Icirc;NTÂMPLĂRI NEAŞTEPTATE

„Maurice Gérald o să-şi ia rămas bun de la viaţă!” – aşa cugeta fiecare dintre cei prezenţi la această tragedie care se desfăşura în mijlocul naturii, la umbra copacilor seculari.

Dar iată că interveni ceva neaşteptat şi tragedia se transformă în farsă. Eroul acestei farse era Phelim.

După discursul „însufleţitor” al lui Callhown, care stârni şi mai mult în oameni dorinţa de răzbunare, atenţia tuturor se concentră numai asupra lui Maurice. Uitară cu desăvârşire de servitorul mustangerului. Privirile cătau pline de ură spre osândit, aşa încât Phelim avu prilejul să fugă şi nu lăsă prilejul să-i scape.

Răsucindu-se neobservat în iarbă, irlandezul slăbi funia ce-i lega mâinile, o desfăcu de tot şi se strecură încetişor printre picioarele oamenilor. Nimeni nu băgă de seamă manevra lui. Scoasă din minţi de o asemenea privelişte aţâţătoare, mulţimea îşi dădu coate, cu ochii la creanga ce avea să ţină loc de spânzurătoare.

Cât despre Phelim, nici pomeneală să-şi lase stăpânul în voia sorţii. Dimpotrivă, căută şi de astă dată să-i vină în ajutor. Toate nădejdile lui erau îndreptate spre Zeb Stump. Hotărî să-i dea de ştire şi să-l cheme cât mai grabnic.

Irlandezul se furişă tiptil spre locul unde păştea bătrâna iapă a vânătorului. Caii ceilalţi erau legaţi în marginea pădurii şi formau un adevărat zid. La adăpostul acestui zid viu, Phelim izbuti să ajungă la ţintă.

Îşi dădu seama însă că nu are la el cele de trebuinţă. Creanga de cactus rămăsese pe locul unde fusese prins.

Pierduse pe undeva şi cuţitul. Atunci cu ce să taie altă creangă de cactus?

Cuprins de o tristă îngândurare, se opri descumpănit. Trebuia să acţioneze fără întârziere. Fiecare clipă pierdută putea să fie fatală pentru stăpânul său. Gata la orice sacrificiu, credinciosul servitor se târî până la planta ţepoasă şi rupse o creangă cu mâinile goale.

Mâinile i se umplură de sânge şi de zgârieturi. Dar putea oare să ia în seamă un fleac ca asta atunci când era vorba de viaţa unui om? Irlandezul alergă ca o săgeată spre iapă şi-i vârî sub coadă această armă de tortură, fără să-şi ia nici o măsură de prevedere.

În acest timp, în poiană lucrurile îşi urmau cursul. Laţul era gata, celălalt capăt al funiei fusese aruncat peste creanga unui copac; mâinile unor călăi voluntari ţineau funia, aşteptând doar o poruncă. Oamenii încremeniseră. Stăteau tăcuţi şi nemişcaţi, ca şi trunchiurile copacilor din jur. Dar nimeni nu se încumeta să dea semnalul execuţiei. Până şi Callhown se feri să-şi asume această răspundere.

În aceste clipe de încordare, bătrâna iapă, despre care toţi ştiau că e iapa lui Zeb Stump, turbă ca din senin. Se porni să tropăie prin iarbă, azvârlind din picioarele dindărăt şi nechezând îngrozitor. Caii din preajmă începură să necheze şi ei şi să zvârle nebuneşte din picioare.

Starea mulţimii se schimbă brusc. Neliniştea se citea pe feţele tuturor. Ici-colo răsunară strigăte de spaimă.

Oamenii se aruncară spre arme şi spre cai:

— Indienii!

Doar un atac al comancilor putea stârni o asemenea învălmăşeală.

Teama ţinu până în clipa când toţi se văzură în şa. Caii se liniştiră ca prin farmec. Singură iapa lui Zeb continua să necheze turbat.

Abia atunci se descoperi pricina acestui tărăboi. Şi tot atunci se descoperi şi dispariţia irlandezului. Phelim, prevăzător, se pitise după nişte tufişuri şi astfel îşi scăpă pielea, căci viaţa lui ar fi fost tot atât de primejduită ca şi viaţa stăpânului său.

Vreo douăzeci de inşi îndreptară armele spre iapa nărăvaşă, dar până să apese ei pe trăgaci, unul aflat mai aproape îi aruncă un lassou după gât şi o sili să tacă.

*

* *

Liniştea se înstăpâni din nou în poiană şi privirile se aţintiră din nou asupra osânditului. Toţi erau la fel de porniţi ca şi mai înainte. Tărăboiul de adineauri nu înveselise pe nimeni, dimpotrivă, aţâţase şi mai mult spiritele. Şi din nou răsunară strigăte, cerând executarea.

Mulţimea însetată de răzbunare se strânse din nou în jurul mustangerului.

Bandiţii apucară din nou capătul funiei şi prin mintea fiecăruia trecu din nou acelaşi gând: „Maurice Gérald o să-şi ia rămas bun de la viaţă!”

Dar iată că din nou interveni ceva neprevăzut.

O fată de o rară frumuseţe se năpusti din spatele copacilor în poiana învăluită de razele strălucitoare ale soarelui.

Louise străbătu mulţimea ca un fulger şi se aplecă asupra osânditului, care zăcea în iarbă. Apucând zdravăn funia, încercă să o smulgă din mâinile călăilor.

— Oameni din Texas! Ticăloşilor! strigă ea, cu glasul sugrumat de indignare. Ruşine! Ruşine!

Uimiţi, călăii scăpară funia din mâini.

— Judecată?! Asta-i judecată?! Osândiţi pe cineva fără apărător şi fără posibilitatea să spună măcar un cuvânt în apărarea lui?! Asta numiţi voi dreptate? Dreptatea din Texas! Ruşine! Sunteţi fiare, nu oameni! Ucigaşi!

— Ce-nseamnă asta? izbucni Pointdexter, repezindu-se în faţă şi apucându-şi fata de umeri. Ţi-ai pierdut minţile, Lou? Ai înnebunit? Cum de-ai ajuns aici? Nu ţi-am spun să te duci acasă? Să pleci acasă chiar acum, nu te-amesteca în treburi care nu te privesc!

— Ba mă privesc, tată!

— Cum aşa? A, da, ai dreptate, doar îi eşti soră. Şi omul acesta este ucigaşul fratelui tău!

— Niciodată n-am să cred una ca asta! Niciodată! Oh, oameni, dacă sunteţi într-adevăr oameni, atunci nu vă purtaţi ca nişte fiare! Judecata trebuie să fie dreaptă. Şi atunci… atunci…

— Judecata a fost dreaptă! se auzi un glas. Nimeni nu se îndoieşte de vinovăţia mustangerului! El ţi-a ucis fratele, nimeni altul. Nu-i frumos din partea dumitale, iartă-mă că ţi-o spun, să cauţi să scapi vinovatul de osânda meritată!

— Aşa e! întăriră câţiva.

— Să fie osândit după faptă săvârşită!

— Da, trebuie osândit! Trebuie osândit! repetă ca un ecou un întreg cor de glasuri.

— Ne pare foarte rău, dar nu putem să-ţi îndeplinim dorinţa şi suntem nevoiţi să te rugăm să pleci de aici… Mister Pointdexter, ar fi bine dacă ai lua-o pe fiica dumitale de aici.

— Să mergem, Lou! N-ai ce căuta aici. Să mergem! … Nu vrei? Cum vine asta? Nu vrei să-l asculţi pe tatăl tău? … Casey, ia-o şi du-o de-aici. Dacă nu pleci de bunăvoie, Louise, te vom sili s-o faci! Haide, fii cuminte şi ascultă-mă, te rog! Pleacă!

— Nu, nu plec, tată! Nu plec până ce nu-mi făgăduieşti, până ce n-au să-mi făgăduiască toţi…

— Oricât am dori, nu putem să-ţi făgăduim nimic, miss. Asta nu-i o treabă de femeie. S-a săvârşit o crimă şi dumneata o ştii prea bine. Părerea judecătorilor nu poate fi influenţată cu nimic şi ucigaşul nu poate fi cruţat.

— Să nu fie cruţat! strigară vreo câţiva înrăiţi.

— La spânzurătoare cu el! La spânzurătoare cu el! Prezenţa fermecătoarei fete nu-i mai stingherea câtuşi de puţin, pe rangeri. Uitând de orice politeţe, Casey Callhown o trăgea brutal din poiană. Louise se zbătea să-i scape din mâini, hohotind de plâns şi protestând din răsputeri împotriva acestei răfuieli neomeneşti:

— Monştrilor! Ucigaşilor!

Numai că era departe şi lipsită de orice posibilitate de a-l ajuta pe omul pentru care era gata să-şi dea chiar şi viaţa.

CAPITOLUL LXV

ALTĂ ÎNTÂMPLARE NEAŞTEPTATĂ

Liniştea se lăsă pentru a treia oară în jurul colibei – o linişte sinistră. Spectatorii şi actorii acestei drame cumplite îşi ocupară din nou locurile. Funia zbură din nou peste creanga copacului şi aceiaşi călăi se grăbiră să-i apuce capătul. Numai că de astă dată îl ţineau cu nădejde.

„Maurice Gérald o să-şi ia rămas bun de la viaţă!”

Sărmanul Maurice se afla la un pas de moarte. Până şi dragostea se dovedise neputincioasă, nici ea nu-l putuse salva. Oare ce forţă era în stare să oprească groaznicul deznodământ? Părea că nu există nici o posibilitate de a veni în ajutorul mustangerului şi nici răgaz pentru aşa ceva. În privirile rangerilor nu citeai pic de îndurare, ci numai nerăbdare. Călăii se grăbeau şi ei, temându-se să nu se vadă iarăşi stingheriţi. Apucaseră de capătul funiei cu îndemânarea unor călăi încercaţi. Nici şaizeci de secunde şi sentinţa mulţimii avea să fie adusă la îndeplinire…

— Haide, Bill, eşti gata? vorbi unul dintre călăi către tovarăşul său, hotărât pesemne să nu mai aştepte nici o poruncă.

— Totul e-n ordine! răspunse Bill. Să-i venim mai iute de hac ticălosului ăstuia. Hai, trage!

Se opintiră amândoi, însă nu izbutiră să ridice osânditul de la pământ. Laţul abia îi săltă capul.

— Trage, afurisitule, nu dormi! se răsti Bill, furios. Caşti gura, ai?

Bill stătea cu spatele spre pădure şi nu vedea că se ivise cineva dintre copaci.

— Haide, trage odată! Hai, împreună! Sus! Să isprăvim cu el!

— Nu, asta n-o să se întâmple! răsună un glas tunător.

Un bărbat de statură uriaşă, cu arma la umăr, răsări dintre tufişuri. Cât ai clipi, Zeb Stump se afla în mijlocul mulţimii.

— Nu, asta n-o să se întâmple! repetă vânătorul, aplecându-se asupra omului trântit în iarbă şi îndreptând ţeava lungă a puştii spre călăi. Daţi drumul funiei, că trag. Ei, Bill Griffin, dacă mai smuceşti de funie, te-alegi c-o bombonică în burtă pe care nu prea cred s-o poţi mistui! Daţi drumul la funie, blestemaţilor!

Nici zbieretele turbate ale iepei nu tulburaseră atât mulţimea că apariţia lui Zeb Stump. Toţi îl cunoşteau. Era respectat şi mulţi se temeau de el. Printre aceştia din urmă se numărau şi Bill Griffin cu prietenii săi. La porunca vânătorului, Bill lăsă funia din mâini.

— Ce neghiobie au mai pus la cale flăcăii ăştia? continuă Zeb Stump, adresându-se celor din jur, care amuţiseră de-a binelea. Nu cumva aveţi de gând să spânzuraţi un om bolnav?

— Ba chiar aşa! hăhăi un glas grosolan.

— Şi de ce n-am face-o? întrebă un altul.

— De ce? Păi cine v-a dat vouă dreptul să spânzuraţi fără judecată un cetăţean al Texasului?

— Ia te uită ce mai cetăţean! Şi-apoi, aici a avut loc o judecată, o judecată dreaptă!

— Ei, poftim! Condamnă la moarte un om lipsit de cunoştinţă! Îl trimit pe lumea cealaltă atunci când el habar n-are de nimic! Asta numiţi voi judecată dreaptă?

— Ce ne pasă, atâta timp cât ştim că-i vinovat! E vinovat, suntem siguri de asta!

— Sunteţi siguri? Bine. Cu tine, James Storedast, nici nu mai stau de vorbă de azi înainte! Dar tu, Sam Manly şi dumneavoastră, mister Pointdexter, nu puteţi încuviinţa atâta lipsă de omenie! Ceea ce se petrece aici e pur şi simplu o crimă.

— Zeb Stump, tu nu ştii cum s-au petrecut lucrurile – rosti şeful rangerilor, vrând să justifice participarea lui la judecarea mustangerului. Avem dovezi!

— La naiba cu dovezile voastre! Nu vreau s-aud nimic! Avem timp berechet să le lămurim pe toate la adevărata judecată. Cred că n-are nimeni nimic de zis!

— Îţi iei o răspundere prea mare, Zeb Stump! interveni Casey Callhown. Victima nu-i nici fiul, nici fratele dumitale. Atunci ai vorbi altfel. Nu pricep de ce te amesteci în treaba asta!

— În primul rând, pentru că tânărul ăsta e prietenul meu, cu toate că-i un străin. În al doilea rând, pentru că Zeb Stump nu poate îngădui un joc necinstit, nici chiar în preriile Texasului.

— Un joc necinstit?! Numeşti asta joc necinstit? … Oameni din Texas, oare vă pierdeţi cumpătul în faţa unui palavragiu ca el? Hai să isprăvim odată, e timpul! Sângele lui Henry Pointdexter cere răzbunare. Ei, voi de colo, puneţi mâna pe funie!

— Să-ncerce numai! Primul care se-ncumetă, e mort mai înainte s-atingă funia! Abia când oi zace în iarbă, alături de vreo câţiva dintre voi, abia atunci o să-l puteţi spânzura pe bietul mustanger! Ei, vreau să văd şi eu cine pune mâna pe funie!

Se lăsă o linişte desăvârşită. Oamenii nu se clinteau din loc, parte înfricoşaţi de ameninţarea bătrânului vânător, parte din respect faţă de bărbăţia şi generozitatea lui. Folosindu-se de acest moment prielnic, Zeb Stump se strădui să-şi impună punctul de vedere:

— Mustangerul să fie judecat cu dreptate! Să-l ducem la settlement, acolo să fie judecat! Noi nu avem dovezi că ar fi luat parte la crimă. Să mă lovească toate relele dacă eu, unul, pot să cred aşa ceva! Şi-apoi, ştiu bine cum s-a purtat faţă de tânărul Pointdexter. Nu numai că nu i-a fost duşman, i-a fost chiar prieten.

— Ei, mister Stump. Nu ştii ce-am auzit noi adineauri.

— Ce-aţi auzit?

— Unele mărturii din care reiese cu totul altceva. Avem dovada că între Maurice Gérald şi tânărul Pointdexter a avut loc o ceartă, ba mai mult, că această ceartă a avut loc chiar în noaptea dispariţiei.

— Şi cine v-a spus asta, Sam Manly?

— Eu! rosti Callhown, ieşind înaintea celorlalţi, înadins ca bătrânul să-l vadă.

— O, mister Casey Callhown, dumneata? Ştii dumneata că ei doi s-au certat? Ai fost de faţă la ceartă lor?

— N-am spus asta. Dar n-are rost să răspund la întrebările dumitale, Zeb Stump… Cred, domnilor, că sunteţi de acord cu sentinţa dată. Nu înţeleg de ce se amestecă un prostănac bătrân în treburile noastre.

— Prostănac bătrân? izbucni vânătorul. Aşa-mi spui mie, prostănac bătrân? O să-ţi retragi cuvintele; ţi-o jur! Ţi-o spune Zeb Stump din Kentucky! Ei, acum nu merită să vorbim despre asta. Fiecare lucru la timpul lui. Vine el şi ceasul dumitale, mister Casey Callhown. Poate chiar mai devreme decât crezi… Cât despre cearta dintre Henry Pointdexter şi tânărul Gérald – se întoarse bătrânul vânător către şeful rangerilor – eu, unul, nu cred şi n-am să cred nimic până ce nu voi avea dovezi temeinice şi nu vorbe… Din câte ştiu eu până acum, nu se poate trage o concluzie. Spui că ai dovezi noi? Eu la fel. Şi după cum mi se pare, nişte dovezi menite să aducă oarecare lumină în această poveste misterioasă.

— Ce dovezi? întrebă Sam Manly. Vorbeşte, te-ascultăm.

— Mai multe. În primul rând, vedeţi şi voi, tânărul Gérald e rănit. Nu vorbesc de zgârieturile căpătate pesemne de la coioţi. Uitaţi-vă la genunchiul lui. Aici nu mai sunt coioţii la mijloc. Tu cum crezi, Sam Manly?

— Bănuim că-i o urmă a luptei dintre el şi…

— Şi cine? întrebă Zeb, nestăpânit.

— Şi tânărul care a dispărut.

— Da, asta-i părerea noastră! întări cineva. Ştim cu toţii că Henry Pointdexter nu putea să se lase omorât ca o vrabie. Între ei doi a fost o luptă, de bună seamă, şi mustangerul, căzând şi-a zdrelit genunchiul de o piatră. Aşa se explică umflătura de la genunchi. Mai are o rană şi la cap, de la un glonţ, după cât se pare. Cât despre zgârieturi, nu putem şti dacă-s pricinuite de spinii plantelor ori de ghearele coioţilor, cum bănuieşti dumneata. Un caraghios ne-a îndrugat adineauri verzi şi uscate despre un jaguar, dar cine să-l creadă!

— Cine? Nu cumva Phelim? Unde-i Phelim?

— A fugit ca să-şi scape pielea. Dă-l găsim noi, n-ai grijă, întâi să isprăvim cu ăsta. O să-l facem să dea de gustul şbilţului şi-o să spună tot ce ştie.

— N-o să aflaţi nimic nou dacă vreţi amănunte despre jaguar. Am văzut dihania cu ochii mei şi abia l-am scăpat pe Maurice din ghearele ei. S-aud ce v-a spus Phelim?

— O poveste lungă cu nişte indieni. Da’ cine să-l creadă?

— Mi-a spus şi mie aceeaşi poveste. Se pare că e adevărul adevărat. Cică au jucat cărţi. Uitaţi-vă, am găsit un pachet de cărţi de joc azvârlit în colibă. Cărţi de joc spaniole.

Şi Zeb scoase la iveală din buzunar pachetul de cărţi şi-l întinse şefului rangerilor. Acesta le cercetă atent. Erau cărţi de fabricaţie mexicană, folosite de obicei, la jocul „monte”.

— Unde-aţi mai pomenit comanci care să joace cărţi? pufni cineva. E de râs, zău!

— Spui că e de râs? i-o întoarse bătrânul vânător, care stătuse aproape douăsprezece luni în captivitate la comanci. O fi de râs, da-i adevărat. Nu o dată am avut prilejul să-i văd pe indieni jucând cărţi pe o piele de bizon, în loc de masă. Şi jucau tocmai „monte”, joc mexican învăţat pesemne de la prizonierii lor. Oricum, comancii se ţin de jocurile de cărţi, asta-i limpede.

Zeb Stump era bucuros de întorsătura discuţiei. Apariţia unor indieni prin împrejurimi putea să schimbe părerea rangerilor, întrucât ei credeau că indienii atacau numai în partea opusă settlementului.

— Aşa e, bineînţeles – spuse Zeb, dorind să-i convingă pe cei prezenţi că e nevoie să amâne cercetările şi judecata. Aici au fost indieni sau, în orice caz, cineva care aducea grozav la înfăţişare cu ei… Hei, dar ce-i asta? Cine goneşte aşa?

În aceeaşi clipă, dinspre partea opusă a povârnişului se auzi un tropot de copite.

Pe culme apăru o călăreaţă care gonea mâncând pământul. Pălăria îi zburase de pe cap şi părul îi flutura în vânt. Amazoana îşi biciuia calul şi-l tot îmboldea cu pintenii şi cu strigătele, deşi bietul animal alerga cât îl ţineau puterile.

În această amazoană înspăimântată toţi recunoscură dintr-o ochire pe femeia care, cu un ceas mai înainte, le arătase drumul spre colibă.

CAPITOLUL LXVI

Date: 2015-12-24; view: 552