O ZI PLINĂ DE NOUTĂŢI

Don Silvio Martinez era unul dintre puţinii bogătaşi mexicani rămaşi în Texas după cotropirea ţării de către coloniştii din nord. Om paşnic din fire, destul de vârstnic, se interesa prea puţin de politică şi de aceea se împăcase fără mare greutate cu noua situaţie.

Don Silvio era un mare „guanadero” – un mare crescător de vite. Păşunile lui se întindeau pe zeci de mile în lung şi în lat, iar hergheliile şi cirezile lui se ridicau la mii de capete. În schimb, hacienda lui – o clădire lungă şi îngustă, fără etaj, semăna mai curând a închisoare decât a casă de locuit. Jur împrejur, peste tot, se vedeau ţarcuri pentru vite.

Viaţa se scurgea aici foarte liniştită. Abia la sărbătoarea de toamnă, când puneau pecetea pe vite, văzduhul răsuna zile de-a rândul de larma veselă a petrecerilor. Numai că asta se întâmpla o singură dată pe an. În restul vremii, bătrânul – burlac convins – trăia o viaţă liniştită şi retrasă. Locuia împreună cu o soră – o femeie şi mai în vârstă decât el.

Ce-i drept, atunci când drăgălaşa lor nepoată de pe Rio Grande venea să-i vadă, casa se însufleţea pe dată. Amândoi se bucurau de prezenţa Isidorei. Fata venea şi pleca atunci când poftea. În casa unchiului i se îngăduia să facă tot ce vroia. Bătrânului îi plăcea vioiciunea şi veselia Isidorei şi apoi nu era nici el un om posac.

Don Silvio Martinez îşi trăise întreaga tinereţe într-o veşnică primejdie. Fusese martor la multe fapte nesăbuite. Nu era deci de mirare că nu-i prea punea piedici Isidorei, ale cărei porniri se învecinau adesea cu un soi de nebunie nestăpânită.

Îşi iubea nepoata cu duioşie, ca pe propriul lui copil. Toţi ştiau că fata e moştenitoarea lui don Silvio Martinez. Iată de ce Isidora se bucura de respectul deplin al servitorimii, fiind socotită viitoarea stăpână. Dar Isidora era respectată deopotrivă pentru calităţile şi mai cu seamă pentru curajul ei. Rar tânăr mexican care să nu tragă machetele[22], ca să o apere.

În ultima vreme, Isidora îşi vizita unchiul din ce în ce mai des. Nu pentru că s-ar fi legat mai mult de el şi-ar fi vrut să-i mângâie bătrâneţile. Motivul era cu totul altul. Venea pe malurile Leonei în speranţa să-l întâlnească pe Maurice Gérald. ÎI iubea. Din ziua când o scăpase din mâinile bandiţilor, Maurice îi cucerise inima.

Isidora nu-şi mai găsea liniştea. Era o fire aprinsă şi nu putea să îndure nesiguranţa în care trăia. De aceea se hotărâse să-i mărturisească dragostea ei şi să ceară un răspuns deschis: el o iubeşte sau nu? Îi scrisese că vrea să-l vadă şi-l aşteptase la întâlnire, dar mustangerul nu venise.

„Miguel Diaz s-a aşezat între noi doi!” îşi spunea Isidora, în timp ce se grăbea să ajungă la conacul unchiului ei, zorindu-şi neîndurătoare calul sur. Era fără pălărie, pieptănătura îngrijită i se răvăşise şi minunatul păr negru îi flutura în vânt. O strălucire înfrigurată îi stăruia în ochi. Obrajii i se învăpăiaseră. Apropiindu-se de casă, smuci frâul şi calul îşi domoli goana într-un trap mărunt. Apoi merse la pas şi în cele din urmă se opri în mijlocul drumului.

Isidora căzu pe gânduri.

„Mai bine-l las în pace. Altfel, o să fie mare tărăboi. Deocamdată, nimeni nu ştie nimic de întâlnire. Ah, de-aş povesti tot ce s-a petrecut acestor oameni binevoitori din Texas, s-a zis cu el… Dar nu, îl las să trăiască… E un nemernic, însă nu mă tem de el. După cele întâmplate, n-o să mai îndrăznească să-mi iasă în cale. Sfântă fecioară! Cum de-a fost cu putinţă să-mi placă? Fie şi o singură clipă? Trebuie să trimit pe cineva să-l elibereze. Un om care să păstreze taina. Pe cine să trimit? Pe Benito, starostele păstorilor. E un flăcău credincios şi viteaz… A, iată-l! Numără vitele ca de obicei.”

— Benito! Benito!

— Porunciţi, señorita!

— Benito, prietene, te rog să-mi faci un serviciu. Vrei să m-ajuţi?

— Vă îndeplinesc bucuros porunca, señorita – zise mexicanul, cu o plecăciune adâncă.

— Nu e o poruncă: te rog să-mi faci un serviciu.

— Ascult, señorita!

— Sus, pe deal, se încrucişează trei drumuri, cunoşti locul?

— Cum cunosc coralul unchiului dumneavoastră.

— Prea bine. Du-te până acolo. Ai să găseşti un om înlănţuit de lassou. De-i cumva rănit, ajută-l cum poţi. S-ar putea să-l cunoşti. Aşa mi se pare, dar asta n-are importanţă. Nu-l întrebi nimic şi nici nu-i răspunzi dacă te întreabă ceva. Cum îl vezi pe picioare, lasă-l să şi le poarte unde-o pofti. M-ai înţeles?

— Totul e cât se poate de limpede, señorita. Voi îndeplini porunca întocmai.

— Îţi mulţumesc, prietene Benito! Mai am o rugăminte: despre tot ce faci pentru mine, nu trebuie să ştie decât trei oameni. La cel de al treilea te trimit acum. Pe ceilalţi doi îi cunoşti.

— Înţeleg, señorita. Cuvântul dumneavoastră e lege pentru mine.

Şi Benito dădu pinteni calului.

— Aşteaptă puţin! Am uitat ceva! strigă Isidora. Ai să găseşti acolo serapéul şi pălăria mea. Ia-le cu tine. Eu te-aştept aici sau îţi ies înainte pe drum.

Benito făcu o plecăciune şi dădu să plece, dar Isidora îl opri din nou:

— M-am hotărât să merg şi eu cu tine.

Starostele păstorilor lui don Silvio se obişnuise cu toanele viitoarei stăpâne. O porni înainte. Isidora venea după el. Nu dintr-o simplă toană îl însoţea ea pe Benito. Avea motive temeinice să o facă. Uitase acolo nu numai serapéul şi pălăria, ci şi scrisoarea care-i pricinuise atâtea neplăceri. Şi Benito nu trebuia să dea peste scrisoare.

Cum de-a ajuns scrisoarea în mâinile lui El Coyot? Să i-o fi dus José? Oare servitorul ei e un trădător? Sau don Diaz, întâlnindu-l, l-a silit să-i dea scrisoarea? Două bănuieli deopotrivă vrednice de crezare.

În sfârşit, ajunseră. Isidora intră în poiană în pasul calului, alături de Benito. Miguel Diaz dispăruse. Dar şi scrisoarea dispăruse şi asta o necăjea mai mult ca orice. Pălăria, serapéul şi lassoul zăceau în iarbă.

— Poţi să te întorci, Benito. Omul care a căzut de pe cal şi-a venit pesemne în fire şi a plecat. Mă bucur pentru el. Nu uita, Benito, totul trebuie să rămână între noi. Pricepi?

— Pricep, dona Isidora.

Benito plecă şi pieri curând după stâncile de pe culmea dealului.

*

* *

Isidora rămase singură în poiană. Sări jos de pe cal, îşi aruncă serapéul pe umeri, îşi potrivi pălăria pe cap şi din nou se transformă într-un tânăr hidalgo. Apoi se urcă încet în şa. Gândurile, pesemne, îi rătăceau undeva departe. Dar abia îşi potrivi picioarele în scări, că José dădu buzna în poiană.

— Ce-ai făcut cu scrisoarea? îl luă ea la rost.

— Am dus-o, señorita.

— Cui ai dus-o?

— Am lăsat-o la han – îngăimă José, pălind. Nu l-am găsit pe don Maurice.

— Minţi, ticălosule! Ai dus scrisoarea lui Miguel Diaz! Nu tăgădui! Am văzut-o cu ochii mei la el în mână.

— O, señorita, iertare, iertare! Nu-s vinovat, vă jur că nu-s vinovat!

— Nătărăule, te-ai trădat singur. Cât te-a plătit don Miguel?

— Vă jur, señorita, că nu-i trădare la mijloc! El… el… m-a silit… m-a ameninţat, m-a bătut… Eu… eu… şi nu mi-a plătit nimic.

— Atunci o să-ţi plătesc eu. Nu mai am nevoie de tine! Pleacă unde pofteşti. Drept răsplată, ţine!

Şi îşi abătu de vreo zece ori cravaşa pe spinarea servitorului, repetând mereu: „Ţine! Ţine!” José încercă zadarnic să scape cu fuga. Isidora îl ajunse din urmă şi el se opri în loc, de teamă să nu nimerească sub copitele calului. Dungi vinete îi vrâstară pielea smeadă.

— Piei din ochii mei! Să nu te mai văd! Hai, pleacă! Servitorul o tuli ca o pisică speriată, bucuros să-şi ascundă ruşinea în hăţişurile ghimpoase.

Isidora nu mai zăbovi în poiană. Mânia i se preschimbă într-o adâncă tristeţe. Nu era destul că şi-a văzut zădărnicită întâlnirea: taina inimii ei încăpuse pe mâna unor nemernici.

Se îndreptă spre casă. În jurul haciendei domnea o agitaţie de neînţeles. Peonii[23], care lucrau pe câmp, păstorii, grăjdarii, toată argăţimea lui don Silvio Martinez alerga de-a valma încolo şi încoace: de la câmp la coral, de la coral în curte. Toţi strigau. Bărbaţii se înarmau. Femeile, în genunchi, ridicau braţele spre cer.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Isidora, nedumerită.

— A fost omorât un om în prerie – răspunse Benito, apropiindu-se. Un american, fiul plantatorului de la Casa del Corvo. Se spune că indienii ar fi făptaşii.

După câteva ceasuri se auziră alte zvonuri. Nu comancii săvârşiseră crima, ci un alb: Maurice-Mustangerul! Indienii nu se aflau prin apropiere.

Asta linişti argăţimea lui don Silvio, însă avu cu totul o altă înrâurire asupra nepoatei lui. Isidora nu-şi găsea liniştea. După o jumătate de ceas îşi oprea calul în faţa hotelului din settlement.

Tânăra mexicană cunoştea puţin engleza – de câteva săptămâni învăţa englezeşte cu sârg – şi bruma ce ştia o ajută să se descurce: dar nu întrebă despre omul ucis, ci despre cel învinuit de omor. Stăpânul tavernei, ştiind cine era, îi răspunse în chipul cel mai curtenitor cu putinţă.

Copleşită de tristeţe, se întoarse la conacul lui don Martinez. Acolo iarăşi începuse zarvă. O veste îngrozitoare umbla din gură în gură: în împrejurimile lui Rio de Nueces apăruse un călăreţ fără cap.

Isidora se hotărî să plece înapoi pe Rio Grande. Nimic nu o putea opri. Prea puţin îi păsa că în prerie, pe unde trecea drumul ei, a fost omorât un om! Nu-i păsa nici da călăreţul fără cap! Mai mult, spuse că va pleca singură. Don Silvio ţinu să-i dea ca însoţitori zece călăreţi înarmaţi, dar Isidora nici nu vru să audă. Atunci, nu doreşte să-l ia cu ea măcar pe Benito? Nu, doreşte să fie singură. Asta doreşte.

*

* *

Într-adevăr, a doua zi dimineaţa porni la drum. Când, abia mijiră zorile, Isidora era în şa. După nici două ceasuri, ajunsese departe. Numai că nu ţinea drumul drept Spre Rio Grande. Mergea de-a lungul râului Alamo.

CAPITOLUL LVI

Date: 2015-12-24; view: 511