul a fost văzut atât în preria deschisă cât şi în desişurile de pădure.

Mulţi au avut prilejul să-l vadă pe călăreţul fără cap. L-au văzut în repetate rânduri, în locuri şi împrejurări deosebite. Mai întâi l-au văzut membrii detaşamentului pornit în căutarea lui Henry Pointdexter şi a presupusului său ucigaş. Apoi l-a văzut Phelim, servitorul lui Maurice-Mustangerul. Apoi, Casey Callhown, în noaptea când cerceta urmele din pădure. Apoi l-au văzut mexicanii travestiţi în indieni, chiar în aceeaşi noapte. Şi, în sfârşit, l-a văzut Zeb Stump, în noaptea următoare.

Dar şi alţi oameni l-au văzut – în alte locuri şi în alte împrejurări. Vânători, ciobani, călători. Straniul călăreţ i-a umplut de groază pe toţi, rămânând pentru toţi o taină de nepătruns.

Despre călăreţul fără cap se vorbea nu numai în settlementul de pe Leona, ci şi în aşezări mult mai depărtate. Zvonurile despre el ajunseră repede până pe malurile lui Rio Grande şi până la lacul Sabin.

Nimeni nu se mai îndoia acum că înspăimântătoarea arătare a fost văzută cu adevărat. Dar oare puteai să crezi? Totuşi, ca să te îndoieşti, însemna să nesocoteşti mărturiile a cel puţin două sute de perechi de ochi. Nu se putea nici să zici că era o nălucă. O singură întrebare îşi avea rost: cum să înţelegi această stranie apariţie atât de potrivnică legilor firii?

Circulau vreo zece versiuni, unele mai mult sau mai puţin veridice, altele mai mult sau mai puţin absurde. Unii spuneau că totul nu-i decât o iscusită scamatorie de-a indienilor, alţii că e o momâie. Unii susţineau că e vorba de un călăreţ în carne şi oase, care-şi ţine capul ascuns sub serapé şi că vede prin două găurele făcute în serapé ca să-şi îndrume calul. Alţii susţineau sus şi tare că arătarea călăreţului fără cap e însuşi diavolul.

Existau şi alte presupuneri, nu atât cu privire la călăreţul fără cap, cât la o eventuală legătură între el şi uciderea tânărului Pointdexter.

Majoritatea socotea neîndoielnică această legătură dintre cele două misterioase întâmplări. Dar nimeni nu ştia să spună în ce anume constă. Cel care putea să aducă oarecare lumină în această taină mai zăcea în delirul febrei.

Trecu aşa o săptămână încheiată. În tot acest timp, călăreţul fără cap apărea ici şi colo în prerie. Calul lui când gonea, când mergea la pas, când se oprea în loc şi privea în jur, când rupea lacom câte o gură de iarbă grasă de pe păşunile din Texas.

Misteriosul călăreţ stârni cele mai fantastice şi mai absurde născociri. Nu e cu putinţă şi nici nu are rost să le înşirăm aici. Un singur fapt trebuie negreşit povestit, întrucât ocupă un loc însemnat în această ciudată istorie.

*

* *

În largul preriei există un ostrov de pădure părăginită. O îngrămădire de copaci pe o întindere de cel mult trei sau patru acri. În apropierea pădurii, la vreo două sute de paşi, paşte liniştit un cal. Chiar calul care îl poartă în spinare pe călăreţul fără cap. Straniul călăreţ se află şi acum în şa; din clipa când a fost văzut pentru prima oară, nici un fel de schimbare nu s-a petrecut în îmbrăcămintea sau înfăţişarea lui. Un serapé în dungi îi cade de pe umeri, acoperindu-i partea de sus a corpului; în picioare poartă aceleaşi cizme din piele de jaguar. Stă puţin aplecat înainte, parcă pentru a da calului putinţa să pască mai lesne. Nici frâul nu-l împiedică – e lăsat slobod, încât calul nici nu-l mai simte.

Cei care susţineau că au văzut capul călăreţului aveau dreptate. Capul, sub un sombrero negru, împodobit cu panglici aurii, îi atârnă liniştit la şoldul stâng şi doar dacă priveşti din stânga poţi să-l vezi. Bărbia-i atinge genunchiul călăreţului. Uneori vezi şi chipul. Un chip cu trăsături frumoase, îngheţate într-o expresie înspăimântătoare. Buzele vinete şi întredeschise, încremenite într-un zâmbet sinistru, dau la iveală două şiruri albe de dinţi.

Misteriosul călăreţ a rătăcit toată vremea de unul singur, dar acum are însoţitori: vreo zece coioţi îl urmăresc pas cu pas, ţopăind în jurul lui. Nici vorbă, coioţii sâcâie calul; calul fornăie şi azvârle din copite când vreunul se obrăzniceşte şi i se încurcă printre picioare. Călăreţul se arată nepăsător faţă de coioţi, ca şi faţă de stolul păsărilor mari şi negre ce i se rotesc pe deasupra umerilor.

Călare pe calul care aici rupe cu gura din iarba grasă a preriei, aici se apără nerăbdător de lupi şi de corbi, călăreţul fără cap pribegeşte liniştit în jurul acestui ostrov de pădure.

CAPITOLUL LXXIV

Date: 2015-12-24; view: 493