ARMĂSARII SĂLBATICI

Tinerii rămaseră amândoi în şa. Louise era mai puţin îngrijorată decât mustangerul. Îşi încredinţase soarta în mâinile lui, îşi dădea seama că-i ameninţă o mare primejdie, dar nu înţelegea prea bine despre ce e vorba. Totuşi, dacă un om ca Maurice Gérald se arăta cuprins de teamă, însemna într-adevăr că nu era de joacă. În acelaşi timp, conştiinţa faptului că neliniştea lui purcede în parte din dorinţa de a o şti pe ea în siguranţă îi umplea inima de bucurie.

— Cred că acum e momentul – rosti Maurice, continuând să asculte cu încordare. După cât se pare, mustangii au trecut de poiana pe unde trebuie să ne retragem. Vă implor să vă concentraţi toate forţele şi toată atenţia, ca să puteţi stăpâni calul. Ţineţi-vă bine în şa şi nu slăbiţi frâul. Galopaţi alături de mine, acolo unde locul permite, dar nu rămâneţi în urmă mai mult de doi-trei paşi. Sunt silit să merg înainte, ca să vă arăt drumul. Iată, armăsarii s-au îndreptat spre poiană. Aproape că au străbătut-o. Gata, acum!

În liniştea solemnă a preriei izbucni o larmă de neînchipuit, ca într-o casă de nebuni. Nechezatul strident al armăsarilor sălbatici amintea de strigătele demenţilor furioşi, numai că era de zeci de ori mai puternic, învălmăşit cu tropotul copitelor, cu şuierul şi trosnetul crengilor frânte, cu spăimântătoare fornăituri şi scrâşnete. Tot acest vacarm arăta neîndoios că între armăsari s-a încins o cruntă încăierare. Nu puteau să fie încă văzuţi, dar se apropiau mereu. În clipa când Maurice dădu semnalul de plecare, herghelia apăru în spaţiul îngust dintre două hăţişuri, iar după altă clipă se prăvăli cu furia unui şuvoi de munte înspre poiană.

— După mine! strigă Maurice şi dădu pinteni calului, plănuind să iasă în spatele hergheliei. Nenorocire! Ne-au văzut! Mai repede, mai repede! E-n joc viaţa dumneavoastră!

Vorbele erau însă de prisos. Aflaţi la loc deschis şi zărindu-i pe cei doi călăreţi, armăsarii încetară lupta. Ca la o poruncă, se înşiruiră cu toţii în front, gata de atac. Se putea foarte bine să fie numai uimirea la mijloc. Oricum, fugarii avură o clipă prielnică. În cele douăzeci de secunde de linişte, ei izbutiră să ocolească herghelia şi să ajungă în spatele ei, apucând pe calea salvării. Dar asta nu însemna că primejdia a trecut. Dezmeticindu-se, armăsarii se aruncară scrâşnind şi fornăind pe urmele lor. Începu o goană cumplită între mustangii fără călăreţi şi cei cu călăreţi.

Din când în când, Maurice întorcea capul. Deşi avansul pe care izbutiseră să-l câştige de la început nu scăzuse cu nimic, pe chipul lui se citea aceeaşi nelinişte. Dacă ar fi fost singur, puţin i-ar fi păsat: ştia că murgul lui nu se dă bătut când e vorba să gonească. Din nenorocire, mustangul rotat începuse să încetinească. „Ce-o avea oare?” se întrebă nedumerit mustangerul, stăpânindu-şi calul, ca tânăra creolă să ajungă din nou alături de el.

— Dacă întâlnim în cale vreun obstacol, suntem pierduţi. Fiecare clipă e preţioasă pentru noi.

— Nu ne ajung din urmă?

— Deocamdată nu. Numai că va trebui să trecem un hop foarte greu. Sunteţi o călăreaţă iscusită, ştiu, dar calul dumneavoastră… nu sunt sigur de el. Dumneavoastră îl cunoaşteţi mai bine. Oare va putea sări…

— Ce anume?

— Veţi vedea îndată.

Cei doi călăreţi îşi continuară nebuneşte goana. Curând se pomeniră în faţa unei crăpături ce se căsca în mijlocul preriei. Era cât o prăpastie, largă de vreo cincisprezece picioare şi mult mai adâncă. Se întindea până hăt departe în amândouă părţile şi numai cu o săritură de cincisprezece picioare puteai ajunge dincolo. Maurice nu-şi făcea griji în privinţa murgului său: nu o dată avusese prilejul unor asemenea sărituri. Dar mustangul rotat?

— Are să sară? întrebă mustangerul, neliniştit, apropiindu-se de marginea prăpastiei.

— Sunt sigură! zise cu convingere Louise.

— Miss Pointdexter – făcu mustangerul, neîncrezător – şi dacă nu sare? Dacă aveţi măcar un grăunte de îndoială, mai bine-l lăsăm aici. Murgul meu ne va trece dincolo pe amândoi. În plus, jertfind mustangul, poate scăpăm şi de urmărire. Armăsarii sălbatici… vă daţi seama…

— Cum, să o părăsesc pe Luna?! Să o las aici s-o sfâşie armăsarii aceia turbaţi? Nu, nu, mister Gérald, ţin prea mult la ea. Vom sări împreună, bineînţeles dacă vom izbuti. Dacă nu, ne frângem amândouă gâtul în fundul prăpastiei… Hai, draga mea, să ne luăm zborul!

Curajoasa creolă se avântă calmă spre marginea prăpastiei şi sări dincolo cu o uşurinţă de necrezut. Trei simţăminte se luptau în sufletul mustangerului în timp ce-o urmărea pe Louise: primul era uimirea, al doilea – admiraţia, iar pe cel de-al treilea nici nu putea să-l definească… Oricât de minunată ar fi fost izbânda Louisei, ea nu-i punea la adăpost de primejdie, căci pentru armăsarii sălbatici prăpastia era un fleac. Primejdia deveni chiar şi mai ameninţătoare: fugarii pierduseră aici un timp preţios şi asta dăduse răgaz duşmanului să se apropie. Armăsarii nu fuseseră niciodată atât de aproape. Şi era neîndoios că nu vor şovăi să sară prăpastia. Ce se va întâmpla atunci?

Tinerii goneau alături, la fel de nebuneşte. Din senin, Maurice opri brusc calul.

— Miss Pointdexter – spuse el creolei, care tocmai se apropiase. Porniţi singură înainte.

— De ce? întrebă fata, silindu-şi mustangul să-şi domolească avântul.

— Continuând aşa, armăsarii ne vor ajunge curând. Trebuie să facem ceva să-i oprim. Deocamdată mai avem o posibilitate, dar apoi va fi prea târziu. Vă rog să nu-mi puneţi nici o întrebare… Încă zece secunde şi totul e pierdut. Priviţi înainte: vedeţi o apă? E un heleşteu. Grăbiţi-vă să ajungeţi acolo. Veţi vedea un ţarc cu două îngrădiri înalte care se unesc în dreptul heleşteului. Dacă nu vă ajung între timp, îndreptaţi-vă spre ţarc; coborâţi de pe cal şi închideţi intrarea: sunt acolo nişte pari.

— Şi dumneavoastră, sir?

— Nu vă temeţi pentru mine. Grăbiţi-vă! Orientaţi-vă după heleşteu. El este farul dumneavoastră. Şi nu uitaţi să închideţi intrarea ţarcului. Mai repede! Mai repede!

Louise şovăia, fără să se poată hotărî să plece şi să-l lase aici pe omul care îşi primejduia viaţa pentru ea. Din fericire, tânăra creolă nu era dintre fetele sperioase şi lipsite de judecată, capabile să-l tragă la fund pe cel ce sare să le salveze de la înec. Încrezătoare în forţele sfătuitorului ei şi convinsă că acesta ştie ce face, se supuse îndată şi o porni spre heleşteu.

Rămas singur, Maurice scoase din buzunarul şeii cea mai modernă armă îndreptată vreodată împotriva acestor locuitori ai preriei: un revolver cu şase focuri. Apoi, dând pinteni calului, se înapoie cu repeziciune la prăpastia peste care sărise împreună cu Louise. „Armăsarii vor sări prin acelaşi loc ca şi noi! îşi zise el, urmărind herghelia, care se afla încă de partea cealaltă a prăpastie! Dacă izbutesc să dobor măcar unul, ceilalţi ar putea să se oprească şi ar lăsa răgaz mustangului rotat să se depărteze. Acum e momentul!”

Răsună o împuşcătură. Cel mai impunător exemplar al hergheliei – un armăsar roşcat – se prăbuşi la pământ, închizând celorlalţi calea cu trupul său. Vreo câţiva armăsari care veneau din spate se opriră îndată, iar după ei, toată herghelia. Folosindu-se de zăpăceala lor, mustangerul se abătu spre apus şi zbură spre heleşteu. Mustangul rotat şi stăpâna sa erau departe…

……………………………………………………………………………

Armăsarii sălbatici nu mai continuară urmărirea. Poate că pieirea căpeteniei lor descumpănise herghelia, sau poate că trupul acestuia închisese calea spre singurul loc pe unde se putea sări peste prăpastie.

Când Maurice se apropie de heleşteu, Louise era de mult acolo. Fata urmase întocmai sfaturile mustangerului, afară de unul singur: nu închisese ţarcul. Intrarea ţarcului rămăsese deschisă, parii stăteau aruncaţi pe jos. Louise rămase în şa. Era atât de tulburată, încât nu găsea cuvinte să-şi exprime recunoştinţa. Primejdia trecuse.

CAPITOLUL XVII

Date: 2015-12-24; view: 461