LA PATUL BOLNAVULUI

Plecarea rivalei sale o ului pe Louise Pointdexter. Era gata să o îndemne pe Lună la drum, dar se opri nehotărâtă, sub impresia celor petrecute. Cu puţin înainte intrând în colibă, dăduse ochi cu femeia aceea, care pe semne se simţea stăpână acolo. Atunci, cum să înţeleagă plecarea ei? Privirile ei pline de duşmănie şi ură? Şi de ce nu i-a citit în ochi triumfătoarea încredere a omului sigur de sine?

Privirile Isidorei nu o jigniră câtuşi de puţin pe creolă. Dimpotrivă, îi strecuraseră o tainică bucurie în suflet. Şi în loc să se afunde în prerie, Louise Pointdexter lunecă din şa şi intră din nou în colibă.

Când văzu chipul celui drag acoperit de paloare, ochii tulburi care i se rostogoleau în orbite, creola uită de orice jignire.

— Dumnezeule! Exclamă ea, apropiindu-se de pat. Rănit… Moare… Cine-i făptaşul?

Niciun răspuns – doar o bolboroseală de neînţeles.

— Maurice, vorbeşte Maurice! Nu mă recunoşti? Sunt Louise! Louise a ta! Tu singur mi-ai spus aşa: Oare mi-ai uitat până şi numele?

— Louise! Louise! … Dragostea mea… – gemu Maurice, răspunzând parcă la chemarea ei şi din nou începu să delireze.

Louise nu se simţise nicicând atât de fericită. Nici în ziua când el îi mărturisise pentru întâia oară dragostea; acolo, sub umbra salcâmului, vorbindu-i cu toată înflăcărarea inimii, nici atunci nu se simţise atât de tulburată. O, cât era de fericită!

Sărutări gingaşe acoperiră din nou fruntea dogoritoare şi buzele arse ale bolnavului.

Louise, triumfătoare, îi apăsa mâna pe inimă. Era fericită. Se temea doar ca aceste clipe de vis să nu zboare prea iute.

Şi vai, temerile ei se dovediră îndreptăţite.

Un om apăru pe neaşteptate în pragul colibei. Louise îl recunoscu numaidecât pe caraghiosul de Phelim. Într-o mână ţinea securea, iar în cealaltă un uriaş şarpe cu clopoţei.

— Sfinte Patrick! bâigui irlandezul, scăpând şi securea şi şarpele din mâini. Pesemne că m-am prostit de tot, zău! Dumneata eşti, miss Pointdexter? Nu, nu se poate!

— Chiar eu, mister O’Neill! Nu-i frumos din partea dumitale să mă uiţi atât de repede!

— Să te uit pe dumneata? Cum aşa! Nici pomeneală! Cine te-ar putea uita, miss Louise? Uite, de când aiurează, numai de dumneata pomeneşte!

Phelim cătă cu înţeles spre pat. Un tremur de fericire o străbătu pe Louise din tălpi şi până în creştet.

— Ce-i asta? făcu Phelim, nedumerit. Unde-i tânărul său femeia de adineauri? Naiba să mai priceapă dacă-i ceva de priceput aici! N-ai găsit pe nimeni aici, miss Pointdexter?

— Ba da!

— Aha, v-aţi întâlnit? Şi ea unde-i?

— A plecat.

— Cum, a plecat?! Nici ea singură nu ştie ce vrea, zău! Acum zece minute am lăsat-o în colibă. Şi-a scos pălăria – o pălărie bărbătească – şi s-a aşezat colea, de parcă ar fi fost la ea acasă. Hm, spui c-a plecat? Straşnic! Nu-mi pare rău de loc! E bine să te ţii cât mai departe de o asemenea femeie. N-ai să mă crezi, miss Pointdexter, dar îţi jur că mi-a pus revolverul sub nas!

— Dumnezeule! De ce?

— Pentru că n-am lăsat-o să intre în colibă. Până la urmă, tot a intrat. Mister Zeb n-a vrut s-o oprească atunci când s-a întors. Dumneaei susţinea că mister Gérald e prietenul ei şi că vrea să-l îngrijească.

— Adevărat? O, ciudat, foarte ciudat! îngână creola şi căzu pe gânduri.

— Ai dreptate, se petrec lucruri tare ciudate.

— Dragul meu Phelim, ce s-a mai întâmplat? Povesteşte-mi.

— Bine, miss, dar pentru asta trebuie să mai zăboveşti un pic. Barem scoate-ţi pălăria. Dă-mi un pic de răgaz, că nu pot să-ţi povestesc tot ce s-a petrecut de alaltăieri, aşa, una-două.

— Cine-a mai fost pe aici?

— Oho, destui! Mai întâi, un soi de măscărici. N-am curaj să-ţi istorisesc despre el, mă tem să nu te sperii, miss!

— Lasă, n-ai grijă.

— La drept vorbind, nici eu singur nu-s prea lămurit. Era un călăreţ, dar fără cap.

— Un călăreţ fără cap?!

— Şi culmea, semăna leit cu mister Maurice. Ah, de-ar fi băgat de seamă ce spaimă am tras! Nici nu mai ştiam pe ce lume sunt!

— Unde l-ai văzut, mister O’Neill?

— Sus, pe culmea povârnişului. Tocmai ieşisem în întâmpinarea stăpânului, că-mi făgăduise să fie acasă până la amiază. Întâi am crezut că-i mister Maurice. Şi deodată s-a apropiat ăla… fără cap… Eh, scoate-ţi pălăria, miss. Şi vino colea pe ladă, că stai mai bine decât pe scaun. Hai, zău. Încă n-am isprăvit…

— Spune mai departe, nu te îngriji de mine. În afară de călăreţul ăsta ciudat, cine-a mai fost pe-aici? O fi fost vreo glumă.

— De, ce să zic, bună glumă! Bătrânul Zeb zicea la fel.

— A fost şi el pe-aici?

— Da, numai că a picat după ce-au venit…

— Cine?

— Alţii, miss. Bătrânul Zeb a picat abia ieri dimineaţă. Iar ăia au dat buzna în ajun, noaptea târziu. Eu dormeam un somn dulce ca mierea. Şi ei m-au trezit.

— Cine?

— Păi cine crezi? Indienii!

— Indienii?

— Da, da, un trib întreg! Închipuieşte-ţi, miss: eu, cum spuneam, dormeam ca un prunc, când aud un foşnet, de parcă cineva ar fi rupt nişte cărţi… Sfinte Patrick, ce să fie asta?

— Nu înţeleg.

— N-auzi nimic? Ascultă! Un tropot de cal! Phelim se repezi spre uşă.

— Sfinţi mucenici! Ne-a înconjurat un detaşament de călăreţi! Sunt o mie în cap! Trebuie să-i dau de veste bătrânului Zeb! Oh, Doamne! Poate că-i prea târziu!

Înşfăcând o ramură de cactus, Phelim ieşi în goană din colibă.

— Dumnezeule! murmură creolă. Ei sunt! Tata… Ce mă fac? Sfântă fecioară, fereşte-mă de ruşine!

Louise sări la uşă şi o încuie, dar după ce se gândi puţin, îşi dădu seama că nu are nici un rost. Cei de afară, desigur, nu aveau să se oprească în faţa unei asemenea piedici. Louise recunoscu glasurile rangerilor.

Zări o spărtură în perete şi se întrebă dacă n-ar fi mai bine să fugă. Dar era prea târziu. Tropotul se auzi şi în spatele colibei. Călăreţii înconjuraseră colibă.

La urma urmei, prezenţa ei nici nu putea să rămână o taină. Mustangul rotat aştepta afară, legat de un ţăruş: cu neputinţă să nu fi fost recunoscut. Şi mai era ceva care o oprea să fugă. Maurice se afla în primejdie şi ea trebuia să-l apere.

„Chiar de-ar fi să-mi pierd cinstea – cugetă creola – să-l pierd pe tata, să-mi pierd prietenii, primesc, numai pe el să nu-l pierd! El e soarta mea! Am să-i rămân credincioasă chiar de-ar fi să mă acopăr de ruşine!”

Se aşeză liniştită lângă patul bolnavului, gata la orice sacrificiu, gata să-şi dea şi viaţa pentru el.

CAPITOLUL LXII

ÎNTR-O AŞTEPTARE ÎNCORDATĂ

Niciodată nu răsunase atâta tropot de cai lângă coliba mustangerului. Nici atunci când ţarcul era plin de mustangi sălbatici, abia prinşi.

Phelim, care ieşise în goană, fu ţintuit locului de strigătul câtorva zeci de oameni. Un glas răsună mai puternic decât toate. Irlandezul înţelese că era căpetenia detaşamentului.

— Stai, ticălosule! Degeaba fugi! Încă un pas şi eşti mort! Stai!

Phelim se supuse, nu avu încotro.

— Vă încredinţez, domnule, că nici prin gând nu-mi trece să fug! bâigui el, cu glas tremurător, văzând privirile furioase şi puştile celor din jur îndreptate ameninţător asupra lui. Nici pomeneală să fug. Mă pregăteam doar…

— Ei, acum fugi dacă poţi. De început, ai început-o bine… Dick Tracy, vino încoace! Adu şi oamenii! Legaţi-l! Dracu să-l ia! Nu prea cred că-i omul pe care-l căutăm noi!

— Nu, nu, John! Nu-i el! … Este servitorul lui.

— Hei, voi de colo, înconjuraţi colibă! Să nu iasă nimeni! N-am prins încă tartorul! Nu lăsaţi pe nimeni să fugă… Acum spune-mi: cine-i înăuntru?

— Adică… În colibă?

— Tu răspunde ce te întreabă, nătărăule! Se răsti Tracy, plesnindu-l cu frânghia pe spinare. Cine-i în colibă?

— Mai întâi şi întâi, stăpânu-meu.

— Ciudat… Ce-i asta? mormăi Woodley Pointdexter, care se apropiase abia atunci, dând cu ochii de mustangul rotat. Calul Louisei!

— Chiar aşa, unchiule – întări Casey Callhown, care călărea alături de plantator.

— Interesant. Cine o fi adus-o aici?

— A venit ea singură, de bună seamă.

— Glumeşti, Casey!

— Vorbesc foarte serios, unchiule!

— Vrei să spui că fata mea a fost aici?

— Chiar şi acum e aici, sunt convins.

— Imposibil!

— Ia uită-te colo!

În uşa larg deschisă a colibei se vedea o femeie.

— O, Dumnezeule, fiica mea!

Pointdexter sări din şa şi porni spre colibă. Callhown îl urmă. Amândoi dispărură înăuntru.

— Louise, ce înseamnă asta? E un rănit aici? Cine e? Henry?

Mai înainte să-i audă răspunsul, ochii plantatorului descoperiră pălăria şi pelerina lui Henry.

— El e! Trăieşte! Slavă ţie, Dumnezeule! Pointdexter se repezi spre pat, dar fericirea lui pieri ca un fum. Se trase în lături, gemând.

Callhown era la fel de tulburat ca şi unchiul său. Scoase un strigăt de groază şi, zgribulindu-se tot, ieşi încetişor din colibă.

— Ce-i asta? şopti plantatorul. Ce-i asta, Louise? Poţi să mă lămureşti?

— Nu, tată, nu pot! Sunt aici abia de câteva minute. L-am găsit în starea asta. Zace fără cunoştinţă, aşa cum vezi şi tu.

— Şi… Henry?

— Nu mi-a spus o vorbă. Mister Gérald era singur când am intrat. Servitorul lipsea, adineauri s-a întors. N-am apucat să-l întreb nimic.

— Bine… şi tu… cum ai nimerit aici?

— N-am putut să rămân acasă. Nesiguranţa asta mă chinuia cumplit. Eram singură de tot. E îngrozitor! Ceva cu neputinţă de îndurat. Şi-apoi, gândul la nefericitul meu frate… Dumnezeule! Dumnezeule!

Pointdexter o privi uluit, cu o mută întrebare în ochi.

— Credeam să-l găsesc aici pe Henry.

— Aici… Dar de unde ştiai că poate nimeri aici? Cine te-a adus încoace? Ai venit singură?

— Cunoşteam drumul, tată. Ţi-aduci aminte, atunci, la vânătoare, când calul a luat-o la goană cu mine? La întoarcere, mister Gérald mi-a arătat unde stă şi eu n-am uitat.

Pointdexter, descumpănit ca şi mai înainte, se posomorî şi mai mult auzind-o.

— Asta nu-i cuminte din partea ta, fata mea. E o ieşire destul de necuviincioasă şi foarte riscantă. Ai procedat ca o fetiţă prostuţă. Trebuie să pleci de-aici chiar acum. Haide! Aici nu-i locul pentru o fată. Urcă pe cal şi du-te acasă. Te va însoţi cineva! Aici pot să se petreacă lucruri neplăcute. Nu se poate să rămâi. Să mergem!

Plantatorul ieşi pe uşă şi fata îl urmă fără tragere de inimă.

Călăreţii, care în răstimp descălecaseră, se îmbulzeau în jurul colibei. Callhown le spusese tuturor cum stau lucrurile. Oamenii se împărţiseră în câteva grupuri. Unii stăteau tăcuţi, alţii discutau cu aprindere. Mulţi făcuseră roată în jurul lui Phelim, care zăcea trântit la pământ, legat cobză. Întrebările curgeau din toate părţile, dar lumea, fireşte, nu prea lua în seamă răspunsurile irlandezului.

La ivirea plantatorului şi a fiicei sale toţi se întoarseră spre ei. Cei mai mulţi o cunoşteau pe Louise şi erau miraţi, ba chiar uimiţi să o vadă aici. Sora tânărului ucis, în casa ucigaşului! Mai mult ca oricând oamenii erau convinşi de vinovăţia mustangerului. Asta, mulţumită lui Callhown, care le vorbise despre pălăria şi pelerina găsite în colibă.

— Dar ce caută aici Louise Pointdexter, singură, neînsoţită de nimeni?

Se vorbea sfiit, în şoaptă. Nimeni nu voia să jignească simţământul de părinte al plantatorului şi-i aşteptau cu răbdare desluşirile.

— Suie pe cal, Louise! Mister Gensy te va conduce acasă!

Tânărul căruia îi fusese adresată această rugăminte se simţea nespus de fericit. Era unul dintre cei care invidia în mod deosebit fericirea închipuită a lui Casey Callhown.

— De ce să nu te-aştept şi pe dumneata? întrebă ea. Doar nu mai zăboveşti mult.

— Draga mea, aş dori să faci aşa cum ţi-am spus.

Louise se urcă în silă în şa. Tânărul plantator porni înainte şi fata îl urmă la pas. El nu-şi putea ascunde fericirea, în vreme ce ea nu-şi putea ascunde tristeţea. Deodată, chipul creolei se însenină, luminat de speranţă. Se opri în loc. Însoţitorul se văzu nevoit să facă la fel.

— Mister Gensy – glăsui Louise, după un răstimp de tăcere. Mi-a slăbit chinga şeii. Stau rău din pricina asta. Fii bun, strânge-o dumneata.

Gensy sări numaidecât să cerceteze chinga. Găsi că nu trebuie strânsă mai mult, dar nu vru să recunoască asta şi trase de ea voiniceşte.

— Stai să cobor – spuse fata. Aşa o să-ţi fie mai uşor.

Fără să aştepte vreun ajutor, sări sprintenă din şa, rămânând în picioare lângă mustang.

— Acum totul e-n ordine, miss Pointdexter.

— Da – încuviinţă ea, încercând chinga. Ştii, abia sosisem la colibă. Am gonit tot drumul şi biata Luna nici n-a apucat să răsufle. Să stăm puţin să se odihnească. Ar fi o cruzime să nu mă gândesc şi la ea.

— Numai că tatăl dumitale… Tatăl dumitale dorea…

— Dorea să mă duc acasă. Lasă, nu-i nimic! Pur şi simplu, tata n-a vrut să rămân acolo, între atâta lume. Atâta tot. Dar de vreme ce sunt departe, n-are de ce să mai fie neliniştit. Ce frumos e aici! Ce plăcută e umbra copacilor! Arşiţa din prerie e de nesuportat. Ah, mister Gensy, ia priveşte ce peştişori frumoşi se zbenguie-n apă! Uite colo, îi vezi, parcă-s de argint!

Tânărul plantator, măgulit, nu se lăsă rugat a doua oară.

— Miss Pointdexter, sunt cu totul la dispoziţia dumitale şi mă simt fericit că pot să-ţi îndeplinesc dorinţa. Să mai rămânem puţin.

— Numai cât se odihneşte Luna. Atunci când s-a apropiat detaşamentul vostru, abia descălecasem. Uită-te la Luna ce chinuită-i, săraca, după atâta goană!

Gensy, fericit că poate să-i îndeplinească fetei o cât de mică dorinţă, nici nu se gândea la Luna. Se opriră amândoi pe malul râului.

Tânărul plantator rămase foarte mirat, văzând că Louise nici nu băga în seamă zbenguiala peştişorilor şi în acelaşi timp se necăjea că nici pe el însuşi nu-l prea bagă în seamă. Ochii fetei aveau o privire rătăcită, iar auzu-i încordat prindea orice zgomot ce răzbătea dinspre colibă.

În ciuda farmecului tinerei creole, Gensy începu şi el să asculte. Larma din poiană spunea că acolo aveau să se petreacă lucruri grave.

Câteva glasuri răsunau desluşit. Unul dintre ele se auzea mai tare decât toate. Louise îl recunoscu: era glasul vărului ei, Casey. Acesta căuta să convingă, să dovedească ceva. O aprigă duşmănie se simţea în vorbele lui. Dar iată că tăcu. În clipa următoare izbucniră strigăte furtunoase de încuviinţare.

Gensy asculta cu încordare, uitând cu desăvârşire de prezenţa frumoasei creole. Îşi aminti de ea abia în clipa când fata ţâşni ca o săgeată înapoi spre colibă.

CAPITOLUL LXIII

JUDECATA

Un strigăt puternic, care vestea rezultatul judecăţii şi osânda, o făcu pe tânăra creolă să se smulgă din loc. Auzi desluşit: „La spânzurătoare!” şi atunci se năpusti spre coliba mustangerului.

Oamenii se adunaseră în cerc, nu mai stăteau răspândiţi în grupuri răzleţe. În mijlocul lor se vedea figura impunătoare a şefului rangerilor, alături de care se aflau Woodley Pointdexter şi Casey Callhown. Alţii aveau cuvântul hotărâtor şi ei asistau pesemne numai ca martori la drama care se desfăşura.

Judecau un om învinuit de omor – după judecata lui Lynch. Acuzator era însuşi şeful rangerilor.

Mulţimea, afară de cei doi acuzaţi, aveau rolul juraţilor.

Maurice Gérald şi Phelim, servitorul său, se găseau în mijlocul cercului, trântiţi în iarbă şi legaţi cobză.

Amândoi fuseseră reduşi la tăcere. Pe Phelim îl ameninţaseră să-şi ţină gura, iar stăpânului său îi puseseră un căluş de lemn. Cum strânsoarea frânghiilor nu izbutea să paralizeze mişcările bolnavului, doi îl ţineau de umeri, iar un al treilea stând în genunchi, îi ţintuia picioarele de pământ.

Greutatea învinuirii cădea mai ales asupra lui Maurice Gérald; Phelim era socotit doar complice. I se porunci să spună tot ceea ce ştia. Dar cele povestite de Phelim despre indieni şi jaguar fură socotite drept „o născocire”, cu scopul de a induce în eroare tribunalul.

Ancheta ţinu doar zece minute. Concluzia era limpede. Majoritatea erau convinşi că Henry Pointdexter a fost ucis şi că Maurice Gérald a făptuit omorul.

Fiecare amănunt fu iarăşi discutat şi cântărit. Acestor amănunte li se adăugară altele proaspăt descoperite în colibă. Cele mai convingătoare erau pălăria şi mantia celui ucis. Unii, plini de nerăbdare, strigau: „La spânzurătoare cu ucigaşul!”

Pe cât se pare, sentinţa se ştia dinainte: jos, în iarbă, se vedea o frânghie cu un laţ la unul din capete. Nu era decât un lassou, dar se dovedea foarte potrivit în acest scop. O creangă orizontală putea să ţină de minune loc de spânzurătoare.

Cei mai mulţi se pronunţară pentru condamnarea la moarte. Unii îşi întăriră hotărârea prin blesteme la adresa osânditului. Dar de ce oare nu treceau la executarea sentinţei? Pur şi simplu fiindcă nu exista unanimitate de păreri. Întreaga adunare era de acord cu sentinţa, dar parte din judecători se împotriveau executării lui Maurice. Deşi în minoritate, ei spuseră un „nu” pe cât de liniştit pe atât de ferm.

Printre aceşti foarte puţini se număra şi Sam Manly, şeful rangerilor.

— Cetăţeni! începu el, răsunător. Nu avem destule dovezi pentru a putea lua o hotărâre atât de gravă. Trebuie să ascultăm şi acuzatul, bineînţeles, atunci când va fi în stare să vorbească, în momentul de faţă vede oricine, n-are nici un rost să-i cerem acest lucru. De aceea propun să amânăm hotărârea până la…

— Ce sens are această amânare? tună vocea lui Casey Callhown. Ce te opreşte să iei o hotărâre, Sam Manly? Dacă ai fi avut un prieten sau un frate care să piară nevinovat de mâna unui ucigaş, de bună seamă c-ai fi judecat altfel. Ce mai doreşti spre a te convinge de vinovăţia acestui ticălos? Dovezi în plus?

— Întocmai, căpitane Callhown! Dovezi.

— Poţi să mai aduci vreo dovadă, Casey Callhown? Se auzi un glas din mulţime.

— Mi se pare că există suficiente dovezi, ba chiar mai multe decât trebuie. Dar dacă vreţi, sunt gata să aduc şi altele.

— Da, vrem, vrem! strigară zeci de glasuri.

— Gentlemeni! rosti Callhown. Adresându-se celor din jur. Ştiţi bine ce s-a întâmplat între omul acesta şi mine. N-aş vrea să vă gândiţi că urmăresc să mă răzbun. Nu gândul răzbunării mă stăpâneşte. Dacă n-aş fi convins că el e autorul crimei, cum sunt convins că am capul pe umeri, atunci…

Callhown începu să se bâlbâie. Vorbele acestea care-i scăpaseră fără să vrea produseră o ciudată impresie asupra oamenilor.

— Dacă n-aş fi convins – urmă el – n-aş spune nimic despre cele ce-am văzut sau, mai bine zis, am auzit.

— Ce-ai auzit, mister Callhown? întrebă şeful rangerilor. Cearta dumitale cu acuzatul, cunoscută de toată lumea, n-are nici o legătură cu mărturiile pe care le faci astăzi. Nimeni nu se gândeşte să te învinuiască de mărturii mincinoase. Continuă, te rog. Ce-ai auzit, când anume şi unde?

— Lucrurile s-au petrecut marţi noaptea, adică în noaptea când a dispărut vărul meu.

— Marţi noaptea? Mai departe.

— Mă dusesem în camera mea. Era mare zăpuşeală şi ţânţarii nu mă lăsau să dorm. M-am dat jos din pat, am aprins o ţigară, m-am plimbat puţin prin odaie, apoi m-am hotărât să urc pe terasă. Era aproape de miezul nopţii sau poate mai devreme, nu ştiu, nu m-am uitat la ceas. Ajuns pe terasă, am vrut să aprind altă ţigară, când deodată, dinspre râu, aud nişte glasuri. O discuţie zgomotoasă, aprinsă. O ceartă, era limpede. Ascultând mai atent, am recunoscut glasurile: era glasul vărului meu Henry şi glasul omului acesta, al ucigaşului.

— Continuă, mister Callhown. Întâi să ascultăm mărturia dumitale, pe urmă vei afla şi părerea noastră.

— Vă daţi seama, gentlemeni, am rămas uimit auzind glasul vărului meu: credeam că doarme de mult. Eram atât de convins că este Henry, încât nici nu m-am dus la el în odaie să controlez. Auzeam la fel de lămurit şi celălalt glas, glasul mustangerului. Mi se părea tare ciudat că Henry, împotriva obiceiului, a ieşit din casă atât de târziu. Dar faptele sunt fapte şi aici nu încăpea nici o îndoială. Am început să ascult mai atent, ca să-mi dau seama de ce se ceartă. Nu auzeam prea bine ce spun. Am desluşit doar nişte cuvinte cam tari, adresate mustangerului de către Henry. Era clar, vărul meu fusese jignit cu ceva. Apoi am auzit cum nu se poate mai limpede ameninţările mustangerului. Îşi spuneau amândoi pe nume şi nu se putea să mă înşel. Ar fi trebuit să mă duc la ei, să văd despre ce-i vorba, însă eram în papuci. Am stat aşa aproape jumătate de ceas, tot sperând că Henry se va întoarce acasă. Nu s-a întors. M-am gândit că s-a dus la tavernă, că a întâlnit poate cunoscuţi din fort şi a mai zăbovit cu ei. Şi m-am hotărât să mă culc. Iată, gentlemeni, v-am spus tot ce ştiu. Sărmanul Henry, de atunci nu s-a mai întors acasă! În noaptea aceea patul lui a rămas nedesfăcut. El a rămas undeva în prerie sau în pădure. Unde anume, numai omul acesta ştie.

Şi ridică mâna, arătând spre mustanger. Cuvintele lui Callhown produseră o profundă impresie. Nimeni nu se-ndoia de sinceritatea căpitanului. Urmă o nouă explozie de indignare.

— La spânzurătoare cu el! La spânzurătoare cu el! se auzeau strigăte din toate părţile.

Însuşi Sam Manly părea descumpănit. Cei care se împotriveau sentinţei se împuţinau din ce în ce. Încordarea creştea ca înaintea unei furtuni.

Unul dintre bandiţi plătiţi de Callhown, care tocmai îi şoptise căpitanului ceva la ureche, se apropie şi ridică funia, petrecând iute laţul după gâtul acuzatului, care nu-şi venise nici acum în simţiri. Nimeni nu avea de gând să oprească mâna călăului şi nimeni nu se încumeta să ia apărarea osânditului. Laţul fusese aruncat de gâtul lui Maurice. Celălalt capăt al funiei se şi odihnea pe creanga unui copac.

„Maurice Gérald o să-şi ia rămas bun de la viaţă!” cugetau oamenii în sinea lor.

CAPITOLUL LXIV

Date: 2015-12-24; view: 566