CAPCANA PENTRU MUSTANGI

Acum, când se aflau în afara oricărei primejdii, tânăra creolă privi cu interes în jur. Văzu un heleşteu mare, cu malurile răscolite de copite. De bună seamă, aici era locul unde caii se deprinseseră să vină la adăpost. O îngrăditură înaltă înconjura heleşteul, ca două braţe înaintând până departe în prerie, aidoma unor aripi desfăcute.

— Ce-i asta? întrebă fata, arătând spre îngrăditură.

— O capcană pentru mustangi – lămuri Maurice.

— O, capcană pentru mustangi?!

— Un coral unde se prind caii sălbatici. Aripile îngrăditurii pătrund adânc în prerie, aşa cum vedeţi. Atraşi încoace de apă sau pur şi simplu mânaţi de mustangeri, caii ajung aici, în strâmtoare. Apoi coralul e închis, aici fiind uşor să-i prinzi cu lassoul.

— Bietele animale! Coralul e-al dumneavoastră? Sunteţi doar mustanger, parcă aşa mi-aţi spus.

— Da, mustanger, numai că eu vânez cai sălbatici de unul singur. Mi se întâmplă foarte rar să întâlnesc alţi mustangeri. Din pricina asta nici nu pot să mă folosesc de vreun coral, fiindcă aici e nevoie de cel puţin douăzeci de hăitaşi. Arma mea, dacă pot s-o numesc aşa, e lassoul.

— Şi-l mânuiţi cu multă iscusinţă. Am auzit şi m-am convins cu ochii mei.

— Sunteţi foarte binevoitoare. Nu merit această laudă. În prerie există oameni născuţi parcă anume ca să arunce lassoul. Sunt mexicanii. Ceea ce vi s-a părut iscusinţă, în ochii lor ar trece drept stângăcie.

— Mă tem, mister Gérald, că sunteţi prea modest şi preţuiţi prea mult pe alţii. Am avut prilejul să aud exact contrariul.

— De la cine?

— De la prietenul dumneavoastră, mister Zebulon Stump.

— Ha-ha, bătrânul Zeb nu-i o autoritate în materie.

— Aş dori şi eu să învăţ să arunc lassoul, dar se spune că nu-i ceva potrivit pentru o femeie.

— Nicidecum. E un sport tot atât de nevinovat ca patinajul sau tragerea cu arcul. Cunosc o fată care e neîntrecută în aruncarea lassoului.

— Americană? …

— Nu, mexicană. Locuieşte pe lângă Rio Grande. Din când în când vine şi pe la noi, pe Leona. Are nişte rude aici.

— E tânără?

— Cam de vârsta dumneavoastră, miss Pointdexter.

— Înaltă?

— Puţin mai scundă decât dumneavoastră.

— Dar, desigur, mult mai frumoasă decât mine, nu? Am auzit că mexicancele sunt mult mai frumoase decât noi, americancele.

— După părerea mea, creolele nu fac parte din această categorie – răspunse Maurice, cu diplomaţie.

— Aş fi curioasă să ştiu dacă pot să învăţ şi eu arta aruncării lassoului – continuă tânăra creolă, părând să nu bage de seamă complimentul mustangerului. Nu-i prea târziu? Se spune că mexicanii învaţă din copilărie să arunce lassoul. De aceea şi ajung la o asemenea măiestrie.

— Nu, pentru dumneavoastră nu-i de loc târziu! se grăbi să o încredinţeze Maurice. Într-un an sau doi veţi deveni foarte pricepută. Eu, de pildă, arunc lassoul abia de trei ani…

Şi tăcu deodată, căci nu voia să pară lăudăros.

— Iar astăzi sunteţi recunoscut drept cel mai iscusit mânuitor de lassou din întreg Texasul! zise fata, întregindu-i gândul.

— Nu, nu! protestă el, râzând. E o greşeală a bătrânului Zeb, care judecă lucrurile luând ca unitate de măsură propria-i îndemânare.

„Ce să fie asta? Modestie? se gândi creolă. Sau omul acesta nu face decât să-şi râdă de mine? Nu, cu neputinţă, nu-i adevărat! Altfel, simt că o să-mi ies din minţi.”

— Doriţi să vă întoarceţi în mijlocul prietenilor dumneavoastră? vorbi Maurice, băgând de seamă că fata e cu gândul în altă parte. Tatăl dumneavoastră a început probabil să se neliniştească, văzând că lipsiţi atât. Fratele şi vărul dumneavoastră la fel…

— Da, aveţi dreptate! încuviinţă faţa, cu o umbră de jignire şi de părere de rău. Nu m-am gândit la asta. Vă mulţumesc, sir, că mi-aţi amintit de îndatoririle mele. E timpul să ne întoarcem.

Săriră din nou în şa… Louise apucă frâul în silă, potrivindu-şi cu oarecare încetineală cizmele în scări.

Avea aerul că nu prea o trage inima să plece din acest loc interesant.

*

* *

Maurice şi tovarăşa sa călăreau din nou prin prerie. Apucară spre locul picnicului pe drumul cel mai scurt. Acum urmau să treacă prin „preria bălăriilor”, numită astfel de primii colonişti, care pesemne că nu stătuseră prea mult pe gânduri până să se oprească la acest nume.

Băştinaşa din Louisiana se pomeni într-o grădină uriaşă, presărată la tot pasul cu flori viu colorate şi mărginită în depărtare de bolta albastră a cerului – grădină pe care natura însăşi o sădise şi pe care tot ea o îngrijea.

— Ce frumuseţe! exclamă cu încântare creolă, oprind calul în loc.

— Vă place aici, miss Pointdexter?

— Că-mi place, e prea puţin spus, sir. În faţa mea văd tot ce are natură mai minunat: iarba verde, copacii, florile, tot ce omul cultivă cu atâta trudă, deşi niciodată nu izbuteşte să dobândească ceva pe măsura minunăţiilor de aici. Nimic nu lipseşte: e un adevărat colţ de rai!

— Numai case lipsesc.

— Acoperişurile şi coşurile caselor ar strica frumuseţea priveliştii. Contururile pure ale copacilor se desenează atât de frumos; aici, în umbra lor, aş vrea să trăiesc, în umbra lor aş vrea să…

Cuvântul „iubesc” era cât pe ce să i se desprindă de pe buze, dar se opri la timp. Cu totul neaşteptat chiar pentru ea, spuse: „să mor”. Irlandezul îi împărtăşea simţămintele. Cuvintele ei îi răsunau ca un ecou în suflet şi totuşi răspunsul lui veni sec şi prozaic:

— Mă tem, miss, că v-aţi plictisi curând de o asemenea viaţă, fără un acoperiş deasupra capului, fără societate, fără…

— Dar dumneavoastră, sir, nu vi s-a urât cu viaţa pe care o duceţi? Prietenul dumneavoastră, mister Stump, căruia îi acord toată încrederea, mi-a spus că trăiţi aşa de vreo câţiva ani. Adevărat?

— Foarte adevărat.

— O, cât vă invidiez! Sunt convinsă că aş fi fost nespus de fericită în mijlocul naturii minunate de aici. Viaţa asta nu m-ar plictisi niciodată.

— Singură, fără prieteni, ba şi fără un adăpost?

— Nu vorbeam de asta… Dumneavoastră nici nu mi-aţi spus cum trăiţi. Dumneavoastră aveţi casă?

— Locuinţa mea nu-i vrednică de un nume atât de pompos – râse mustangerul. Coliba mea, mai bine-zis hacaleul meu, se numără printre cele mai modeste din întreg ţinutul.

— Unde se află? E departe de locurile pe care le-am colindat azi împreună?

— Nu prea departe, cam la vreo milă… Uitaţi-vă spre apus, vedeţi vârfurile copacilor de colo? Ei bine, copacii aceia îmi feresc coliba de arşiţa soarelui şi o apără de furtună.

— Mi-ar plăcea nespus de mult s-o văd. E o colibă adevărată?

— Da, chiar aşa.

— Şi singuratică?

— La mai puţin de zece mile, nu cunosc vreo altă aşezare în jur.

— Şi înconjurată de copaci? Pitorească locuinţă!

— Depinde cine o priveşte.

— Aş vrea s-o văd şi eu. Nu-i decât o milă până acolo?

— O milă la dus, una la întors, în total – două.

— Nu-i prea departe. Ne-ajung douăzeci de minute.

— Mă tem numai că abuzăm de răbdarea prietenilor dumneavoastră.

— Vreţi poate să spuneţi de ospitalitatea dumneavoastră. Iertaţi-mă, mister Gérald – urmă fata şi o umbră de tristeţe îi trecu peste faţă – nu m-am gândit la asta. Pesemne că nu staţi singur. Mai staţi cu cineva?

— O, da, nu stau singur! Stau împreună cu un prieten încă de când…

Mai înainte ca mustangerul să-şi sfârşească vorba, în închipuirea Louisei se şi ivise chipul acestui prieten: o fată de seamă ei, cu pielea smeadă şi ochii migdalaţi, cu dinţii mai strălucitori decât perlele, cu obrajii rumeni şi părul mai lung decât coada lui Castro. Poartă mărgele la gât, brăţări la mâini şi la glezne, o fustă scurtă cu mândre cusături, mocasini în picioarele gingaşe. Aşa i se înfăţişă Louisei „prietenul” mustangerului.

— Prietenului dumneavoastră nu i-ar plăcea poate să se trezească pe nepusă masă cu musafiri, mai cu seamă cu un străin.

— Ba dimpotrivă, se bucură întotdeauna când vine vreun musafir, fie că e străin, fie că e cunoscut. Fratele meu de lapte e foarte sociabil, dar, sărmanul, are prea rar prilejul să vadă pe cineva.

— Frate de lapte?

— Da, Phelim O’Neill, aşa îl cheamă şi e irlandez ca şi mine. Numai că are un accent şi mai pronunţat decât al meu. De fel e din comitatul Galway.

— Cât de mult aş vrea să-l aud vorbind! Pe acolo, pe la dumneavoastră, se vorbeşte foarte nostim, nu-i aşa?

— Fiind eu însumi galwayan, mi-e greu să-mi dau scama. Dar, dacă n-aveţi nimic împotrivă şi sunteţi gata să primiţi pentru o jumătate de ceas ospitalitatea lui Phelim, va fi cel mai bun prilej să vă faceţi singură o părere.

— Sunt încântată. E un lucru nou şi nespus de interesant pentru mine. Tata şi ceilalţi mai pot să aştepte. Au rămas cu ei destule doamne şi fără mine, iar tinerii domni n-au decât să ne caute mai departe. Afară de asta, aveau de gând să vâneze mustangi, aşa că eu mă folosesc de acest răgaz şi primesc cu plăcere ospitalitatea dumneavoastră.

— Mă tem că totul va fi mult prea modest. Phelim a rămas singur de vreo câteva zile şi, cum nu e vânător, pesemne că stă fără provizii. Noroc că aţi apucat să gustaţi ceva înainte de goana asta prin prerie…

Bineînţeles că nu ospitalitatea lui Phelim o îndemna pe Louise Pointdexter să se abată din drum. Nu o interesa prea mult vorba stâlcită a irlandezului şi nici coliba mustangerului. Era la mijloc un simţământ mult mai puternic, căruia nu putea să i se împotrivească.

*

* *

Louise intră în coliba singuratică de pe Alamo, arătându-se foarte interesată să cunoască o asemenea originală locuinţă. Plăcut surprinsă, descoperi acolo cărţi, hârtie şi cele necesare scrisului, precum şi alte mărunţişuri care mărturiseau că stăpânul hacaleului e un om instruit. Ascultă cu o vădită luare-aminte vorbirea caraghioasă a lui Phelim, gustă din tot ce i se servi, afară doar de băutura preferată a galwayanului şi la plecare era voioasă şi plină de însufleţire. Curând însă buna dispoziţie pieri şi toată însufleţirea i se stinse. Ajungând din nou în preria smălţată de flori şi perindându-şi prin minte impresiile acestei zile, tresări deodată, fulgerată de un gând care-i săgetă inima ca un fior de gheaţă. Oare o chinuia gândul că şi-a lăsat prietenii şi pe cei apropiaţi să o aştepte atâta vreme, neliniştindu-se pentru soarta ei? Nu, nu asta o chinuia pe Louise. Toată ziua, tot drumul de la fort până la locul picnicului, în timpul popasului din poiană, în timpul urmăririi de către armăsarii sălbatici, când Maurice Gérald o scăpase de primejdie, în clipele de odihnă de lângă heleşteu, apoi în prerie, la înapoiere, în coliba mustangerului, tot timpul tovarăşul ei de drum se purtase cu ea politicos, atât şi nimic mai mult. Mustangerul se ţinea cu străşnicie în limitele unei corectitudini de adevărat gentleman.

CAPITOLUL XVIII

Date: 2015-12-24; view: 525