O URARE PENTRU ZEB STUMP

Bătrânului Zeb nu-i plăcea graba. Până şi felul lui de a bea mărturisea acest lucru: sorbea din pahar pe îndelete, savurând fiecare picătură.

Creola, arzând de nerăbdare, nu-l mai aşteptă să se îndemne la vorbă.

— Dragă mister Zeb – începu ea când slujnica ieşi din odaie. Spune-mi, de ce l-au arestat pe mexican? Adică pe Miguel Diaz. Parcă am mai auzit câte ceva despre el.

— Nu numai dumneata ai auzit, miss Louise… Mulţi cunosc uneltirile acestui ticălos. Fratele dumitale… Dar deocamdată să nu vorbim despre asta. În ce mă priveşte, cred sau bănui că tocmai acest Miguel Diaz are anume legături cu… Înţelegi ce vreau să spun?

— Continuă, mister Stump.

— Uite ce este. După ce ne-am întors de pe Alamo, s-au înapoiat şi tinerii plecaţi în urmărirea indienilor. Ştii, nu? Tot ce s-a găsit în scorbură, adică cele necesare pentru mascarada la care am fost martori, dovedesc că oamenii văzuţi de noi pe culmea povârnişului nu erau indieni, ci albi. Când am dat peste cărţile de joc în colibă, m-am gândit şi eu la asta.

— Deci sunt indivizii care au năvălit noaptea în colibă peste Phelim?

— Fără îndoială. Aceiaşi mexicani.

— Ce te face să crezi că sunt mexicani?

— Motive foarte serioase. M-am convins de asta, urmărindu-i eu însumi pe bandiţi, pe fiecare în parte.

Tânăra creolă rămase tăcută, nerăbdătoare să audă povestirea bătrânului.

— Cărţile de joc, miss Louise, precum şi unele cuvinte repetate de către irlandez m-au făcut să cred că indivizii cu pricina sunt mexicani. De îndată ce m-am convins de asta, nu mi-a fost greu să bănui dincotro puteau să apară. Îi ştiu destul de bine pe mexicanii de pe la noi, ca să-l recunosc pe fiecare din cei patru după descrierea lui Phelim. În plus, pe unul l-am însemnat chiar eu.

— Cum aşa?

— Ţi-aduci aminte că am tras din uşa colibei? În el am tras.

— Am văzut că ai tras, dar nu şi în cine.

— Află, miss Louise, că bătrânul Stump rareori dă greş ca ţintaş. Ştiu bine că l-am nimerit. Cum era cam departe, glonţul s-a abătut niţel. Dar tot l-am atins. L-am văzut chircindu-se de durere şi mi-am zis: „Dacă nu i-am găurit pielea, sunt gata s-o schimb cu a mea”. Pe urmă s-au întors flăcăii noştri şi-au povestit că indienii erau nişte albi şi nicidecum indieni. Ştiam eu bine cine-mi erau „indienii”! Puteam să-i prind, dar n-am făcut-o.

— De ce, mister Stump? Poate că sunt ucigaşii sărmanului meu frate.

— Tocmai de-asta nu m-am atins de ei. Şi am mai avut un motiv: nu voiam să mă depărtez prea mult de fort. Mi-era teamă să nu se întâmple ceva în lipsa mea. Acum mă înţelegi? Afară de asta, socoteam prea devreme ca să duc lucrurile la capăt. Ţineam să nu-mi scape nimic. Am aşteptat deci întoarcerea puşcaşilor ca să-l ştiu pe mister Maurice sub o pază de nădejde. Abia atunci am avut mâinile libere. Am pus şaua pe bătrânica mea şi-am pornit-o degrabă spre locul unde ticăloşii şi-au ascuns lucrurile cu care s-au travestit în indieni. L-am găsit uşor, mulţumită descrierii făcută de flăcăii noştri. Nu-i de mirare că ei n-au ajuns nicăieri în cercetarea lor… doar îi călăuzea mucosul de Spengler. A trebuit să duc eu treaba la capăt. Nu m-am înşelat în socotelile mele. Orice nătăfleaţă care a umblat vreodată prin prerie putea să dibuie urmele falşilor indieni. Orice negustoraş putea să-i urmărească. Spengler şi cei care erau cu el n-au fost în stare. Am cercetat totul, deşi urmele erau călcate de copitele cailor. Ce ţi-e şi cu aceşti „încercaţi” cercetători de urme! A fost floare la ureche!

— Şi după aceea?

— Am stat de vorbă cu maiorul. Iar peste jumătate de ceas, cei patru vlăjgani s-au şi văzut după gratii. Pe căpetenia lor au înhăţat-o înaintea celorlalţi, ca să nu scape. Cel pe care l-am însemnat era Miguel Diaz, nu m-am înşelat.

— Va să zică el este? murmură Louise aproape fără să vrea. Vai, e îngrozitor… L-am văzut de sus în poiană. Şi mexicana aceea, Isidora? Ah! Aici se ascunde ceva! Spune-mi, mister Zeb – spuse ea rugător, apropiindu-se de bătrânul vânător – mexicana aceea… femeia aceea care… care era acolo… venea des pe la ei?

— La cine? De cine întrebi, miss, Louise?

— Nu înţelegi, mister Zeb? De mister Gérald.

— Poate că da, poate că nu, habar n-am. Eu mă abăteam rar pe la colibă. De obicei vânez prin alte locuri. Doar când şi când ajungeam pe acolo, dornic să mai schimb o vorbă cu cineva. Dacă vrei să ţii seama de părerea mea, află că fata aceea venea pentru întâiaşi dată la colibă. Eu, cel puţin, n-am auzit nimic de ea, că Phelim tot ar fi trăncănit el ceva. Am auzit de-o singură femeie care venea pe la colibă.

— Cine? Făcu nestăpânit creola şi-i păru rău că a întrebat. Privirea grăitoare a bătrânului îi urcă o roşeaţă puternică în obraji. Nu, n-are importanţă – adăugă Louise, fără să-i mai aştepte răspunsul. Crezi că aceşti mexicani au luat parte la uciderea fratelui meu?

— Nici eu singur nu ştiu ce să cred, zău. Până azi nu s-a pomenit în prerie o întâmplare atât de misterioasă. Uneori cred că e mâna mexicanilor la mijloc. Alteori mă poartă gândul la altcineva, dar deocamdată nu pot să-ţi spun la cine.

— Dar nu-i el, mister Zeb, nu-i aşa?

— Nu, nu-i mustangerul. Deşi se spun multe împotriva lui, e nevinovat, sunt convins.

— Cum am putea să-i dovedim nevinovăţia? Lumea vorbeşte că toate indiciile sunt împotriva lui. Nimeni nu vrea să spună un cuvânt ca să-l apere.

— Nu-i chiar aşa. N-am avut răgaz să cercetez totul cum trebuie. Dar acum am şi n-o să stau cu mâinile-n sân. Preria, miss Pointdexter, e ca o carte mare, o carte mare şi interesantă. Trebuie doar să ştii să citeşti în ea. Zeb Stump n-o fi el prea învăţat în alte privinţe, dar în treaba asta nu-l întrece nimeni. Poate că găsim niscaiva dovezi în ajutorul lui Maurice. Bătrânul meu dascăl de odinioară spunea că şi pietrele au glas.

— Speri să descoperi urmele crimei?

— E nevoie de cercetări amănunţite. Mă interesează mai cu seamă locul unde l-a atacat jaguarul. N-am avut răgaz, că trebuia să fi ajuns de mult acolo. Din fericire, zilele astea n-a mai plouat şi poţi dibui lesne şi urme mai vechi. Dacă nu ştii să le cauţi, pierzi vremea de pomană, bineînţeles. Ei, e timpul să plec, miss Louise. Am trecut pe aici să-ţi spun ce se petrece în fort. N-avem timp de pierdut. Azi-dimineaţă mi-au îngăduit să stau de vorbă cu Maurice. Se simte mult mai bine cu sănătatea şi mintea a început să i se limpezească. Rangerii stăruie ca judecata să aibă loc cât mai curând. Poate chiar peste trei-patru zile. Şi trebuie să mă întorc negreşit până atunci.

— Du-te, mister Zeb. Îţi urez succes din toată inima, întoarce-te cu dovezi despre nevinovăţia lui Maurice. Pentru mine, asta-i mai de preţ decât viaţa mea. Şi niciodată n-am să uit ajutorul dumitale! Niciodată!

CAPITOLUL LXXI

MURGUL

Însufleţit de această urare pornită din adâncul inimii, bătrânul vânător se grăbi spre grajd. Bătrânica lui ronţăia nişte porumb. Pluto nu se zgârcise şi o ospătase din belşug. Era şi el acolo. Dar vorbăreţul Pluto se arăta astăzi din cale afară de tăcut. Se vedea cât de colo că-i abătut. Nu era greu să-l înţelegi. Pierderea tânărului stăpân, pe care îl iubea atâta, durerea tinerei stăpâne, căreia îi era atât de devotat şi, de bună seamă, loviturile de cizmă ale căpitanului Casey Callhown amarau sufletul bietului negru.

De preocupat ce era, Zeb nici nu băgă de seamă tristeţea zugrăvită pe chipul sclavului. Nu o mai lăsă pe bătrânica lui să mănânce. Îi vârî zorit zăbala în gură, îi trecu frâul peste cap şi dădu să o scoată din grajd. Iapa se supuse cam în silă.

— Vai, vai, mister Stump i se tângui Pluto. De ce atâta grabă? Iepşoara e flămândă! Las-o barem să se sature.

— N-am vreme, dragul meu. Pornesc la drum lung. Am aproape o sută de mile de străbătut şi am mai puţin de două ceasuri pentru asta.

— Ce-i cu dumneata, mister Stump? N-am mai pomenit asemenea goană. Glumeşti?

— De loc.

— Zău, rămâi uimit cum gonesc oamenii pe aici, prin prerie. Uite şi calul de colo a gonit pesemne vreo două sute de mile într-o noapte.

— Care?

— Murgul de lângă uşă. Calul lui mister Callhown.

— Ce te face să crezi că a gonit două sute de mile?

— Era numai spumă. L-am dus la râu să-l adap şi se poticnea ca un viţeluş abia fătat. Era frânt, nu altceva.

— Când a fost asta, Pluto?

— Când? Să mă gândesc… A, da, da, chiar în noaptea când a dispărut mister Henry. S-a întors în zori, cam la un ceas după răsăritul soarelui. Nu l-am văzut, că plecasem la lucru cu noaptea-n cap. Venind înapoi la grajd, dau de el năduşit, de parcă trecuse râul şi alb tot de spumă…

— Cine l-a luat în noaptea aceea?

— Habar n-am. Ştiu doar că numai mister Callhown umblă cu murgul. Nimeni altcineva nu se încumetă să-l încalece.

— Callhown va să zică?…

— Habar n-am, zău, mister Stump. Nu l-am văzut pe mister Callhown să-l aducă la grajd, ba nici când s-a întors nu l-am văzut.

— Dacă murgul era numai spumă, înseamnă că tot a gonit cineva cu el.

— Da, da, tot a gonit cineva cu el.

— Ascultă, Pluto. Te cred că nu ştii cine a luat murgul în noaptea aceea. Dar tu ce zici, cine să fie? Mister Pointdexter mi-e prieten şi-mi pare rău să-i ştiu calul istovit în halul ăsta. De-asta te întreb, îmi pare rău şi de calul căpitanului Callhown. Pesemne că l-a luat pe furiş vreun negru de pe plantaţie şi l-a gonit noaptea prin prerie. Ce crezi?

— Nu, mister Stump, negrul Pluto nu crede aşa ceva. Sclavii de pe plantaţie n-au voie să vină aici. Ei nici n-ar îndrăzni să intre în grajd. Un negru de pe plantaţie nu putea să ia calul.

— La naiba! Atunci, cine a fost? Vătaful?

— Nu, nici el!

— Să fi fost chiar stăpânul calului? Atunci e foarte bine şi totul s-a lămurit. El are dreptul să gonească oriunde pofteşte cu calul lui, chiar şi în iad. Asta nu mai e treaba mea.

— Nici a mea, mister Stump. Păcat că nu m-am gândit azi-dimineaţă la asta!

— De ce? Ce-a fost azi-dimineaţă? Ce ai de eşti atât de abătut?

— O, azi-dimineaţă! Mare nenorocire a fost! Foarte mare nenorocire!

— Ce s-a întâmplat?

— Oh, mister Stump, azi-dimineaţă am mâncat o bătaie! Asta la vreun ceas după ce-am venit în grajd.

— Ai mâncat bătaie?

— Da, da, şi-am alergat bezmetic prin tot grajdul de durere.

— Am înţeles. Te-a lovit un cal cu copita. Care?

— O, nu, nu! Nu calul, stăpânul calului! Mister Callhown mi-a cărat la picioare cu nemiluita. Negrul Pluto n-a făcut nimic rău. Am întrebat doar ce-a fost cu calul în noaptea aceea de s-a întors la grajd atât de istovit. Căpitanul mi-a spus că asta nu-i treaba mea şi-a început să dea cu picioarele şi cu cravaşa în mine. Apoi m-a ameninţat că, dacă scap vreo vorbuliţă, m-aşteaptă o sută de bice. Şi ce m-a mai înjurat! Vai, vai, ce m-a mai înjurat! Negrul Pluto nu l-a văzut niciodată pe mister Callhown atât de supărat!

— Unde-i mister Callhown? Nu l-am văzut astăzi. Nu-i plecat, doar calul e aici.

— O, nu, mister Stump, mister Callhown e plecat. În ultimele zile pleacă mereu şi se întoarce târziu de tot.

— Călare?

— Da. Acum umblă cu un cal sur. Murgul stă în grajd. Din noaptea aceea n-a mai ieşit decât o singură dată cu murgul. Pesemne că vrea să-l odihnească.

— Spune, Pluto – glăsui Zeb după câteva clipe. Dacă o las pe bătrânica mea să mai ronţăie niţel porumb? Are mult de alergat şi nu-i strică să mai prindă putere. Să-i dăm pace să se ospăteze în voie. Şi-n timpul ăsta fac şi eu la fel. Dă fuga la bucătărie şi vezi ce găseşti pe-acolo. O bucată de friptură rece şi o bucată de pâine mi-e destui. Stăpâna ta m-a poftit să mănânc, însă m-am temut să nu zăbovesc şi i-am spus că n-am vreme. Dar uite, bătrânica mea m-a făcut să mă răzgândesc. Mai stau un pic. Şi dacă înfulec şi eu ceva, o să fiu tare voios.

— Îndată, mister Stump! Îndată!

Pluto alergă la bucătărie şi Zeb Stump rămase singur în grajd. În clipa următoare se apropie de locul unde stătea murgul. Calul se sperie şi se lipi tremurând de peretele grajdului.

— Stai locului! Uf, nătărăule! bombăni bătrânul. Nu-ţi fac nici un rău. Ai năravul lui stăpânu-tău. Stai liniştit, auzi! Vreau să-ţi văd potcoavele!

Zicând acestea se aplecă să-i apuce un picior. Calul se porni din senin să azvârle din copite şi să necheze, de parcă bătrânul s-ar fi pregătit să-i facă cine ştie ce.

— Afurisitule, urâciunea pământului! izbucni Zeb, cu ciudă. Astâmpără-te! Nu-ţi fac nimic rău. Haide încoace, gogoman ce eşti! Vreau să văd dacă eşti potcovit sau nu. Dădu din nou să-i prindă piciorul, însă calul se împotrivea şi mai şi. Măi, măi, ia te uită la el! Bombăni Zeb şi cătă în jur, cu nădejdea să găsească ceva ca să ţină animalul pe loc. „Hm, ce-i de făcut? Să-l chem pe Pluto să m-ajute? El nu trebuie să ştie nimic despre asta.” Stătu să chibzuiască. Fir-ar să fie de cal! Izbucni el din nou. Îmi vine să-l omor, nu alta! Aha! Am găsit! Numai să nu se-ntoarcă Pluto şi să strice totul. Lasă, Florinda o să-l mai ţină niţel la bucătărie… Eh, ori stai liniştit, ori te sugrum! Cu zgarda nu mi te mai foieşti tu!

Bătrânul desprinse lassoul de la oblânc, îl azvârli pe după gâtul calului şi smuci de capăt. Calul începu să sforăie şi să alerge prin grajd. Curând, sforăitul i se prefăcu într-o icneală şuierătoare. Abia îşi mai trăgea răsuflarea.

Acum Zeb Stump se putea apropia în linişte de murg. Legă capătul lassoului de o stănoagă şi începu să-i cerceteze atent fiecare copită. Potcoava de la piciorul stâng dindărăt era ruptă. Vânătorul scoase cuţitul de vânătoare, desprinse potcoava şi o puse într-unui din buzunarele lui fără de fund ale hainei, dimpreună cu toate caietele. Apoi, cu o mişcare dibace, desfăcu laţul lassoului, lăsând murgul să răsufle în voie. La puţin, timp după aceea apăru şi Pluto. Aducea o tavă plină de bunătăţi, pe care se vedea şi o sticluţă de whisky, Zeb. Se apucă să mănânce cu poftă.

Negrul băgă de seamă că murgul nu-i în apele lui: gemea, tremura tot şi privea speriat împrejur.

— Ce-o fi păţit?! exclamă el. Parcă s-ar teme de dumneata.

— A, da… – zise Zeb, cu o nepăsare prefăcută. Poate că se teme niţel. S-a băgat adineauri peste bătrânica mea şi l-am plesnit cu frânghia.

Pluto rămase mulţumit de lămurirea primită. Discuţia continuă.

— Spune-mi, Pluto – întrebă Zeb – cine vă potcoveşte caii? Cred că aveţi fierarii voştri.

— Cum nu! Jack cel Galben îi potcoveşte… De ce mă-ntrebi, mister Stump?

— Ar trebui s-o duc şi eu la potcovit pe bătrânica mea. Jack n-o să zică nu, ce spui?

— Ba chiar o să fie foarte bucuros.

— Şi-n cât timp crezi că-i bate două potcoave?

— La iuţeală, mister Stump. Jack e un meşter bun, toată lumea îl laudă.

— N-o fi având potcoave gata făcute? De când a potcovit caii voştri, de mult?

— De mai bine de-o săptămână. Ultima dată a potcovit calul lui miss Louise, mustangul rotat. Găsim la el şi potcoave gata făcute. Ştiu fiindcă voia să potcovească murgul, care are o potcoavă ruptă. Asta-i poveste de zece zile. Mister Callhown a poruncit să-i schimbe potcoava. Chiar azi-dimineaţă i-am spus lui Jack despre asta.

— Ascultă – vorbi Zeb, schimbându-şi parcă pe neaşteptate hotărârea. Mă gândesc totuşi că n-am vreme de pierdut. Amân potcovitul până mă-ntorc. Umblă ea bătrânica mea şi aşa. Preria e moale, să tot alerge. Bătrânul ieşi în curte şi se uită la cer: Da, da, e timpul s-o iau din loc! Ei, porumbiţo, gata cu ronţăitul! Ia frumuşel zăbala între dinţi şi nu te mai gândi la mâncare că n-ai încotro. Aşa, bravo ţie!

Zeb îi puse frâul, apoi sări în şa şi porni la drum.

CAPITOLUL LXXII

ZEB STUMP DIBUISE O UMBRĂ

Bătrânul vânător ieşi pe poarta Casei del Corvo şi se îndreptă spre fort, urmând malul râului. Nu făcu nici un sfert de ceas până acolo. Descălecă şi intră la comandantul fortului, lăsând calul afară. Obţinu cu uşurinţă să fie primit de comandant, căci se bucura de multă simpatie printre militari. Santinelele îl lăsaseră să treacă, fiind binecunoscut. Ofiţerul de serviciu îl salută prietenos, iar aghiotantul îl anunţă îndată. Maiorul pesemne că-l aştepta.

— A, mister Stump, mă bucur să te văd! Ce mai nou? Judecând după faptul că te-ai întors atât de repede, îmi închipui că ai noutăţi. Nădăjduiesc să descoperim ceva care să-l ajute cât de cât pe acest nefericit mustanger. Să auzim, ce-ai aflat?

— Eh, domnule maior – mărturisi bătrânul fără înconjur, scoţându-şi pălăria cu o mişcare plină de firesc – trebuie să spun că deocamdată n-am nici o noutate deosebită. Totuşi am socotit necesar să mă-ntorc. Era musai să vă vorbesc.

— Te-ascult. Ce este?

— Vreau să vă rog să amânaţi cât se poate judecata. Ştiu că vor fi presiuni, dar ştiu că aveţi suficientă autoritate să le ţineţi piept şi toată bunăvoinţa faţă de acest caz.

— Ai dreptate. Ţin să-l ajut pe bietul mustanger. Dar nu uita că în republica noastră, autorităţile militare sunt subordonate celor civile, exceptând starea de război. Voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să împiedic orice încălcare a legii. Însă împotriva legii nu pot să mă ridic.

— Nici nu e nevoie şi nici nu vă cer aşa ceva, domnule maior. Trebuie doar să potoliţi pe cei care vor să ia legea în propriile lor mâini şi să o schilodească după cum le place, încât să le fie lor bine. La noi, în settlement, există asemenea oameni şi dacă nu-i potoleşte nimeni, chiar aşa vor face. Există cineva bunăoară deosebit de primejdios…

— Cine?

— Fiţi bun şi păstraţi asta pentru dumneavoastră, domnule maior. Făgăduiţi?

— Nici o grijă, mister Stump! Nimeni nu va afla nimic. Vorbeşte deci cu toată încrederea.

— Bine. Eu cred că altcineva e ucigaşul, nu Maurice-Mustangerul.

— Asta-i şi părerea mea. Dar numai atât îmi spui?

— Aş putea să mai adaug ceva, dar nu-s decât simple bănuieli şi nu vreau să se dovedească neîntemeiate. De aceea e mai bine să tac până ce mă întorc de pe malurile lui Rio de Nueces. Atunci vă voi împărtăşi bucuros lucrurile pe care le cunosc încă de azi, precum şi tot ce voi descoperi în prerie. Îmi puteţi acorda un răgaz de trei zile?

— Trei zile?

— Da. Până atunci să nu înceapă judecata.

— Îţi făgăduiesc, mister Stump. S-ar putea să-mi risc situaţia, dar îţi dau cuvântul meu de onoare că Maurice-Mustangerul nu va ieşi pe poarta închisorii. În aceste trei zile, vinovat sau nevinovat, se va afla sub protecţia mea.

— Sunteţi un adevărat prieten, domnule maior şi vă voi dovedi odată recunoştinţa mea. Nu mai spun nimic. Vă rog doar să păstraţi tăcere asupra celor discutate. În settlement există unii care s-ar face luntre şi punte ca să-mi pună beţe-n roate.

— N-ai grijă, la mine nu vor găsi nici un sprijin. Te poţi bizui pe cuvântul meu.

— Ştiu, domnule maior şi vă mulţumesc din suflet. Bătrânul vânător salută şi ieşi să o găsească pe bătrânica lui.

Înainte să ajungă la plantaţiile lui Pointdexter urcă un povârniş abrupt, spre un mic platou. Ajuns sus, se opri îngândurat la umbra unui salcâm.

— La naiba! bombăni el. Calul lui Callhown a lipsit în noaptea cu pricina şi s-a întors la grajd alb de spumă. Ce să însemne asta? Blestemat să fiu dacă nu-i şi căpitanul amestecat în afacerea asta murdară! Nu-mi iese din cap şi pace! Hm, ar fi prea de tot să-mi închipui că şi-a ucis vărul! Bineînţeles, e-n stare de orice ticăloşie. Dar ce nevoie avea să-l omoare? Dacă urmărea să rămână moştenitor în locul lui Henry, după moartea bătrânului, atunci da, mai vin acasă. Dar treaba nu stă aşa. Bătrânul Pointdexter e sărac lipit, nici un negru şi nici o palmă de pământ n-au mai rămas ale lui. Ticălosul de Callhown a pus mâna pe tot. Atunci, ce nevoie avea să scape de văru-său? Ei doi n-au fost în relaţii proaste. Şi deodată a intervenit mustangerul, apoi cearta, apoi albii travestiţi în indieni, apoi tânăra mexicană, apoi călăreţul fără cap şi dracu mai ştie ce! Iosafat! O poveste ca asta zăpăceşte şi mintea cea mai ageră… Totuşi nu-i timp de pierdut. Ajutat de potcoava pe care am desprins-o de pe copita murgului, poate că aflu măcar o părticică din istoria asta sângeroasă, ori dezleg taina în întregime. Încotro să apuc?

Şi Zeb privi în jur, de parcă ar fi căutat un răspuns.

Nu avea nici un rost să înceapă cercetările în împrejurimile fortului sau ale settlementului. Acolo pământul era răscolit de urmele cailor. Nu avea rost nici să se afunde în prerie. Mai bine să taie drumul spre Rio Grande. Da, aşa era cel mai bine.

După ce străbătu aproape o milă şi ajunse lângă Rio de Nueces, se îndreptă spre apus. Puţin aplecat înainte, bătrânul vânător privea scrutător iarba de amândouă părţile cărării. După încă o milă zări ceva care îl făcu să tresară şi să smucească frâul. Iapa se opri. Bătrânul sări la pământ. După doi-trei paşi, se lăsă în genunchi, scoase potcoava din buzunar şi o potrivi peste o urmă de copită care se desluşea lămurit în iarbă.

— Exact! exclamă vânătorul. Iată urma trădătorului, ba poate chiar urma ucigaşului!

CAPITOLUL LXXIII

Date: 2015-12-24; view: 567