FUGĂRITĂ DE COMANCII

Isidora apăruse pe neaşteptate. Oare ce-o făcuse să se întoarcă? Şi de ce gonea aşa?

Pentru a lămuri lucrurile, e nevoie să ne întoarcem la întâlnirea ei cu grupul călăreţilor, când călărea pradă gândurilor negre.

Despărţindu-se de grup, stătu un timp la îndoială dacă să se îndrepte spre Leona sau să se întoarcă la colibă, ca să fie ea însăşi martoră la tot ce avea să se petreacă acolo. Se opri în marginea pădurii, la umbra copacilor şi privi spre vârful chiparosului ce se ridica pe malul abrupt al lui Alamo. Îndoieli grele îi frământau sufletul.

Ce a câştigat îndrumând călăreţii spre colibă? Poate că femeia pe care ea o ura va fi înjosită, dar în acelaşi timp asta putea să-l piardă pe omul pe care îl iubea.

— Sfântă fecioară! şopti Isidora. Ce-am făcut? Dacă aceşti judecători severi îl vor socoti vinovat, care va fi sfârşitul? Moartea! O, nu, nu vreau! Nu vreau să moară de mâna lor! Nu! Cu câtă furie s-au năpustit spre colibă atunci când le-am arătat drumul! De bună seamă, hotărâseră dinainte osânda lui don Mauricio. El e străin pe meleagurile astea, vine din altă ţară. E singur, fără prieteni, înconjurat numai de duşmani!

Ochii fetei, plini de o mută durere, rătăceau prin prerie. Deodată, calul necheză subţirel şi întoarse capul spre hăţişuri.

— N-o fi cineva acolo?

Isidora scrută cu privirea cărarea pe care abia o străbătuse. Era calea ce ducea spre Leona. Cărarea se vedea până la o cotitură apropiată, de unde se înfunda în hăţişuri. Nu zări decât doi-trei coioţi costelivi.

Atunci de ce e neliniştit calul, de ce smuceşte, de ce sforăie şi nechează? Drept răspuns, se auzi nechezatul câtorva cai; pesemne că veneau pe cărare, dar erau ascunşi încă de hăţişuri. În schimb, tropotul copitelor răsuna desluşit. Curând se aşternu din nou liniştea. Călăreţii fie că se opriseră, fie că înaintau neauzit.

Isidora îşi potoli cu greu surul. Încremeni locului, ascultând cu încordare. O şuşoteală ajunse până la ea de undeva din hăţişuri. Şi iarăşi se făcu linişte. Călăreţii pesemne că se opriseră şi ei. Asta nu o nelinişti.

„De bună seamă că se îndreaptă spre Rio Grande – cugetă Isidora. Ori fac parte din detaşamentul întâlnit adineauri şi-au rămas mai în urmă. Indieni nu pot să fie, doar se ştie că indienii nu se află prin partea locului. Oricum, să fiu foarte prevăzătoare.”

Cu aceste gânduri, Isidora porni mai departe. Se opri sub frunzişul unui salcâm şi trase din nou cu urechea, îşi dădu seama că necunoscuţii se apropiau de ea, dar nu pe cărare, ci prin desiş. De unde să ştie ce vor? O cuprinse neliniştea. Până adineauri îşi păstrase calmul, dar acum purtarea călăreţilor dădea de bănuit. Dacă ar fi fost nişte simpli călători, ar fi mers pe cărare şi nu s-ar fi furişat prin hăţişuri. Privi în jur, căutând un loc unde să se ascundă. Dar frunzişul dantelat al salcâmilor nu era bun de ascunzătoare. Îmboldi calul cu pintenii, ieşi din hăţişuri şi o porni în goană devale, spre Alamo.

Voia să se depărteze la vreo trei sute de paşi, ca să nu o ajungă din urmă nici săgeata, nici glonţul, apoi să se oprească şi să vadă cine sunt acei oameni: prieteni sau duşmani? Nu izbuti să-şi îndeplinească planul, fiindcă misterioşii călăreţi porniră numaidecât după ea. Întorcând capul, le zări trupurile pe jumătate despuiate şi cu pielea ca arama încinsă, obrajii sulemeniţi cu roşu şi penele de culoarea focului din păr.

„Indienii!” şopti Isidora, cuprinsă de groază şi înfipse zdravăn pintenii în coastele calului, apucând în direcţia chiparosului.

Isidora gonea zorindu-şi calul cu strigăte, cu pintenii şi cu cravaşa. Nu se auzea decât glasul ei. Urmăritorii goneau în tăcere. Ei erau patru, ea – una singură. Toată nădejdea Isidorei era să ajungă cât mai curând sub ocrotirea oamenilor din Texas. Şi se îndrepta năvalnic spre chiparos.

CAPITOLUL LXVII

INDIENII

Amazoana fugărită ajunsese la vreo trei sute de paşi de povârnişul pe creasta căruia se înălţa chiparosul. Indianul care gonea în frunte îşi desprinse lassoul de la oblânc şi începu să-l rotească pe deasupra capului. Mai înainte ca fata să coboare în defileu, laţul lassoului avea să o cuprindă pe după gât. Şi-atunci…

Deodată o fulgeră un gând fericit. Malul abrupt al lui Alamo era mai aproape decât defileul ce cobora spre râu. Îşi aminti de asemenea că malul se vede foarte bine de la colibă. În loc să se îndrepte spre chiparos, smuci calul în direcţia malului.

Urmăritorii erau bucuroşi de această schimbare. Cunoşteau locurile ca-n palmă şi îşi dădeau seama că fugara nu putea să le scape. Căpetenia celor patru apucă din nou lassoul. Sigur de reuşită, nici nu se grăbea să-l azvârle.

— La naiba! izbucni el. Încă niţel şi cade-n prăpastie.

Se înşelase. Isidora gonea mai departe, dar nu spre prăpastie. După încă o cotitură, galopa pe povârnişul abrupt, chiar pe buza prăpastiei. Oamenii de la colibă o zăriră şi ei. Bătrânul Zeb nu-şi putu stăpâni uimirea:

— Iosafat!

Era exclamaţia pe care i-o stârneau împrejurări şi lucruri cu totul deosebite.

Drept răspuns se auzi strigătul pătrunzător al călăreţei:

— Indienii! Indienii!

Cine a trăit, fie şi trei zile, în sudul Texasului, nu poate să nu înţeleagă tâlcul acestor cuvinte, în orice grai ar fi rostite. Este strigătul de alarmă care răsună de trei sute de ani de-a lungul celor trei mii de mile ale zonei de frontieră.

— Oameni din Texas, salvaţi-mă! Salvaţi-mă! Mă urmăresc indienii!

Pe muchia malului, în urma fetei, gonea căpetenia indienilor, învârtind lassoul pe deasupra capului. Deodată răsună o împuşcătură, O durere ascuţită îl făcu să scape lassoul din mână. Privi nedumerit în jur.

Jos, în vale, deasupra mulţimii de oameni înarmaţi, se înălţa un norişor de fum.

Tuspatru indienii, de parcă s-ar fi vorbit între ei, întoarseră caii şi o porniră săgeată înapoi, la fel cum veniseră.

— Tii! mormăi înciudat Zeb Stump, încărcându-şi arma. De nu era fata, îi făceam eu să coboare încoace. Şi de-mi picau în mână, mai descurcam niscaiva iţe din povestea asta misterioasă. Dar aşa, nu-i chip să-i mai ajungi din urmă.

*

* *

Ivirea indienilor schimbă starea de spirit a celor adunaţi în jurul colibei mustangerului. Callhown şi bandiţii lui nu mai erau stăpâni pe situaţie. Şeful rangerilor hotărî să amâne judecata. Se alcătui un nou plan de acţiune. Acuzatul urma să fie dus în settlement şi să fie judecat potrivit legilor ţării.

Majoritatea celor prezenţi încuviinţă hotărârea. Dar cu indienii, ce era de făcut? Oare să-i urmărească? Bineînţeles! Dar când? Acum, pe loc? Bună prevedere le spunea să nu se pripească. Văzuseră doar patru, e drept, dar poate că ei erau avangarda câtorva sute.

— Mai bine să aşteptăm călăreaţa care gonea pe malul abrupt, să ne povestească ea despre indieni – propuse unul dintre călăreţi.

Rămaseră cu toţii în aşteptarea Isidorei.

În răstimp, Zeb Stump scoase căluşul din gura nefericitului prizonier şi-i eliberă mâinile legate cu o funie. Louise Pointdexter, de departe, urmărea totul cu înfrigurare.

Unde era nepoata lui don Silvio Martinez? Zăbovea şi nu se arăta. Ba nici tropotul calului nu se mai auzea. Dispariţia Isidorei stârni uimire, nelinişte, spaimă. Mulţi dintre cei prezenţi nutreau o tainică admiraţie pentru tânăra mexicană. Nu cumva a fost făcută prizonieră? Ambiţia acestor oameni din Texas fu pusă la încercare. Doar lor li se adresase chemarea: „Oameni din Texas, salvaţi-mă!” Şi iată, setea de răzbunare împotriva mustangerului se îndrumă brusc pe un alt făgaş: trebuiau să se răzbune pe indieni!

Cei mai tineri şi mai înflăcăraţi se aruncară degrabă pe cai, strigând că sunt gata să plece în căutarea fetei, să o salveze sau să moară. Nimeni nu-i opri. Şi ei se repeziră pe urmele Isidorei.

Printre puţinii care rămaseră pe loc se afla şi Zeb Stump. Bătrânul vânător nu avea decât o singură grijă: să vegheze asupra bolnavului, care se găsea acum în seama sa. Dar nu numai el era credincios mustangerului în năpasta ce se abătuse asupră-i. Frumoasa creolă nu-şi mai lua ochii de la Maurice, deşi trebuia să se ferească de cei din jur, ca să nu-şi dea în vileag dragostea ei fierbinte pentru mustanger.

Pe neaşteptate ieşi la iveală şi Phelim. Irlandezul se grăbea şi el să vină în ajutorul stăpânului său. Tot timpul stătuse ascuns într-un copac, urmărind de acolo tot ce se petrecea în jurul colibei. Schimbarea intervenită îi îngăduia, în sfârşit, să coboare, fără să-şi pună pielea în primejdie.

Aşa se isprăvi răfuiala cu Maurice Gérald.

Povestea asta va continua undeva departe de malurile râului Alamo.

După un ceas, coliba rămase pustie. Maurice-Mustangerul poate că nu avea să se mai adăpostească niciodată sub acoperământul ei prietenos.

CAPITOLUL LXVIII

O EXPEDIŢIE NEIZBUTITĂ

Expediţia împotriva comancilor nu ţinu decât trei-patru zile. În acest timp se află că indienii din valea dinspre apus erau cu desăvârşire paşnici – nici pomeneală să se pregătească de luptă. Aşa-zisele lor atacuri asupra oamenilor din settlement erau pur şi simplu isprăvile unor tineri dornici cu orice preţ să se vitejească.

Indienii căzură în mâna unui mic escadron de puşcaşi călare, în împrejurimile orăşelului San-Saba, unde se văzură nevoiţi să-şi părăsească podoabele şi să scape cu fuga.

Întrucât comancii trecuseră dincolo de zona neutră, celor trimişi împotriva lor nu le rămase altceva de făcut decât să se întoarcă şi să aştepte noile ordine ale comandantului militar.

Asta aduse o mare dezamăgire printre tinerii setoşi de fapte eroice. Aflând totuşi că, în lipsa lor, indienii au apărut de asemenea şi spre răsărit, de cealaltă parte a Leonei, prinseră curaj, sperând într-o nouă expediţie. Dar şi de astă dată îi aştepta o dezamăgire.

Detaşamentul de tineri pornit să o salveze pe Isidora se întoarse fără să fi dat de urma indienilor în împrejurimile lui Alamo. Se putea presupune că apariţia lor lângă coliba mustangerului nu era decât o mistificare. Nu indienii o atacaseră pe Isidora, ci nişte albi travestiţi în indieni.

În sprijinul acestor bănuieli, membrii detaşamentului aduseră dovezi de netăgăduit: peruci din păr de cal, pene de cocoş vopsite în verde şi roşu, pantaloni din piele de cerb şi câteva cutii de vopsele – toate găsite în scorbura unui plop bătrân.

Nici vorbă deci de o nouă expediţie împotriva indienilor. Setoşii de fapte eroice erau nevoiţi să-şi potolească avântul şi să se mărginească la o viaţă paşnică.

Deşi se afla departe de orice aşezare civilizată, nu se putea spune că viaţa fortului Indge se scurgea monoton. În primul rând era apariţia în fort a unei tinere de o frumuseţe nemaivăzută. În al doilea rând, dispariţia misterioasă a fratelui ei, precum şi bănuiala că a fost ucis. Apoi, apariţia şi mai misterioasă a călăreţului fără cap, apoi istoria cu oamenii albi travestiţi în indieni şi, în sfârşit, vestea că omul bănuit de uciderea lui Henry Pointdexter a fost prins şi se află la închisoare, într-o stare de nebunie furioasă.

Numele Isidorei Covarubio de Los Lanos – frumoasă şi excentrica mexicană – deveni subiectul preferat de discuţie. Se spunea că e amestecată într-un fel în această misterioasă poveste care tulbură toată lumea.

Întâmplările petrecute pe Alamo: mustangerul găsit bolnav în coliba lui, osândirea lui la spânzurătoare, amânarea acestei sentinţe mulţumită intervenţiei Louisei Pointdexter, apoi judecata, amânată şi ea mulţumită intervenţiei hotărâte a vânătorului Zeb Stump – toate acestea tulburaseră adânc orăşelul. Discuţiile şi zvonurile nu mai aveau sfârşit.

Discuţiile cele mai însufleţite se purtau în jurul vinovăţiei sau nevinovăţiei mustangerului, acuzat de uciderea lui Henry Pointdexter.

— După mine, unul – rosti căpitanul Sloman, înclinat ca întotdeauna să filosofeze – Maurice-Mustangerul nu-i în stare de o asemenea crimă. Cred că-l cunosc destul de bine, ca să-mi susţin părerea.

— Totuşi – observă Crossman – nu puteţi nega că toate aparenţele sunt împotriva lui. Aproape că nu există nici o îndoială în ce priveşte vinovăţia mustangerului.

Crossman nu-l simpatizase niciodată pe tânărul irlandez. Într-un timp i se năzărise că nepoata comisarului, cea mai frumoasă fată din fort, îi acordă acestuia prea multă atenţie.

— Nu sunt de aceeaşi părere – răspunse Sloman.

— Tânărul Pointdexter a fost ucis, asta e cert. Indiscutabil. Cine ar fi putut să facă asta? Callhown jură că a auzit o ceartă între ei doi.

— Nepreţuitul său văr poate să jure orice, dacă asta i-aduce vreun folos – interveni dragonul Hencock. În plus, neînţelegerile pe care le-a avut cu mustangerul pun sub semnul întrebării afirmaţiile lui. Căci acesta e adevărul, nu? Să zicem că între tânărul Pointdexter şi mustanger a avut loc o ceartă – continuă ofiţerul. Şi ce-i cu asta? Asta nu-i o dovadă că ne aflăm în faţa unei crime.

— Presupui că mustangerul l-a ucis pe tânărul Pointdexter într-o luptă cinstită?

— Tot ce se poate. Dar de ce s-au certat? stărui Hencock. Am auzit că tânărul Pointdexter era în relaţii de prietenie cu mustangerul, în ciuda neînţelegerii dintre acesta şi Callhown. Atunci de ce s-au certat?

— Ciudată întrebare, locotenent Hencock! făcu ofiţerul de vânători. Oare bărbaţii se pot certa dintr-o altă cauză decât…

— Din cauza unei femei? îi întregi vorba dragonul. Dar din cauza cărei femei, nu pot să-mi dau seama. Doar n-o fi la mijloc sora tânărului Pointdexter!

— Mai ştii! mormăi Sloman, ridicând cu înţeles din umeri.

— Nemaipomenit! exclamă Crossman. Cine şi-ar putea închipui că un simplu mustanger ca el s-ar încumeta să viseze la miss Pointdexter? E absurd!

— Dumneata, Crossman, eşti un aristocrat prea înfocat. Nu ştii că dragostea nesocoteşte asemenea fleacuri, cum ar fi obârşia unui om? Nu susţin nimic, întrucât cearta putea s-aibă şi altă cauză decât miss Pointdexter. La noi, în settlement, există şi alte tinere pentru care merită să înfrunţi pe cineva. Fără să mai vorbesc de încântătoarele fiinţe – care ne-au fericit – prin prezenţa lor în fort.

— Căpitane Sloman! îl întrerupse brusc locotenentul de vânători. Trebuie să-ţi spun că judeci destul de ciudat pentru un om cu educaţia dumitale. Doamnele din garnizoana noastră nu-ţi pot fi recunoscătoare pentru asemenea aluzii.

— Ce aluzii, sir?

— Crezi că s-ar găsi vreuna care să accepte să stea de vorbă cu omul acesta?

— Cu cine? Eu m-am referit doar la două dintre doamne.

— Mă-nţelegi destul de bine, Sloman, după cum te înţeleg şi eu. Doamnele noastre, fii sigur, nu vor fi măgulite aflând că numele lor e pomenit alături de numele acestui aventurier, hoţ de cai şi suspect de o crimă!

— E greu să-l suspectezi de crimă pe Maurice-Mustangerul. Nu-i nici hoţ de cai şi nici aventurier. Am avut prilejul să-l cunosc mai bine decât dumneata pe tânărul irlandez şi pot spune că nu-i cu nimic mai prejos decât oricare dintre noi în ce priveşte educaţia. Aşadar, doamnele noastre n-au de ce să-l evite. Şi pentru că a venit vorba, mă gândesc că unele dintre ele n-ar zice ba să-l cunoască mai îndeaproape, dacă s-ar ivi prilejul. După cum am băgat de seamă, în prezenţa doamnelor noastre Maurice-Mustangerul se purta cu modestia unui adevărat gentleman. În plus, mă îndoiesc că l-a interesat vreodată vreuna dintre ele.

— Adevărat? Ce fericire! Atunci nu poate fi un rival pentru noi!

— Chiar aşa – rosti liniştit căpitanul de infanterie.

— De unde să ştim? spuse cu tâlc locotenentul Hencock. De unde să ştim cauza certei dintre ei şi Callhown şi dacă această ceartă a avut într-adevăr loc? Nu cumva e amestecată aici şi acea preafrumoasă señorita, despre care se vorbeşte atât? Cele auzite despre femeia asta mă fac să cred că bărbaţii sunt în stare să se înjunghie din pricina ei. Maurice-Mustangerul e la închisoare. Caraghiosul lui de servitor îi ţine de urât. Interesantă măsura maiorului de a dubla paza. Ce să însemne asta, căpitane Sloman? Dumneata poţi să ne lămureşti mai bine decât alţii. A încercat cumva să evadeze?

— Nu, nu cred – răspunse ofiţerul de infanterie. Mai ales că, bolnav cum e, nici nu ştie pe ce lume se află. Adineauri am fost la el. Are minţile rătăcite. Nici nu s-ar recunoaşte dacă s-ar uita în oglindă.

— Are minţile rătăcite? Ce vrei să spui? se interesă Hencock.

— Îl chinuie febra.

— Iată, dar, de ce s-a dublat paza! Foarte ciudat! Pesemne că maiorul însuşi şi-a cam pierdut minţile. Sau poate că e un ordin… un ordin de-al maioresei! Ha-ha-ha!

— Ce-o fi însemnând asta? Se teme bătrânul maior să nu evadeze?

— Nu, nu cred. De cu totul altceva se tem ei… Vreau să spun că pentru Maurice-Mustangerul ar fi mai primejdios să se afle în afara zidurilor închisorii. De vreo câteva zile s-au ivit în orăşel nişte indivizi foarte ciudaţi, care tot trăncănesc despre judecata lui Lynch, Ori se regretă amânarea sentinţei, ori s-a găsit cineva care caută să influenţeze opinia publică. Mare noroc a avut mustangerul de bătrânul vânător Zeb! Iată ce înseamnă un adevărat prieten! Bine că s-a întors şi detaşamentul nostru, fiindcă putem întări paza. O zi dacă mai întârzia şi Maurice Gérald n-ar mai fi fost printre cei vii. Acum însă totul e-n ordine. Mustangerul va fi judecat după dreptate.

— Şi pe când judecata?

— De îndată ce se înzdrăveneşte şi are mintea limpede.

— Bine, dar asta poate să dureze săptămâni întregi.

— Totul poate să se isprăvească în câteva zile, ba chiar în câteva ceasuri. Fiziceşte nu se simte rău. Dar se vede că a trecut printr-un mare zbucium sufletesc. E posibil să intervină o schimbare chiar în cursul zilei de azi. Rangerii doresc să apară înaintea judecăţii de îndată ce-şi va veni în fire.

— Poate că va izbuti să se apere de învinuirea ce i se aduce! O nădăjduiesc! spuse Hencock.

— Eu, unul, mă cam îndoiesc – zise Crossman.

— Eu sunt convins de asta – rosti Sloman. Vom trăi şi vom vedea.

CAPITOLUL LXIX

MISTER ŞI DOLIU

Casa del Corvo era îndurerată şi îndoliată. Între membrii familiei lui Woodley Pointdexter se statorniciseră nişte relaţii ciudate. Acum rămăseseră doar trei şi se vedeau mult mai rar decât înainte, iar în relaţiile dintre ei se simţea o oarecare încordare. Se vedeau numai la masă şi vorbeau numai atât cât era nevoie.

Durerea lor era lesne de înţeles, tăcerea lor de asemenea.

Moartea lui Henry, de care nimeni nu se mai îndoia, moartea neaşteptată şi misterioasă a singurului fiu şi frate era o lovitură cumplită atât pentru părinte cât şi pentru soră. Oare nu din pricina asta se arăta atât de abătut şi Casey Callhown, vărul celui ucis?

Fiecare vădea o reţinere aproape dureroasă faţă de ceilalţi, chiar şi în clipele când erau nevoiţi să vorbească despre marea lor durere. Dincolo de această durere comună, părea că fiecare păstrează o taină pe care nu poate să o trădeze şi nici nu o trăda.

Plantatorul nu se mai vedea pe nicăieri. Ceasuri întregi umbla fără astâmpăr dintr-o încăpere în alta. Durerea îi frânsese mândria şi-i zdrobise inima. Şi totuşi, nu numai durerea după fiul iubit îl apăsa pe bătrân. Blestemele ce-i scăpau de pe buze dădeau în vileag şi alte simţăminte.

Callhown lipsea mai tot timpul de acasă şi apărea numai la ceasul mesei sau la culcare.

Louise aproape că nu mai ieşea din odaie. Adevărat, uneori putea fi văzută sus, pe azotee, dar era veşnic singură şi îngândurată. Acolo, sub bolta albastră a cerului, suferinţele îi păreau mai uşor de îndurat. Dorul după fratele ucis, spaima de a-l pierde pe omul iubit, scandalul ce mocnea în jurul numelui ei o chinuiau fără încetare. Louise ştia că Maurice se află la adăpostul zidurilor puternice ale închisorii militare. Ciudat: nu trăinicia acestor ziduri o neliniştea, ci, dimpotrivă, teama că ele nu-s îndeajuns de trainice.

Şi Louise avea temeiuri puternice pentru asta. Lumea vorbea despre judecata lui Lynch. Judecător suprem urma să fie altcineva decât Sam Manly, iar juraţii, nişte oameni mai cruzi decât rangerii – pur şi simplu nişte bandiţi, cum se găsesc berechet prin preajma oricărui fort de la graniţă. Zvonurile acestea stârneau mirarea tuturor. Era greu de înţeles de ce întemniţatul trebuia să fie lăsat din nou în voia mulţimii, în loc să fie judecat de un tribunal. Faptele ieşite la iveală în ultimul timp nu schimbaseră cu nimic situaţia. Nu existau nici un fel de noi dovezi împotriva mustangerului.

Atunci, de ce să izbucnească iarăşi ura împotriva lui? Era ciudat! Doar trei oameni înţelegeau, sau cel puţin bănuiau cauza acestei duşmănii… Zeb Stump, Louise Pointdexter şi Casey Callhown.

Bătrânul vânător, care urmărise cu pătrundere desfăşurarea lucrurilor, îşi dăduse instinctiv seama de substratul acestei afaceri murdare. Casey Callhown acţiona prin interpuşi. Uneltele duşmăniei căpitanului erau Miguel Diaz şi prietenii lui, dimpreună cu vreo zece indivizi aleşi pe sprânceană dintre aventurierii din localitate.

Zeb Stump nu întârzie să împărtăşească tinerei creole bănuielile sale. Louise se convinse de temeinicia lor şi asta trezi în sufletul ei o chinuitoare nelinişte. Căuta să afle orice zvon. Scruta cu încordare drumul ce lega Casa del Corvo de fort, ca şi cum ar fi tot aşteptat o veste: condamnarea la moarte a omului iubit ori speranţa că va rămâne în viaţă. Nu îndrăznea să se arate în preajma închisorii. Poarta închisorii, în ciuda pazei, era asaltată fără încetare şi oamenii ascultau lacomi cum aiura întemniţatul. Îi era peste putinţă să străbată această mulţime de gură-cască şi să-i simtă privirile întrebătoare.

Dacă ar fi fost după ea, puţin i-ar fi păsat de lume, dar bătrânul plantator o supraveghea clipă de clipă. Bănuielile lui erau limpezi. Şi mai era cineva care o păzea cu străşnicie, astfel încât era aproape cu neputinţă să se hotărască la acest pas. Nu-i rămânea decât să stea închisă în casă.

Câtă fericire pe Louise când, a patra zi dimineaţă, Zeb Stump apăru la Casa del Corvo şi-i spuse că detaşamentul de puşcaşi trimis împotriva indienilor s-a întors în fort. Acum nu se mai temea că Maurice va fă răpit din închisoare.

— Fii liniştită – asigură Zeb. Primejdia a trecut, miss Louise. Am luat toate măsurile necesare.

— Cum, mister Stump?

— În primul rând, m-am dus la maior. I-am povestit tot ce s-a petrecut, bineînţeles în măsura în care cunoşteam şi eu lucrurile. Din fericire, maiorul continuă să aibă multă simpatie faţă de Maurice. I-am povestit despre banda asta murdară de americani, mexicani şi alţii. Nu l-am uitat nici pe ticălosul de Diaz, pe care îl cred mai rău decât toţi. Rezultatul a fost că maiorul a ordonat dublarea pazei.

— Cât sunt de fericită! Crezi că nu ne mai ameninţă nici o primejdie din partea lor?

— Vorbeşti despre banda lui Miguel Diaz? Nu trebuie să ne mai temem de el. Diaz trebuie să iasă el întâi din închisoare!

— Ce spui?! Diaz e închis? Când? Cum? Unde?

— Mă copleşeşti cu întrebările, miss Louise! Ei, ce mare lucru? Ca să ne înţelegem mai bine, să o luăm încetinel. Mă întrebi unde-i închis? După câte ştiu, nu există decât o singură închisoare; fortul. Acolo-i închis.

— Împreună cu…

— Ştiu, te gândeşti la prietenul nostru. Da, sunt amândoi în aceeaşi clădire, dar nu în aceeaşi încăpere. Îi desparte un zid, prin care se aude tot, încât pot să vorbească dacă vor. Cu mexicanul, se află şi prietenii lui. Ei trei au despre ce vorbi între ei, fireşte.

— Mi-ai dat o veste bună, mister Zeb. Ieri spuneai că Diaz a făcut totul ca să…

— …ca să-şi scape pielea. Şi-a izbutit. E bine că a vrut singur să ajungă la închisoare, căci tot s-ar fi găsit cineva să-l azvârle acolo.

— Spune-mi: când şi cum s-a întâmplat? Habar n-am de nimic!

— Tii, cât zor! Lasă-mi o clipă de răgaz. Acum, a doua întrebare: când? La asta nu-i greu de răspuns. Nu-i nici un ceas de când am văzut cu ochii mei uşa închisorii închizându-se după el. Pe urmă am pornit-o într-un suflet încoace.

— De ce a fost arestat? Nu mi-ai spus încă.

— N-am avut când. E o istorie lungă şi mi-ar lua mult timp. Vrei s-o asculţi acum sau mai târziu? …

— De ce mai târziu, mister Stump?

— Cum să spun… miss Louise, m-am gândit că… Lasă niţel mai târziu… după ce-o duc pe bătrânica mea la grajd. Bănui că vrea să ronţăie ceva porumb şi să soarbă o gură de apă. Am străbătut un drum lung împreună.

— Iartă-mă, dragă mister Stump. Nu m-am gândit. Pluto! Ia calul lui mister Stump, du-l la grajd şi dă-i nutreţ din belşug… Florinda! Florinda! Ce-aş putea să-ţi ofer, mister Stump?

— Nu te îngriji de mine, miss Louise. Mulţumesc din suflet. M-am gândit numai la bătrânica mea. În ce mă priveşte, aş putea sta şi două ceasuri fără să pun nimic în gură. Dar dacă ai la îndemână vreun păhărel de whisky, asta mi-ar prinde grozav de bine.

— Avem whisky berechet. Dă-mi voie să-ţi ofer însă ceva mai bun.

— Mai bun decât whisky?

— Da. Nişte cherry-brandy, şampanie sau altceva.

— Nu, nu-mi plac băuturile astea franţuzeşti. Ce poate fi mai bun pe lume decât zeama curată de porumb, pritocită la fabricile din Pittsburg!

— Florinda! Florinda!

Nu era nevoie să mai spună slujnicei de ce a strigat-o. Prezenţa lui Zeb Stump glăsuia îndeajuns, ca Florinda să ştie dinainte ce doreşte. Fără să mai aştepte vreo poruncă, fata ieşi pe uşă şi se întoarse cu o sticlă pe jumătate plină cu licoarea pe care bătrânul o numea „zeamă curată de porumb” şi care, de fapt, era făcută din orz.

Zeb Stump nu se lăsă rugat. Curând, licoarea din sticlă se împuţinase cu o treime. Bătrânul păstră restul ca să aibă cu ce-şi uda gâtlejul în timpul îndelungatei povestiri pe care fata abia aştepta să o asculte.

CAPITOLUL LXX

Date: 2015-12-24; view: 555