UN GLONŢ TRAS ÎN DIAVOL

Bolnavul nu închise ochii toată noaptea. Era când tăcut liniştit, când zbuciumat de delir. Bătrânul vânător, care nu se depărta o clipă de lângă el, se străduia să-i prindă orice şoaptă.

Ceartă. Pălărie. Manta… Gândurile lui Zeb rătăceau parcă într-un labirint misterios şi întunecat. Mintea-i ascuţită nu fusese pusă nicicând într-o asemenea încurcătură. Bătrânul gemea, dându-şi seama de neputinţa lui.

Spre dimineaţă, pe la îngânatul zorilor, auzi urletul prelung al Tarei, care umbla razna prin hăţişuri. Zeb stinse lampa, ieşi încetişor afară şi ascultă cu încordare. Larma de noapte a hăţişurilor tropicale amuţise. Oare de ce urla Tara?

Vânătorul cercetă poiana din faţa colibei, marginea pădurii şi îşi aţinti privirile în umbra copacilor. Nu vedea nimic. Pădurea se profila întunecată pe cer. Copacii de pe înălţimi îndulceau linia munţilor. Dincolo de văgăună era valea ca un căuş. Luna lumina puternic stâncile şi împrejurimile, încât nici un şarpe nu s-ar fi strecurat neobservat.

Dar nicăieri nu se vedea nimic.

Se auzi un zgomot din direcţia văii, parcă undeva în vecinătatea stâncii. Parcă un ţăcănit de potcoave izbite în piatră.

Aşa socoti bătrânul Zeb.

Şi nu se înşelase. La scurtă vreme, din spatele copacilor apăru un cal. Purta un om în spinare. Silueta întunecată a călăreţului se desenă lămurit pe cerul de safir.

Dar numai până la umeri – deasupra umerilor nu se vedea nimic.

Zeb Stump se frecă la ochi. Călăreţul nu-şi schimbă înfăţişarea. Bătrânul se uită îndelung la ciudatul călăreţ. Nu era nălucă, nici năzărire. Călăreţul se depărta agale. Îndărătul copacilor de pe povârniş se ascunse capul, gâtul calului, picioarele dinainte, apoi şi călăreţul – nălucă şi monstru deopotrivă.

— Iosafat! îngână uluit vânătorul.

Era vorbă lui în clipele de adâncă tulburare. Şi acum, în ciuda bărbăţiei de care dădea dovadă în orice împrejurare, se simţea pătruns de groază până-n măduva oaselor.

Cumplita arătare făcu să-i piară graiul.

— La naiba! mormăi vânătorul într-un târziu. Irlandezul a avut dreptate. Am crezut că totul i s-a năzărit din pricina beţiei. Dar nu! L-a văzut, cum l-am văzut şi eu. Nici nu-i de mirare că s-a speriat. Tremur şi eu ca varga. Iosafat! Ce să însemne asta?… Ce să fie? bombăni Zeb, frământându-şi mintea. Lasă, dibui eu misterul, să mă ia dracu dacă nu! Dacă era ziuă, îl vedeam că lumea. E musai să mă apropii mai mult de călăreţul ăsta. N-o să mă mănânce, fie el chiar diavolul. Dacă până la urmă s-o dovedi că e diavolul, încerc să-l dobor cu puşca. Eh, atunci mă dumiresc eu ce hram poartă.

Zicând acestea, vânătorul o porni pe cărarea ce ducea spre malul abrupt.

Când ieşise din colibă, la urletul câinelui, luase şi puşca. Într-adevăr, chibzuise bine lucrurile: urcând pe cărarea abruptă, îl zări curând pe călăreţ. Se oprise chiar în capul povârnişului.

Bătrânul simţi că se cutremură, dar era hotărât să-şi ducă planul la îndeplinire. Voia să afle cu orice preţ dacă acest călăreţ fără cap era om sau diavol.

Duse arma la ochi. O clipă… şi glonţul l-ar fi străpuns pe misteriosul călăreţ. Un gând neaşteptat îl opri să tragă: dacă săvârşeşte o crimă? Lăsă arma în jos, plin de îndoială.

— Hei! Necunoscutule! strigă el. Ce cauţi pe-aici la ora asta târzie? Şi unde ţi-ai uitat capul?

Nici un răspuns. Doar calul fornăi răsunător.

— Ascultă, necunoscutule! Îţi vorbeşte bătrânul Zeb Stump din statul Kentucky. Eu nu-s omul cu care să glumeşti. Vreau să-mi lămureşti scamatoria asta. Dacă ţii negreşit s-o faci pe mortul, ridică, rogu-te, un braţ în sus. Vorbeşte că trag!

Niciun răspuns.

— Dracu să te ia! se înfurie vânătorul. Încă şase secunde! Îţi mai dau şase secunde. Vorbeşte că trag! Dacă nu eşti decât o momâie, n-are de ce să-ţi pese. Dacă eşti diavol, la fel. Dar dacă eşti un om şi-o faci pe mortul, atunci meriţi un glonţ cu vârf şi îndesat pentru toată gogomănia asta. Hai, vorbeşte! strigă bătrânul, din ce în ce mai furios. Auzi? Nu vrei? Bine! Atunci trag! Unu, doi, trei, patru, cinci, şase!

Răsună o împuşcătură.

Drept răspuns, calul începu să necheze sălbatic, dar călăreţul rămase la fel de absent că şi mai înainte. În clipa următoare, calul se smuci într-o goană turbată. Zeb rămase locului, uluit. O vreme nu fu în stare să clintească un deget. Stătea încremenit de groază. Era încredinţat că glonţul lui a nimerit în inimă sau în locul unde orice om are inima.

Dădu să fugă – cu neputinţă. Nemişcat ca o stană de piatră, urmărea cum se depărta arătarea. Abia când pieri în desiş, găsi în el puterea să se întoarcă la colibă şi abia acolo îşi veni în fire. Începu să cugete liniştit la strania întâmplare. Multă vreme îl sâcâi gândul că a dat ochii cu diavolul, dar până la urmă raţiunea învinse, convingându-l că nu are dreptate. În schimb, era incapabil să înţeleagă cele petrecute…

*

* *

Se lumina de ziuă. Era timpul să-l trezească pe Phelim, ca să vegheze în locul lui la căpătâiul bolnavului. Irlandezul, dezmeticit de-a binelea din beţie, primi bucuros. Ştiindu-l neîndemânatic, bătrânul schimbă pansamentele bolnavului. Cunoştea ca nimeni altul ierburile tămăduitoare şi puse pe rană o frunză de „pora”, un soi de cactus. Ştia că sevă de pora săvârşeşte adevărate minuni şi că în două-trei zile rănile se vor tămădui pe deplin.

Ca mai toţi băştinaşii din ţara cactuşilor, Zeb nutrea o adâncă neîncredere faţă de medici. Pentru nimic în lume n-ar fi chemat un medic la căpătâiul unui bolnav. Afară de asta, rănile mustangerului nu i se păreau primejdioase. Cu totul altă primejdie îl pândea pe Maurice Gérald.

— Haide, Phelim – spuse Zeb, isprăvind cu pansamentul. Eu am făcut tot ce m-am priceput ca să-i tămăduiesc rănile. Acum să ne gândim şi la hrană. Ai pe-aici ceva de mâncare, nu?

— Nimic, mister Stump. Şi mai rău decât toate e că n-am pic de băutură!

— De, ticălosule, isprăvile tale! Se răsti bătrânul. Fără buretele din tine, aveam rachiu destul cât zăcea Maurice. Ia zi, ce facem?

— Degeaba mă cerţi, mister Stump. Eu n-am băut decât ce-a fost în ploscă. Damigeana au secat-o indienii. Jur!

— Haide, lasă minciunile! Ce, te-mbătai tu numai cu rachiul din ploscă? Ştiu eu de ce eşti în stare, afurisitule! Ai supt zdravăn şi din damigeană!

— Mă jur pe toţi sfinţii!

— Rogu-te, dă-le pace sfinţilor tăi, nu-i mai necăji degeaba! Niciun om cu mintea întreagă n-o să creadă asemenea basme. N-are rost să mai vorbim! Tu ai secătuit băutura. Acum n-o să pleci la douăzeci de mile ca s-aduci alta. Ne lipsim de băutură şi gata.

— Păi cum aşa?

— Taci şi ascultă. Fără băutură o mai scoatem noi la capăt, dar ar fi o nerozie să murim de foame. Bolnavul nostru e şi el rupt de foame. Cât despre mine, află că aş înfuleca şi un lup, deşi, la o adică, un curcan parcă mi-ar pica mai bine. Tu rămâi de veghe aici. Eu mă duc spre râu, poate găsesc ceva vânat.

— Nici o grijă, mister Stump…

— Tu ţine-ţi gura şi ascultă.

— Ascult.

— Ei, atunci bagă la cap. Un lucru mai ales să nu-ţi scape. Dacă vine careva în lipsa mea, să-mi dai de veste. Îmi dai de veste numai decât, fără să pierzi o clipă. Baga de seamă.

— Cum să-ţi dau de veste? Dacă te depărtezi prea mult, n-o să mă auzi, oricât aş striga. Şi-atunci? Cum să mă descurc?

— Nu cred să mă duc prea departe. Nu-i prea greu să găseşti un curcan sălbatic pe-aici. Dar poţi să ştii? Stătu la îndoială. Ai o puşcă? De altfel şi un pistol ţi-ar prinde bine.

— N-am nici puşcă, nici pistol. Le-a luat stăpânul cu el.

— Hm, ciudat… Da, ai dreptate, n-o să te aud, oricât ai striga. Zeb dădu să iasă pe uşă. În prag se opri, îngândurat. Am găsit! exclamă el, după o scurtă chibzuinţă. Am găsit! O vezi pe bătrâna mea?

— Cum să nu văd iapa, mister Stump? O văd, se-nţelege!

— Bine! Acum uită-te colo. Vezi desişul de cactuşi din marginea poienii?

— Fireşte.

— Bravo! Ei, ascultă! Tu stai cu ochii pe uşă! Dacă vine cineva în lipsa mea, dă o fugă până la cactuşi şi taie o cracă, da’ ştii, una mai ţepoasă şi vâr-o iepei sub coadă.

— Sfinte Patrick! De ce?

— Vezi tu, Phelim, eu trebuie să ştiu negreşit dacă pică cineva în lipsa mea. N-o să mă depărtez prea mult, dar pe tine s-ar putea să nu te-aud. Dacă nechează iapa, aud. Pricepi? Bagă de seamă, să faci totul cum ţi-am spus.

După ce-i mai dădu câteva porunci, bătrânul vânător îşi aruncă arma pe umăr şi ieşi din colibă.

„Da, nu-i prost bătrânul!” gândi Phelim în sinea lui şi, îndată ce Zeb se depărta, ieşi în pragul colibei, unde se postă că o santinelă.

CAPITOLUL LVII

SEMNALUL

Phelim nu stătu de strajă nici zece minute şi auzi deodată un tropot de cal. Cineva venea în lungul malului spre colibă. Irlandezul, simţi cum îi zvâcneşte inima de frică: „Dacă el apare din nou?”

Frunzişul des al copacilor îl împiedica să vadă călăreţul care se apropia. Vru să alerge în poiană şi să îndeplinească porunca lui Zeb, dar spaima îl ţintui locului. Nu se încumeta să facă un pas. Curând se convinse că se speriase degeaba: călăreţul cu pricina avea şi cap.

— Totul e-n ordine! Are capul pe umeri! mormăi Phelim în clipa când călăreţul se ivi de după copaci şi se opri în marginea poienii. Da, are cap. Ba mai e şi chipeş! Dar tare-i supărat, săracul! Ai crede că abia şi-a îngropat bunica! Tii, frumos flăcăul! Ce picioruşe… Sfinţi mucenici, e o femeie!

Phelim holbă ochii şi se convinse că nu s-a înşelat în privinţa călăreţului necunoscut.

*

* *

Era Isidora.

Phelim o vedea pentru întâia oară pe tânăra mexicană. Nici ea nu-l cunoştea. Într-adevăr, pe chipul fetei nu citeai pic de fericire. Dimpotrivă, citeai tristeţe, ba mai mult – deznădejde. O teamă adâncă stăruia în ochii Isidorei în clipa când se ivi din spatele copacilor. Iar când ieşi în poiană, uimirea şi dezamăgirea se zugrăviră pe chipul ei.

— Nu cumva am greşit? întrebă nehotărâtă Isidora, în englezeşte. Credeam… credeam că don Morris locuieşte aici.

— Don Morris? Nu, aici nu locuieşte nimeni cu numele ăsta… Don Morris… Am cunoscut eu pe unul, Morris, pe undeva în apropiere de Ballibalah. Numai că nu-i zicea Don, ci Patt, Patt Morris.

— Don Mauricio, Maurice… Maurice!

— A, Maurice! Îl cauţi cumva pe stăpânul meu, mister Gérald?

— Da, da! Señor Gérald!

— Mister Gérald locuieşte chiar în coliba asta, mai bine zis, se adăposteşte aici când se întoarce de la vânătoarea de mustangi. Stă aici puţin, cât e ocupat cu vânătoarea. Ei, dacă ai vedea ce casă are şi ce mândreţe de fată cu ochi albaştri îi duce dorul! Sărăcuţa, plânge toată ziulica aşteptându-l. Ehei, de-ai vedea-o pe ea!

Cu tot accentul pocit al lui Phelim, tânăra înţelese bine ce vrea să spună. Ceva asemănător cu un suspin scăpă din pieptul Isidorei când Phelim pomenise de „ea”.

— Nu vreau s-o văd pe „ea”! răspunse nestăpânit Isidora. Pe el vreau să-l văd. E acasă?

— Dacă-i acasă? Prea mă iei de-a dreptul. Şi dacă ţi-aş spune că-i acasă?

— Vreau să-l văd.

— Uite ce, trebuie să mai aştepţi. Acum nu-i timp de musafiri: pe el, frumoaso, nu poate să-l vadă decât doctorul său preotul. Pe tine nu te las înăuntru.

— Trebuie să-l văd!

— Hm! Vrei să-l vezi? N-ai să reuşeşti! Phelim O’Neill rareori refuză o femeie frumoasă, mai ales când are nişte ochi smoliţi că ai tăi. Dar, ce să-i faci, nu se poate şi pace!

— De ce nu se poate?

— Fiindcă nu se poate. Mai întâi, acum nu se cade să primească musafiri, mai ales o femeie.

— De ce, señor, de ce?

— Pentru că nu-i prea îmbrăcat. N-are decât cămaşa pe el, dacă nu pun la socoteală cârpele cu care l-a înfăşurat bătrânul Zeb. La naiba! Din toată cârpăraia asta ai putea să scoţi un rând de haine în lege: haină, pantaloni, jiletcă…

— Nu te-nţeleg, señor…

— Aha, nu mă-nţelegi! N-am spus limpede că stă în pat?

— În pat? La vremea asta! Sper că nu i s-a…

— …întâmplat nimic, asta vrei să spui? Din nefericire, lucrurile stau tocmai pe dos. I s-a întâmplat ceva rău. Şi-o să stea în pat multe săptămâni, că n-are încotro.

— Oh, señor, e bolnav?

— Tocmai asta am vrut să spun.

— Va să zică e bolnav. Ah, sir, spune-mi, ce are?

— Fie. Dar nu pot să răspund decât la o întrebare, la cea dintâi. Boala pe care o are, o are din pricină că s-a purtat cineva rău cu el, dar cine anume, numai Dumnezeu ştie. Îl doare piciorul. Piciorul lui arată de parcă l-ar fi ţinut într-un sac cu douăzeci de pisici sălbatice. Eh, dacă i-ai vedea piciorul! Nu găseşti un locşor nevătămat. Nici măcar cât mânuţa dumitale! Colac peste pupăză şi-a pierdut şi cunoştinţa.

— Şi-a pierdut cunoştinţa?

— Chiar aşa! Vorbeşte în bobote, aşa cum vorbeşte omul beat. Niţică băutură ar fi cea mai bună doctorie pentru el, însă, din păcate, noi n-avem strop. Şi plosca şi damigeana sunt goale. Nu cumva ai niscaiva băutură? De pildă, nişte acvardiente, cum i se zice pe aici. Am băut eu poşircă şi mai şi, dar o înghiţitură din licoarea asta i-ar ajuta grozav stăpânului meu. Spune, señora, n-ai pic de băutură?

— Nu, señor, n-am.

— Păcat. Îmi pare rău pentru mister Maurice. Tare bine i-ar mai prinde.

— Şi nu pot să-l văd, señor? Adevărat?

— E adevărul adevărat! Şi-apoi, la ce bun? Totuna e. Acum nu-i în stare să te deosebească de bunica lui. S-a purtat cineva rău cu el, ţi-am spus şi zace fără cunoştinţă.

— Cu atât mai mult trebuie să-l văd. Poate pot să-l ajut… Sunt îndatorată faţă de dânsul…

— O, îi eşti îndatorată şi vrei să-i plăteşti datoria? Asta-i cu totul altceva! Dacă-i aşa, atunci la ce să-l mai vezi? Eu sunt omul lui de încredere. Toate afacerile lui trec prin mâna mea. Ce-i drept, nu ştiu carte, dar lasă, fac o cruciuliţă pe chitanţă în loc de iscălitură. Asta-i destul. Poţi să-mi dai banii cu toată încrederea. Stăpânul n-o să ţi-i ceară a doua oară, pe cinstea mea! Banii pică la ţanc. Tocmai plecăm de-aici şi avem nevoie de bani. Dacă îi ai la dumneata, de celelalte – adică de hârtie, toc şi călimară – fac eu rost, le-aduc din colibă. Dacă te învoieşti, îţi dau chitanţă numaidecât.

— Nu, nu, nu! Nu-i vorba de bani, îi datorez recunoştinţă.

— Aha, numai de recunoştinţă e vorba! Eh, o datorie ca asta nu-i prea greu de plătit. Şi nu-i nevoie nici de chitanţă. Numai, vezi, acum nu-i timp pentru asemenea datorii. Stăpânu-meu tot n-o să înţeleagă. Când o să-şi vină în fire, o să-i spun că ai fost pe-aici. Şi de cerut, n-o să-ţi mai ceară nimic.

— Trebuie să-l văd!

— Trebuie! Asta-i bună! Eu stau de strajă şi mi s-a poruncit să nu las pe nimeni înăuntru.

— Nu-i vorba şi de mine, crede-mă. Eu sunt o prietenă. O prietenă de-a lui don Maurice.

— De unde să ştie Phelim O’Neill dacă-i adevărat? Eşti frumoasă foc, dar poţi să-i fii cel mai aprig duşman.

— Trebuie să-l văd! Vreau să-l văd şi am să-l văd! Cât ai clipi, Isidora sări din şa şi se îndreptă spre uşa colibei.

Hotărârea zugrăvită pe chipul tinerei mexicane îl făcu pe Phelim să priceapă că era timpul să îndeplinească porunca lui Zeb Stump. Intră iute în colibă, de unde se întoarse cu o secure. Porni cu pas apăsat spre cactuşi, dar deodată încremeni. O mână de femeie îi lipise ţeava unui revolver de tâmplă.

— Abajo la hacha[24]! strigă Isidora. Nătărău fricos! Dacă ridici mâna asupra mea, eşti mort!

— Să ridic mâna asupra dumitale, señora? bolborosi Phelim, dezmeticindu-se din spaima ce-i cuprinsese. Sfântă fecioară! Nu pentru dumneata am luat securea. Mă jur pe toţi sfinţii!

— Atunci, pentru cine? întrebă mexicană, dându-şi seama de greşeala ei şi lăsând revolverul în jos. De ce ai luat securea?

— Jur că n-am vrut decât să tai un cactus. Uite, pe cel de colo… Trebuie să i-l pun iepei sub coadă. Ai ceva împotrivă?

Tânăra mexicană tăcu. Nu ştia ce să mai creadă.

Omul care stătea în faţa ei era prea stângaci ca să o înfricoşeze. Întreaga înfăţişare a irlandezului, mişcările lui erau mai curând comice decât ameninţătoare.

— Tăcerea înseamnă consimţământ! rosti liniştit Phelim.

Apoi străbătu în goană poiană şi îndeplini întocmai porunca bătrânului Zeb.

Nechezatul sălbatic al iepei se amestecă cu tropotitul copitelor ei, precum şi cu urletul câinelui.

Isidora rămase tăcută, fără să înţeleagă nimic. Cât timp ţinea această zarvă infernală, nu avea nici un rost să ceară vreo lămurire.

Phelim se întoarse în uşa colibei. Cu aerul unui om pe deplin mulţumit de sine, îşi ocupă din nou postul de pază.

CAPITOLUL LVIII

SĂRUTAREA OTRĂVITĂ

Asurzitorul concert ţinu încă vreo zece minute. Iapa necheza ca înjunghiată, iar câinele îi ţinea isonul cu urlete jalnice. Totul se auzea până hăt departe în jur. Şi întrucât Zeb Stump nu putea să fi ajuns cine ştie unde, bineînţeles că auzi tot tărăboiul. Dar Maurice mai avea un apărător care păzea cu străşnicie uşa colibei. Era Tara. Câinele se uita cu aceeaşi neîncredere la acest musafir nepoftit. Mişcările mexicanei i se părură duşmănoase şi se lungi în prag, la picioarele lui Phelim.

Isidora nu voia să dea buzna înăuntru. Aştepta. Un atât de furtunos preludiu trebuia să aibă un final corespunzător. Intrigată la culme, aştepta cu răbdare. Nedumerirea şi neajutorarea îi stăruiră pe faţă, până ce un uriaş, într-o haină decolorată şi cu o armă lungă în spinare, se ivi între copaci.

Zărind-o pe Isidora, uriaşul mormăi ceva printre dinţi, dar din pricina larmei nu înţelegeai ce spune. Apoi se îndreptă spre iapă, îi ridică degrabă coada şi o scăpă de îngrozitoarea-i caznă.

Se făcu linişte. Dar Isidora era la fel de nedumerită.

Mulţumirea lui Phelim pieri ca prin farmec. Stump se îndreptă ameninţător spre colibă. Nici prezenţa frumoasei señorite nu-i stăvili torentul de ocări.

— Eh, gogomanule! Nătărău irlandez ce eşti? De ce, mă rog, m-ai chemat? Tocmai luasem la ochi un curcan straşnic, pe puţin de opt kile. Afurisita de iapă cu nechezatul ei l-a speriat înainte să apăs pe trăgaci. Gata, acum; s-a zis cu mâncarea noastră!

— Păi singur mi-ai poruncit, mister Stump, că dacă se, apropie cineva de colibă…

— Of, tontule! Ce, a fost vorba de vreo femeie? Cap sec ce eşti!

— De unde să ştiu că-i femeie? De-ai fi văzut cum se ţinea în şa! Să juri că-i bărbat!

— Ei şi? Toate mexicancele sunt călăreţe neîntrecute. Eu am văzut-o de câteva ori pe señorita, ba am şi auzit despre dânsa. Nu ştiu ce-a adus-o încoace. Şi nici nu cred să ne poată lămuri, fiindcă nu vorbeşte decât spaniola. Iar eu, unul, nu pricep boabă spanioleşte şi nici nu vreau să pricep!

— Te înşeli, mister Stump. Ciripeşte şi englezeşte… Este, señora?

— Prea puţin – spuse fata, care până atunci ascultase totul în tăcere.

— Oho! exclamă Zeb, un pic stânjenit. Iertare, señorita, vorbeşti englezeşte? Cu atât mai bine. Atunci, lămureşte-mă, ce te-a adus aici? Sper că nu te-ai rătăcit.

— Nicidecum, señor… – spuse fata, cu oarecare nehotărâre în glas.

— Atunci?

— Eu, señor… Asta-i casa lui don Maurice Gérald?

— Asta. Deşi cam greu poţi numi casă o asemenea colibă. Vrei să-l vezi pe stăpânul ei?

— O, da, señor! De asta am venit.

— Ei, ce să zic! N-am nimic împotrivă. Doar nu vii cu gânduri rele, nu? Mă întreb numai: e nimerit să-i vorbeşti acum? Acum nu-şi dă seama de nimic: dumneata ori talpa lui de la cizmă, totuna!

— E bolnav? I s-a întâmplat vreo nenorocire? Cerberul ăsta n-a vrut să-mi spună…

— Da, n-am vrut să-i spun! se împăuna Phelim, auzind că a fost numit cerber.

— E rănit – adeveri Zeb. Acum delirează niţel, dar cred că nu e nimic grav. Nădăjduiesc să se facă bine cât de curând.

— O, sir, aş putea să-l ajut, să-l îngrijesc. Bietul de el! Lasă-mă să-l îngrijesc. Îi sunt prietenă devotată.

— Bine. Nu văd nimic rău în asta. Se şi spune că-i treaba femeilor să îngrijească bolnavii. Eu, unul, de când mi-am îngropat bătrânica pe malul lui Mississippi, n-am fost bolnav şi n-am avut prilejul să verific. Spui că-i eşti prietenă şi că vrei să-l îngrijeşti? Poftim, intră şi rămâi lângă el până la întoarcerea noastră. Numai bagă de seamă să nu sară din pat. Şi nu-l lăsa să-şi rupă bandajele.

— Poţi să te bizui pe mine, sir. Voi face tot ce-mi stă în putinţă. Spune-mi, ce s-a întâmplat? Indienii sunt de vină? Indienii doar nu se află prin apropiere! S-a certat cu cineva?

— Ştiu tot atât de puţin ca şi dumneata, señorita. Se pare că s-a luptat cu un lup. Greu de spus ce-a păţit la picior, însă lupul n-are nici un amestec aici. L-am găsit ieri seară, departe, în nişte hăţişuri. Stătea în apă până la brâu, iar pe mal tocmai se pregătea să sară asupra lui o fiară tărcată, căreia voi, mexicanii, îi spuneţi jaguar. L-am scăpat din această mică încurcătură. Încolo nu ştiu nimic, e o mare taină! Şi-a pierdut cunoştinţa şi acum nu poţi scoate nimic de la el. Nu ne rămâne altceva de făcut decât să aşteptăm.

— Eşti convins că nu-i nimic grav, sir? Rănile nu-s primejdioase?

— Nu-ţi face gânduri. Are niţică fierbinţeală, încolo, mai nimic. Rănile nu-s decât nişte simple zgârieturi. Peste o săptămână e sănătos tun.

— O, am să-l îngrijesc cu atâta drag…

— Eşti foarte bună, numai că… vezi…

O îndoială îl fulgeră pe Zeb. Un gând neaşteptat îi trecu prin minte. Şi gândul acesta aduse alte gânduri. „Pesemne că fata asta îi trimitea bunătăţi la tavernă – îşi spuse vânătorul. E îndrăgostită lulea de Maurice, asta-i limpede ca lumina zilei. Cealaltă, la fel. Şi-i tot atât de limpede că Maurice se gândeşte la cealaltă, nu la asta. Ar fi grozav s-o înduplec pe frumoasa asta cu ochii negri să nu intre la el, ca să n-audă cuvintele pătimaşe pe care le tot îndrugă Maurice!”

— Vai, miss! glăsui Zeb în cele din urmă, văzând nerăbdarea mexicanei. N-ar fi mai bine să te duci frumuşel acasă şi să te-ntorci când se va însănătoşi? Acum nici n-o să te recunoască. Nu-i nevoie să-l îngrijeşti, că nu-i rău bolnav şi nici n-are de gând să dea ortul popii.

— Nu-i nimic dacă nu mă recunoaşte. Ţin să-l văd negreşit. Dacă are nevoie de ceva? Am să-i fac orice.

— Eh, văd că te-ai hotărât să rămâi, nu? murmură Zeb, îngândurat. Voia dumitale! Numai să nu te superi de ce-o să auzi. El tot îndrugă despre un omor şi altele la fel. Asta e firesc la un om care aiurează, ba plin şi de răni. O să mai auzi şi altele. Poate să vorbească de o femeie, că tot timpul pomeneşte de ea!

— O femeie?

— Da, o femeie. O să-i spună şi numele.

— Numele? Ce nume, señor?

— E sora lui, sunt convins.

— Despre mister Maurice vorbeşti, mister Stump? întrebă Phelim.

— Ţine-ţi gura, nătângule! Nu te-amesteca unde nu-ţi, fierbe oala. Treaba asta nu-i de nasul tău. Hai să ne plimbăm puţin. Când urcam malul, am omorât un şarpe şi l-am lăsat acolo. Dacă nu l-o fi şterpelit cineva, să-l iei şi să-l aduci încoace.

— Un şarpe? Un şarpe cu clopoţei?

— Păi sigur.

— Doar n-o să te-apuci să-l mănânci, mister Stump. Te otrăveşti!

— Of, multe mai ştii! N-a rămas pic de venin în el. I-am retezat capul, aşa că s-a zis cu veninul.

— Ptiu! Să ştiu că mor de foame, n-aş pune în gură nici o bucăţică din scârnăvia asta.

— N-ai decât să mori. Cine te sileşte să mănânci? Eu vreau s-aduci şarpele, atâta tot. Haide, fă ce ţi-am spus! Numai bagă de seamă să nu înghiţi cumva şarpele! Cu cap cu tot!

— Mister Stump, nici nu m-am gândit să-ţi ies din cuvânt. Phelim O’Neill îţi va îndeplini porunca întocmai! Sunt gata să înghit şi şarpele! Sfinte Patrick, iartă-mă pe mine, păcătosul!

— Lasă trăncăneala! Să mergem. Phelim amuţi şi porni supus spre pădure, în urma vânătorului.

*

* *

Isidora intră în colibă. Se apropie de patul bolnavului şi-i acoperi fruntea fierbinte şi buzele arse cu sărutări pătimaşe. Deodată se trase îndărăt, ca muşcată de un scorpion. Ceea ce o făcu să se tragă înapoi era însă ceva mai cumplit decât veninul scorpionului: un cuvânt – un singur cuvânt.

CAPITOLUL LIX

ÎNTÂLNIREA DIN COLIBĂ

Ziua în care Louise Pointdexter îl eliberase pe Miguel Diaz din strânsoarea lassoului fusese o zi neagră pentru ea. Poate cea mai neagră zi din viaţa ei.

Durerea pierderii lui Henry se contopea cu grijă pentru omul iubit şi gelozia îi sporea şi mai mult durerea. Scrisoarea Isidorei către Gérald – iată motivul geloziei ce-o stăpânea. Scrisoarea arăta că relaţiile dintre Maurice Gérald şi mexicană erau mult mai intime decât spunea el. Aşadar, Maurice minţea. Altfel, de ce s-ar fi apucat femeia aceea să-i scrie despre simţămintele ei? Scrisoarea nu făcea nici cea mai mică aluzie la prietenie. Fiecare cuvânt vădea o dragoste pătimaşă.

Şi-apoi şi întâlnirea astea.

— Ce-i drept, ea îl ruga. Dar nu era decât cochetăria unei femei sigure de sine. Ultimele cuvinte ale scrisorii sunau de-a dreptul ca o poruncă:

„Vino, te aştept!”

Louise mototoli scrisoarea în pumn.

— Da, acum îmi dau seama! exclamă ea, cu aprindere. Nu-i prima oară când el îi răspunde la o asemenea rugăminte. Şi nu-i prima oară când s-au întâlnit… „pe dealul din spatele casei unchiului meu”. Va să zică acolo se întâlneau.

După ceasuri îndelungi de frământare, creola se potoli şi începu să judece mai liniştit. Citi din nou scrisoarea. Îi mai rămânea o speranţă: poate că Maurice Gérald nu se afla în settlement!

În împrejurarea de faţă îi era greu să verifice acest lucru, dar nu avea încotro. Îndată ce se întunecă, pornii călare spre settlement. Se opri în faţa tavernei.

Orăşelul era pustiu în seara aceea. Oamenii erau plecaţi fie pe urmele crimei, fie împotriva comancilor. Singur Oberdoofer ştia de venirea Louisei.

Aflând că nu-i singura care se interesează de Maurice-Mustangerul şi că o altă femeie a întrebat înaintea ei aceleaşi lucruri, Louise întoarse calul şi porni deznădăjduită spre Casa del Corvo. Toată noaptea nu-şi găsi liniştea, în răstimpuri, când o fura somnul, o chinuiau, coşmarurile.

Dimineaţa îi aduse o hotărâre îndrăzneaţă, aproape disperată. Louise Pointdexter nu vedea altă soluţie decât să plece la coliba de pe malul lui Alamo. Nu era nimeni care să o oprească ori să-i spună: „Nu face asta!”

Cercetările legate de crimă continuaseră toată noaptea şi nimeni nu se întorsese în settlement.

Louise ţinea să afle adevărul. Una din două: adevărul acesta sau îi va dărui pacea, sau îi va sfărâma inima. Mai bine aşa decât chinul îndoielilor! Nici bătrânul Pointdexter n-ar fi fost poate în stare să o facă să renunţe la hotărârea ei.

*

* *

La răsăritul soarelui ieşi pe porţile Casei del Corvo şi apucă în goană spre largul preriei, pe o cărare binecunoscută. Douăzeci de mile despărţeau hacienda de coliba singuratică a mustangerului. După nici două ceasuri ajunse la ţintă. Deznădejdea o părăsise şi speranţa îi licărea în inimă. Palide licăriri care pieriră de cum păşi pragul colibei… Un strigăt înăbuşit îi scăpă din piept.

Părea strigătul cel de pe urmă al unei inimi sfâşiate de suferinţe.

În colibă se afla o femeie.

Totul deveni limpede pentru tânăra creolă… Avea în faţă pe femeia care scrisese scrisoarea de dragoste. Ei doi tot se întâlniseră.

E greu de zugrăvit în cuvinte durerea Louisei.

Deopotrivă de nedesluşite şi de chinuitoare erau şi gândurile Isidorei. Mexicana pricepuse din prima clipă că nu are loc în inima lui Maurice. Bolnavul îndrugase atâtea lucruri, încât crudul adevăr îi apăruse limpede. Femeia care-i luase locul în inima mustangerului se afla în prag.

Stăteau amândouă faţă-n faţă, cu ochii arzând. Amândouă îndrăgostite de acelaşi bărbat, amândouă chinuite de gelozie, amândouă în preajma lui, dar, vai, fără ca el să-şi poată da seama de prezenţa nici uneia. Fiecare o socotea fericită pe rivala ei. Louise nu auzise acele cuvinte capabile să-i dăruiască liniştea, cuvinte care răsunaseră neîncetat până atunci în urechile Isidorei, sfâşiindu-i inima.

Femeile se duşmăniră muteşte. Nu schimbară nici o vorbă între ele şi nici nu-şi cerură lămuriri – nu era nevoie de nici o lămurire. Există împrejurări când orice lămurire e de prisos. De amândouă părţile – duşmănie şi dragoste jignită, priviri arzătoare şi cute de dispreţ adunate în colţul gurii.

Totul ţinu doar douăzeci de secunde. Louise Pointdexter se întoarse să plece. În coliba lui Maurice Gérald nu era loc pentru ea.

Isidora ieşi şi ea, aproape călcându-şi rivala pe poala rochiei. Acelaşi gând îi stăruia în minte: în coliba lui Maurice Gérald nu era loc pentru ea! Amândouă păreau dornice să plece cât mai repede. Calul sur se afla mai aproape, mustangul Louisei mai departe. Isidora sări cea dintâi în şa. Când trecu prin faţa Louisei, ea tocmai punea piciorul în scară. Rivalele se fulgerară din nou cu privirea. Niciuna dintre ele nu era triumfătoare. Dar nici îndurare nu le citeai în ochi.

Privirea creolei era plină de tristeţe, de mânie şi de uimire. Un vulcan de furie neputincioasă clocotea în privirea Isidorei.

CAPITOLUL LX

DENUNŢUL

Sub soarele care scânteia orbitor în unda râului Alamo, Isidora îşi urma calea, pradă gândurilor negre. Dorul de răzbunare îi sfâşia sufletul.

Şi tocmai asta o scăpă din ghearele deznădejdii.

Se opri în marginea unui povârniş abrupt, umbrit de chiparoşi uriaşi. Umbra lor posomorâtă îi alina durerea mai mult decât soarele strălucitor.

„Trebuia s-o ucid acolo, pe loc, N-ar fi bine să mă întorc şi să o provoc, să ne înfruntăm pe viaţă şi pe moarte? Şi dacă o ucid, ce câştig? Doar n-am să-i pot întoarce inima spre mine. I-am pierdut dragostea pentru totdeauna! Singur chipul ei trăieşte în inima lui. Mie nu mi-a mai rămas nici o scânteie de speranţă. Nu, el trebuie să moară! Din pricina lui sunt nefericită! Şi dacă-l ucid pe el, ce-o să devină viaţa mea? Un chin de nesuportat! Dar azi, acum… Asta nu-i chin? Nu, nu pot să mai rabd. Numai răzbunarea o să-mi aducă liniştea. Nu numai ea, ci şi el, amândoi trebuie să moară… Nu acum, abia în clipa când va putea să-şi dea seama de mâna cui a murit! Da, să simtă toată cruzimea răzbunării mele! … Sfântă fecioară, dă-mi putere să mă răzbun!”

Isidora înfipse pintenii în coastele calului şi urcă iute povârnişul.

Ieşind în vale, porni nebuneşte prin prerie, fără să lase calului nici un răgaz de odihnă. Simţind frâul slobod surul o apucă într-o direcţie necunoscută, dar Isidorei prea puţin îi păsa. Cu capul în piept, cufundată în gândurile cele mai negre nu vedea nimic în jur.

Abia când calul se opri în loc, îşi veni şi ea în fire. În largul câmpiei zări un grup de călăreţi.

„Să fie indieni? Nu, nu, sunt albi. Oameni din Texas!” îşi spuse ea.

Deşi nu avea nici un motiv să se teamă de ei, tânăra mexicană nu ţinea câtuşi de puţin să-i întâlnească. Altă dată nu i-ar fi evitat, dar acum, fiind atât de îndurerată, îi era lehamite de întrebări şi priviri iscoditoare.

Mai avea timp să dispară. Grupul călăreţilor nu o zărise încă. Se afundă brusc în desiş, în nădejdea că va izbuti să se facă nevăzută.

Deodată, surul scoase un nechezat prelung. Douăzeci de cai îi răspunseră. Nimic nu o împiedica nici acum să fugă. Călăreţii se vor năpusti pe urmele ei, dar oare vor reuşi să o ajungă, mai ales aici, în pădure, pe cărările pe care ea le cunoştea atât de bine?

Era gata să dea pinteni calului. Întoarse capul şi văzu că grupul călăreţilor gonea drept spre ea.

„Tâlhari? Nu, nicidecum!” Erau prea bine îmbrăcaţi ca să fie tâlhari. Pesemne un grup de cercetaşi, în frunte cu tatăl celui ucis. Da, da, chiar aşa. Oh, Dumnezeule! Iată prilejul să se răzbune! Totul parcă i-a picat din cer! Fără îndoială, aici era mâna lui Dumnezeu!

În loc să se afunde în desiş, Isidora ieşi la vedere şi se apropie cu un aer provocator de grupul călăreţilor. Avea planul gata în minte. Smuci frâul şi se opri, aşteptându-i. După câteva clipe se văzu înconjurată de ei.

Întâlnirea nu o tulbură câtuşi de puţin. Nici gând să se sperie de oamenii care o înconjuraseră cu atâta îndrăzneală. Pe unii dintre ei îi cunoştea. Pe bărbatul în vârstă – căpetenia grupului, fără doar şi poate – nu-l văzuse niciodată, dar îşi dădu seama instinctiv cine este. Era părintele tânărului ucis şi al fetei pe care ţinea să o vadă moartă sau acoperită de ruşine. O, ce minunat prilej!

— Vorbiţi franţuzeşte, mademoiselle? întrebă Woodley Pointdexter.

— Prea puţin, sir. Mai curând ne vom înţelege în englezeşte.

— O, în englezeşte? Cu atât mai bine. Spuneţi-mi, miss, pe cine aţi întâlnit în drum? N-aţi întâlnit nişte călăreţi, n-aţi observat cumva vreo tabără?

Isidora îşi chibzuia răspunsul.

Plantatorul continua cu întrebările, deosebit de politicos:

— Permiteţi-mi să vă întreb: unde locuiţi?

— Pe Rio Grande, señor.

— Veniţi chiar de-acolo?

— Nu, de pe Leona.

— De pe Leona?

— E nepoata bătrânului Martinez – lămuri unul dintre cei de faţă. Plantaţiile lui se mărginesc cu ale dumneavoastră, mister Pointdexter.

— Da, sunt nepoata lui don Silvio Martinez.

— Acum veniţi de acasă? Iertaţi-mă, poate par sâcâitor, dar vă încredinţez, miss, că întrebările mele nu sunt o simplă curiozitate. Am motive temeinice să procedez astfel, ba mai mult decât atât.

— Da, viu de la conacul lui don Martinez – răspunse Isidora, prefăcându-se că n-a auzit ultimele cuvinte ale plantatorului. Am plecat de la unchiul meu acum două ceasuri.

— În acest caz, aţi auzit, fără îndoială, că s-a săvârşit o crimă, nu?

— Da, señor. Ieri seară, în casa lui don Silvio, unchiul meu, s-a vorbit despre asta.

— Şi azi-dimineaţă, când aţi plecat de acasă, aţi mai aflat vreo noutate în settlement?

— Am auzit doar că ucigaşul e căutat. Era vorba de detaşamentul dumneavoastră, señor?

— Întocmai… N-aţi întâlnit pe nimeni în drum, miss?

— Ba da.

— Pe cine? Fiţi bună şi vorbiţi mai amănunţit.

— Am întâlnit o femeie.

— O femeie? răsunară câteva glasuri.

— Chiar aşa, señor.

— Cine era?

— O americancă.

— O americancă? Aici, prin locurile astea? Singură?

— Cine anume?

— Nu ştiu.

— Cum, n-o cunoaşteţi? Atunci, spuneţi-ne; cum arăta?

— Vă spun.

— Cum era îmbrăcată?

— Purta costum de călărie.

— Aşadar, era călare?

— Călare.

— Şi unde aţi întâlnit-o pe femeia despre care vorbiţi?

— De cealaltă parte a pădurii, nu prea departe de-aici.

— Încotro mergea? Există pe acolo vreo aşezare?

— O colibă.

— Şi cine e stăpânul colibei?

— Don Maurice-Mustangerul.

Un vuiet triumfător se stârni în mulţimea călăreţilor. După două zile şi două nopţi de căutări zadarnice dădeau, în sfârşit, de urma ucigaşului.

Cei care descălecaseră săriră în şa, gata să pornească.

— N-am vrea să vă obosim, miss Martinez. V-am ruga să ne arătaţi drumul spre colibă.

— Trebuie să fac un ocol pentru asta… Dar dacă v-aţi hotărât să mergeţi într-acolo, vă conduc.

Isidora străbătu din nou fâşia de pădure, de astă dată întovărăşită de grupul călăreţilor. În marginea dinspre apus a pădurii se opri. În faţa călăreţilor, până la râul Alamo, se întindea preria netedă ca în palmă.

— Uitaţi-vă! spuse Isidora. Vedeţi un punct negru în zare? E vârful chiparosului de pe malul lui Alamo. Mergeţi într-acolo. Veţi găsi un povârniş care duce la râu. Coborâţi povârnişul şi găsiţi coliba îndată.

Cercetaşii nu-şi mai pierdură vremea cu întrebările. Uitând cu totul de călăuza lor, se avântară în direcţia chiparosului.

Un călăreţ se desprinse de grup şi rămase pe loc. El cunoştea spaniola, limba maternă a Isidorei, aproape tot atât de bine ca şi engleză, limba lui maternă.

— Spune-mi, te rog, señorita – o rugă călăreţul în spaniolă – n-ai observat calul pe care călărea femeia aceea?

— Bineînţeles că da! Oricine l-ar fi observat!

— Spune-mi cum era?

— Era un mustang rotat.

— Un mustang rotat? Oh, Dumnezeule! gemu Casey Callhown şi porni nebuneşte în urma grupului.

Pentru Isidora era limpede: nu numai ea, ci şi omul acesta era mistuit de aceeaşi flacără cumplită. Şi numai moartea putea să o stingă.

CAPITOLUL LXI

Date: 2015-12-24; view: 643