GELOZIA CALCĂ PE URME

Din cei patruzeci de călăreţi care se aruncaseră să o salveze pe Louise, puţini rezistară goanei acesteia îndelungate. Pierzând din vedere herghelia sălbatică, mustangul rotat şi pe mustanger, călăreţii începură să se rătăcească unii de alţii şi curând se risipiră prin prerie, câte unul, câte doi sau câte trei-patru. Cei mai mulţi, neştiind să se orienteze, pierdură urmele manadei, luându-se după alte urme mai vechi, lăsate poate de aceeaşi manadă.

Un singur călăreţ era pe drumul cel bun. Călărea un cal puternic, de culoarea castanei, rezistent şi iute, fără să fie o frumuseţe. Purta chipiu şi uniformă albastră. Nu era altul decât căpitanul de cavalerie în rezervă Casey Callhown. Căpitanul apucase pe urmele cele bune. Ajunse la hăţişuri şi curând se pomeni în poiană unde mustangul rotat se oprise în chip atât de neaşteptat. Până aici nu-i fusese greu să se orienteze, dar acum rămase descumpănit. Încotro să apuce? Printre urmele lăsate de herghelia sălbatică nu se mai desluşeau urme de potcoave. Callhown se învârtea în loc, cerceta fiecare palmă de pământ, dar nu putea să se lumineze. Spre uimirea lui, zări deodată apropiindu-se un călăreţ, după a cărui statură uriaşă îşi dădu seama că-l are în faţă pe Zeb Stump.

— Aţi aflat ceva despre tânăra lady, mister Callhown? întrebă bătrânul vânător, cu o vioiciune puţin obişnuită pentru firea sa. Nu, n-aţi aflat nimic! continuă el, văzând chipul lui Callhown. Drace! Încotro o fi purtat-o afurisitul de mustang! Ciudată întâmplare! Doar miss Pointdexter e-o călăreaţă foarte iscusită. Nu-i nimic, nu cred să fie în primejdie. Mustangerul cu lassoul o să-l prindă cât ai clipi! Dar de ce v-aţi oprit aici?

— Nu mă dumiresc în ruptul capului încotro au apucat. Judecând după urme, ai zice că s-au oprit aici. Numai că urmele nu pornesc mai departe.

— Da, da, aveţi dreptate, mister Callhown. S-au oprit aici. Şi-au stat foarte aproape unul de altul, se vede bine şi asta. Pesemne că s-au lăsat păgubaşi de urmărirea iepelor sălbatice. Da, mai mult ca sigur! Încotro or fi apucat?

Zeb Stump începu să cerceteze cu luare-aminte întinderea poienii, străduindu-se să găsească răspunsul.

— Nu dau de urmele lor şi pace – mormăi căpitanul.

— Nu? Uite că eu le-am dibuit. Ia priviţi aici! Vedeţi urmele pe iarba călcată?

— Nu văd nimic.

— Ei, asta-i! Uitaţi-vă bine! Colea stă întipărită o potcoavă mare, iar alături de ea una mai mititică, încolo au luat-o. Va să zică numai până aici au urmărit iepele sălbatice. Nu ne rămâne decât să cercetăm mai departe.

— Da, cu orice preţ!

Fără să mai piardă timpul, Zeb Stump porni în direcţia arătată de urme.

— Hei! exclamă deodată bătrânul vânător. Oare ce s-o fi petrecut aici? N-ar strica să lămurim lucrurile.

— Nu văd decât urmele iepelor sălbatice – bombăni Callhown. S-ar zice că au făcut un ocol şi-au venit înapoi.

— Aici s-au schimbat rolurile.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că în locul ăsta nu călăreţii urmăreau iepele, ci iepele urmăreau călăreţii. Dar nu erau iepe. Dumnezeule, sunt urme de copite mari. Să nu fi fost…

— Ce anume?

Bătrânul vânător porni iute în direcţia urmelor, fără să-l mai lămurească. Callhown se ţinea după el, sâcâindu-l cu întrebările, dar Zeb se mărginea să dea din mână, ca şi cum ar fi vrut să zică „Nu mă pisa atât, acum n-am timp!”

O vreme fu absorbit cu totul de cercetarea urmelor pe pământul frământat de copitele armăsarilor.

Abia când se apropie de prăpastia din prerie se risipi şi neliniştea bătrânului. Şi doar atunci binevoi să-i dea căpitanului lămuririle cerute cu atâta stăruinţă:

— Priviţi!

— Un armăsar ucis! Ce să însemne asta?

— Nimic alta decât că l-a omorât mustangerul.

— Şi asta a speriat restul hergheliei şi armăsarii au încetat goana lor după cei doi călăreţi?

— Nu-i tocmai aşa. Armăsarii au încetat urmărirea. Însă nu spaima i-a oprit, ci leşul armăsarului. Drace! Asta zic şi eu săritură!

— Cred că nu-ţi închipui c-au sărit pe aici! făcu Callhown. Cu neputinţă!

— Au ţâşnit ca glonţul din puşcă. Nu vedeţi, sunt urme de potcoave şi pe malul ăsta şi pe cel din faţă. Miss Pointdexter a sărit întâi; şi de bună seamă că amândoi au sărit mai înainte să împuşte armăsarul. Altfel n-ar fi izbutit. Hm, bag de seamă că nu-i nici un alt loc pe unde-ar fi putut să treacă dincolo. Isteţ băiat, mustangerul, a culcat armăsarul la pământ taman aici, în singurul loc de trecere.

— Crezi că mustangerul a sărit împreună cu verişoara mea?

— Nu chiar împreună – răspunse Zeb, fără să bănuiască gândul lui Callhown. Întâi a sărit mustangul rotat, v-am mai spus asta. Priviţi: colo, de partea cealaltă, i se văd desluşit urmele.

— Da, le văd şi eu.

— Şi dacă vă uitaţi cu atenţie, o să vedeţi că stau sub urmele lăsate de calul mustangerului.

— Ai dreptate, chiar aşa.

— Cât despre armăsari, nici unul n-a sărit dincolo. Uite cum cred eu c-a fost: după ce s-a văzut de partea cealaltă a prăpastiei, flăcăul a trimis un glonţ în căpăţâna nemernicului ăsta. Ceilalţi armăsari, speriaţi de moartea tovarăşului lor, au încremenit locului şi apoi au pornit-o în altă direcţie. Uite, urmele lor apucă undeva în sus.

— Nu se poate să fi sărit prăpastia în altă parte şi să-şi fi continuat urmărirea?

— În cazul ăsta ar fi trebuit să gonească zece mile până să ajungă aici: cinci în sus, de-a lungul prăpastiei şi cinci îndărăt, pe malul celălalt. Aşa ceva nu s-a petrecut, mister Callhown, n-aveţi grijă! Miss Louise n-a mai fost urmărită. După ce-a sărit peste prăpastie, a alergat alături de mustanger: trecuse orice primejdie. Acum cred că s-au întors amândoi la locul picnicului.

— Să mergem! exclamă Callhown, plin de nerăbdare, încât ai fi zis că verişoara sa se află într-o mare primejdie. Haidem, mister Stump, trebuie să ne întoarcem cât mai repede!

— La ce atâta zor? mormăi Zeb, descălecând liniştit de pe iapa lui şi scoţând la iveală un cuţit. Aşteptaţi niţel, numai vreo zece minute.

— De ce?

— Vreau să jupoi armăsarul. O minunăţie de piele! La noi, în settlement, capăt cinci dolari pe ea, cu ochii închişi!

— Să te ia naiba cu pielea asta cu tot! izbucni furios Callhown. Haide, lasă asta!

— Nici nu mă gândesc! i-o întoarse Zeb, cu aceeaşi linişte, crestând pielea pe burta animalului. Dacă vă grăbiţi, n-aveţi decât să plecaţi, mister Callhown. Cât despre mine, Zeb Stump, nu mă mişc de-aici până nu fac pielea sul, ca s-o ducă bătrânica mea.

*

* *

Gelozia îl zorea pe Casey Callhown să se întoarcă la locul picnicului. Gheara ei i se înfipsese în inimă încă de pe când străbăteau preria pârjolită şi de atunci gelozia creştea mereu, răpindu-i liniştea. Judecând după starea socială a vânătorului de mustangi, se părea că verişorul nu trebuie să-şi facă griji. De altfel, Callhown nici nu s-ar fi lăsat pradă gândurilor, dacă n-ar fi cunoscut atât de bine firea Louisei Pointdexter. De copilă arătase o totală independenţă, nesocotind orice canoane.

Callhown, copleşit de gânduri negre, o porni în goană spre locul picnicului. Ivirea celor doi călăreţi în depărtare nu-l bucură câtuşi de puţin. Îi recunoscu numaidecât: erau tocmai cei din pricina cărora se simţea atât de coclit. Călăreau unul lângă altul, încât aproape li se atingeau şeile. Absorbiţi de discuţie, nici nu-l simţiră pe Callhown. Înaintau în trap uşor şi ghiceai lesne că nu se prea grăbesc să se întoarcă în mijlocul celorlalţi.

Apropierea dintre ei, atitudinea lor, nepăsarea vădită faţă de tot ce-i înconjura şi, în sfârşit, încetineala de broască ţestoasă cu care se înapoiau, toate acestea avură darul să întărească bănuielile căpitanului. Callhown simţea că-şi pierde stăpânirea de sine. În prima clipă simţi imboldul să se avânte în galop şi să curme această plimbare intimă. Îşi sili calul să iuţească pasul, dar îl domoli îndată, ca şi cum s-ar fi răzgândit. Cei doi nu-l simţiseră încă, deşi căpitanul călărea la numai două sute de paşi în urma lor. Vocea cristalină a verişoarei lui, care părea să conducă discuţia, îi răsuna desluşit în urechi. Ce n-ar fi dat să audă ce-şi spun! Amândoi erau atât de absorbiţi, încât aşa ceva nu părea cu neputinţă de înfăptuit. Pe aici iarba era moale şi mătăsoasă ca un covor şi înăbuşea tropotul calului.

În câteva clipe, căpitanul Callhown ajunse în apropierea călăreţilor. Îşi domoli calul, dar pasul lui ostenit îl trăda. Mustangul rotat şi murgul îşi scuturară coamele şi nechezară puternic.

— Ah, vărul Casey! exclamă Louise, mai mult cu ciudă, decât cu mirare. Te văd aici, dar tata, Henry şi ceilalţi unde sunt?

— De ce mă întrebi pe mine, Lou? Ştiu tot atât ca şi tine.

— Credeam că ne-ai ieşit înainte. Calul ţi-e numai spumă. Arată ca după o goană îndelungată, cu nimic mai prejos decât a noastră.

— Aşa şi este. Din prima clipă m-am aruncat pe urmele tale, nădăjduind să-ţi pot veni în ajutor.

— Adevărat? Şi eu care habar n-aveam că ai pornit-o după noi! Îţi mulţumesc, Casey. Tocmai asta făceam acum: îi mulţumeam lui mister Gérald, care m-a salvat pe mine şi pe Luna dintr-o mare primejdie, riscându-şi viaţa. Ba chiar ne-a salvat de la o moarte îngrozitoare, închipuieşte-ţi, am fost urmăriţi de o herghelie de armăsari sălbatici. Erau cât pe ce să ne sfâşie.

— Da, ştiu.

— Ai văzut cum ne-au urmărit?

— Nu. Am ghicit totul după urme.

— După urme?! Ai izbutit să-ţi dai seama de asta după urme?

— Da, mulţumită lămuririlor lui Zeb Stump.

— O, aţi fost împreună? Şi până unde aţi venit după noi?

— Până la prăpastie. Tu ai sărit singură, aşa mi-a spus Zeb. Adevărat?

— Luna a sărit.

— O dată cu tine?

— Se înţelege. Ciudată întrebare, Casey! râse ea. Ai sărit şi tu peste prăpastie? continuă creola, vorbind deodată pe un alt ton. Şi-ai mai mers pe urmele noastre?

— Nu, Lou. De la prăpastie am pornit-o încoace, presupunând că te întorci înaintea mea.

Louise păru mulţumită de răspuns.

— Ei, mă bucur că ne-am întâlnit. Mergeam încet pentru că Luna, sărăcuţa, e tare obosită. Nici nu ştiu cum o să ajungem acasă.

Din clipa apariţiei lui Callhown, mustangerul nu mai scoase un cuvânt. Fără să arate o cât de mică părere de rău, el renunţă singur la societatea plăcută a tinerei creole. Călărea tăcut la câţiva paşi înainte, reluându-şi rolul de călăuză. Căpitanul nu-l slăbea din ochi şi-l cercetă iscoditor. Şi ori de câte ori surprindea privirea plină de încântare a Louisei îndreptată în direcţia mustangerului, o furie diabolică i se aprindea în ochi.

Lunga cale aşternută în faţa celor trei călăreţi putea să ducă la un sfârşit tragic, dacă n-ar fi apărut ceilalţi invitaţi la picnic. Fugara fu întâmpinată cu strigăte însufleţite care risipiră, pentru o vreme, orice alte gânduri.

CAPITOLUL XIX

WHISKY CU APĂ

În micul orăşel din apropierea fortului Indge, hotelul cu taverna era clădirea cea mai impunătoare. Orăşelul nu făcea excepţie de la regula generală, respectată în aproape toate aşezările Texasului, fie mai noi, fie ridicate din primele zile ale colonizării acestor meleaguri.

Numai în puţinele oraşe spaniole-mexicane, câte mai dăinuiau, cetăţile şi mănăstirile dominau restul clădirilor. Dar şi aceste relicve ale trecutului se transformaseră cu timpul aproape peste tot în taverne.

Deşi cea mai impunătoare clădire din oraş, hotelul-tavernă al fortului Indge nu se remarca prin nimic deosebit. După aspectul exterior, abia dacă puteai recunoaşte un oarecare stil arhitectonic. Era o construcţie de lemn, în formă de „T”. Aripa care închipuia piciorul literei adăpostea sufrageria şi odăile pentru oaspeţi. În faţă era o singură încăpere spaţioasă, folosită ca bar-saloon, cum se spune în America. Aici se bea, se fuma şi se discuta. La intrare, prinsă de trunchiul unui stejar, se legăna o firmă care înfăţişa un erou localnic, în uniformă de general; dedesubt stătea scris numele hotelului: „Bun venit”.

Hotelurile în Texas, ca de altfel în toată America, erau în acelaşi timp lăcaşul bursei şi club. Hotelul „Bun venit” nu făcea nici el excepţie în această privinţă. Cu o singură particularitate: patronul nu era un iancheu speculant şi întreprinzător din statele de nord ale Americii, ci un neamţ flegmatic, poreclit de localnici „moş Doofer”, deşi la el acasă, în patrie, era cunoscut sub numele de Oberdoofer.

Taverna fortului nu cunoscuse poate niciodată afluenţa din seara de după picnic. Aproape toţi excursioniştii – mai puţin doamnele, fireşte – găsiră de cuviinţă să-şi încheie ziua la bar.

Nici nu bătuse de unsprezece şi taverna începu să se umple: ofiţerii din fort, plantatori din partea locului, furnizori sau pur şi simplu aventurieri apărură rând pe rând. De cum intra, fiecare se ducea la bar, cerea băutura preferată şi se alătura grupului său. Unul din grupuri atrăgea atenţia tuturor. Era alcătuit din opt sau zece oameni, între care se aflau şi cei trei ofiţeri pe care cititorul a avut prilejul să-i cunoască: căpitanul de infanterie Sloman şi cei doi locotenenţi – dragonul Hencock şi vânătorul Crossman. Tot aici putea fi văzut şi maiorul. Discutau cât se poate de liber despre întâmplările de peste zi.

— Spune-mi, te rog, domnule maior – zise Hencock. Dumneata probabil că ştii: pe unde a umblat azi miss Pointdexter?

— De unde să ştiu? i-o întoarse maiorul. Întreabă-l pe mister Casey Callhown.

— L-am întrebat noi, dar n-am izbutit să aflăm nimic lămurit. Nici el nu ştie mai mult decât noi. I-a ajuns pe amândoi din urmă la întoarcere, în apropiere de locul popasului nostru. Cei doi au lipsit foarte mult şi, judecând după caii lor înspumaţi, trebuie că au fost undeva departe. Aveau timp să ajungă până la Rio Grande, ba şi mai departe.

— Aţi observat cum arăta Callhown când s-a întors? interveni căpitanul de infanterie. Era negru la faţă şi neliniştit, parcă sâcâit de un gând foarte neplăcut.

— Da, era tare nefericit! încuviinţă maiorul. Sper însă, căpitane Sloman, că nu pui asta pe seama…

— Geloziei? Ba sunt convins că aşa e! Altceva nici nu putea să fie.

— Callhown gelos pe Maurice-Mustangerul! Ha-ha! Imposibil! În orice caz, foarte puţin probabil.

— Şi de ce nu, mă rog?

— Dragă Sloman, Louise Pointdexter este o lady, iar Maurice Gérald…

— Un simplu negustor de cai! îi întregi gândul Crossman. Maiorul are dreptate. E ceva de neconceput!

— Ce ştiţi voi! urmă Sloman, clătinând semnificativ din cap. Voi n-o cunoaşteţi pe miss Pointdexter, aşa cum o cunosc eu. E o tânără excentrică, ba poate chiar mai mult decât atât. Cred, că şi voi aţi observat asta.

— Continuă, continuă, Sloman! făcu maiorul, batjocoritor. Mi se pare că vrei să bârfeşti puţin. După cât se vede, te-ai îndrăgostit de miss Pointdexter, deşi îţi dai aere de mare misogin. Dacă ai fi gelos pe locotenentul Hencock sau pe Crossman, aş mai înţelege. Dar pe un simplu mustanger…

— Iată-l! îi curmă vorba Hencock, zărindu-l în uşă pe mustanger. Să-l întrebăm chiar pe el. E un băiat simplu şi-o să ne spună tot.

Maurice păşi în tăcere spre bar şi se aşeză pe un scaun.

— Un whisky cu apă, te rog – ceru el, modest.

— Whisky cu apă? repetă barmanul, morocănos. Doriţi whisky cu apă? Doi penny paharul.

— N-am întrebat cât costă! îl repezi mustangerul. Am cerut un whisky cu apă. Găsesc aici, la dumneata, ceea ce doresc?

— Îndată, îndată! încuviinţă neamţul, speriat de vorba tăioasă a mustangerului. Am whisky berechet, cât vă doreşte inima. Poftiţi!

În timp ce stăpânul barului turna băutura cerută, mustangerul schimbă câteva saluturi cu ofiţerii, pe care îi cunoştea în mare parte. Ofiţerii tocmai se pregăteau să-l întrebe ceea ce îi interesa, dar în aceeaşi clipă îl zăriră pe Casey Callhown în prag şi hotărâră să mai aştepte. De faţă cu el se simţeau oarecum stingheriţi să discute despre asta.

Casey Callhown se apropie cu înfumurarea-i caracteristică de grupul de militari şi civili şi înclină din cap în chip de salut, aşa cum se obişnuieşte când petreci într-o societate o zi întreagă şi lipseşti pentru scurt timp din mijlocul ei.

Căpitanul nu era beat, dar era băut, căci ochii îi luceau straniu şi o paloare nefirească îi acoperea faţa.

— Hai să bem! se adresă el maiorului şi grupului ce-i înconjura. Şi să bem cum se cuvine, în cerc, să nu se plângă patronul că arde lumina de pomană. De acord?

— De acord! se auziră câteva glasuri.

— Dumneata, maiorule, ce zici?

— Beau şi eu cu plăcere, căpitane Callhown.

Întreg grupul se apropie de bar, cerând în cor băutură. Li se mai alăturară câţiva. Întâmplător, sau poate cu bună ştiinţă, Callhown se aşeză chiar în margine, lângă Maurice Gérald. Mustangerul fuma o ţigară de foi, sorbind tacticos din paharul cu whisky. Ai fi zis că nici nu s-au văzut unul pe celălalt.

— Un toast! strigă Callhown, ridicând paharul.

— Da, da, un toast! i se alăturară câţiva.

— Trăiască America pentru americani şi piară toţi veneticii, mai cu seamă blestemaţii de irlandezi!

Rostind aceste cuvinte, Callhown făcu un pas înapoi şi-l împinse cu cotul pe mustanger, care tocmai ducea paharul la gură. Băutura i se vărsă pe cămaşă. Să fi fost oare numai o simplă întâmplare? Toţi erau încredinţaţi de contrariu. Şi aşteptau ca mustangerul să se arunce asupra celui care-l jignise în felul acesta. Rămaseră dezamăgiţi, ba chiar miraţi, văzându-l că şovăie. Unii credeau chiar că va înghiţi totul fără să riposteze.

— Dacă-i trece asta cu vederea – şopti Hencock la urechea lui Sloman – merită să-l azvârlim afară din local.

— Te rog, n-avea grijă! murmură infanteristul. Nici să nu te gândeşti. După cum ştii, nu-mi plac rămăşagurile, dar uite, pierd solda mea pe o lună, dacă mustangerul nu-i răspunde cum se cuvine. Iar Callhown, sunt convins, n-o să fie de loc încântat de un asemenea adversar, deşi Gérald pare preocupat mai mult de cămaşă decât de jignirea pe care i-a adus-o căpitanul. Ciudată dihanie de om mai e!

În timpul acestor şuşoteli, Maurice, cu desăvârşire calm, lăsă paharul din mână, scoase o batistă de mătase din buzunar şi începu să-şi şteargă cămaşa udă. Mişcările sale vădeau atâta stăpânire de sine, încât n-ai fi zis nici o clipă că e vorba de laşitate.

— Sunt irlandez! rosti el, vârându-şi batista în buzunar.

Răspunsul său părea foarte simplu, deşi venise cam cu întârziere, dar nimeni nu se îndoia de adevăratul înţeles: era o provocare. Vorba laconică a mustangerului nu făcea decât să sublinieze gravitatea intenţiilor celui jignit.

— Dumneata?! strigă dispreţuitor Callhown, întorcându-se spre el şi desfăcu braţele a mirare. Dumneata? Urmă căpitanul, măsurându-l cu privirea din cap până în picioare. Eşti irlandez? Nu se poate! Niciodată nu mi-aş fi dat seama! Eu te credeam mexican, judecând după costumul şi după zorzoanele de pe cămaşă!

— Nu înţeleg ce ai cu costumul meu, mister Callhown. Dar de vreme ce mi-ai pătat cămaşa, permite-mi să-ţi plătesc cu aceeaşi monedă şi să stric apretul cămăşii dumitale!

Zicând acestea, mustangerul luă paharul şi, mai înainte ca înfumuratul căpitan să aibă timp să se întoarcă, îi azvârli în faţă restul de whisky. Spre satisfacţia celor mai mulţi din câţi se aflau acolo, Callhown începu să strănute şi să tuşească nestăpânit. Exclamaţiile de încuviinţare scăpate fără voie de pe buzele unora amuţiră îndată: se lăsă o tăcere mormântală. Era o clipă aprigă. Toţi îşi dădeau seama că sfada celor doi a luat o întorsătură gravă şi că incidentul se va sfârşi negreşit printr-un duel. Nici o putere din lume nu părea în stare să împiedice acest lucru.

CAPITOLUL XX

O SITUAŢIE PRIMEJDIOASĂ

Cât ai clipi, Callhown scoase revolverul. Mustangerul, ghicindu-i gândul, făcu la fel şi rămase în aşteptare. Cei mai sperioşi se îmbulziră spre uşă, cuprinşi de panică. Alţii rămaseră pe loc din nesocotinţă, iar alţii, conştienţi, cu o hotărâre lucidă în ochi. Aceştia din urmă dovedeau poate bună prevedere: se gândeau că, dacă fug, se pot pomeni cu un glonţ în spate.

O tăcere de moarte domni pentru câteva clipe. Era răscrucea când hotărârea minţii devine faptă.

Dacă adversarii ar fi fost alţii, timpul acesta ar fi fost poate şi mai scurt. Doi oameni ceva mai iuţi din fire şi mai puţin încercaţi, ar fi apăsat – numaidecât pe trăgaci. Rivalii noştri aveau însă experienţa duelurilor şi ştiau cât de mult contează dacă greşeşti ţinta. Pentru lumea strânsă afară, tărăgăneala asta era de-a dreptul chinuitoare, fiindcă nimeni nu îndrăznea să vâre capul pe uşă. În locul împuşcăturilor auziră deodată glasul liniştit şi autoritar al maiorului:

— Staţi! ordonă el, scoţând sabia din teacă şi despărţindu-i cu ea pe cei doi. Vă ordon să nu trageţi! Jos armele! Voi confisca pistolul celui care atinge primul trăgaciul! Potoliţi-vă!

— De ce? izbucni Callhown, vânăt de furie. De ce asta, maior Ringwood? După o asemenea jignire şi încă din partea unuia ca el.

— Dumneata l-ai provocat, căpitane Callhown.

— Ei şi ce? Să-l ia dracu! Nu sunt dintre cei care rabdă o jignire. La o parte din calea mea, domnule maior! Treaba asta ne priveşte numai pe noi şi n-ai dreptul să te amesteci!

— Zău? Ha-ha! Sloman, Hencock, Crossman! Aţi auzit? N-am dreptul să mă amestec! Căpitan Casey Callhown, te invit să nu uiţi unde te afli! Să nu-ţi închipui că eşti în statul Mississippi, în mijlocul cavaleriei dumitale, care schingiuieşte sclavii. Aici, sir, există un fort militar, supus unor anumite legi, iar mie, sluga dumitale preaplecată, mi s-a încredinţat comanda acestui fort. Îţi ordon să pui pistolul la loc! Acum, numaidecât, altfel te trimit la arest ca pe un simplu soldat!

— Nu zău! Minunată ţară vrei dumneata să faci din Texas! şuieră Callhown printre dinţi. Va să zică, orice jignire ţi s-ar aduce, nu ai dreptul la duel, fără permisiunea dumitale, maior Ringwood, aşa? E o lege pentru toată ţara?

— Câtuşi de puţin! răspunse maiorul. Nu sunt dintre cei care împiedică rezolvarea cinstită a unei neînţelegeri. Nimeni nu te opreşte, pe dumneata şi pe adversarul dumitale, să vă ucideţi, dacă asta doriţi. Dar nu aici. Trebuie să pricepi, mister Callhown, că duelul dumneavoastră primejduieşte viaţa altora. N-am nici o poftă să mă nimerească un glonţ trimis aiurea. Aşteptaţi întâi să ne depărtăm, ca să fim în afară de orice pericol. Şi atunci, trageţi cât vreţi! Acum sper că eşti mulţumit.

Oricine altul în locul maiorului n-ar fi avut poate atâta autoritate. Maiorul însă era comandantul fortului, un om de vârstă respectabilă şi, pe deasupra, desăvârşit în mânuirea armelor, lucru bine cunoscut oricui ar fi îndrăznit să-i nesocotească ordinele. Şi dacă el trase sabia, cei doi potrivnici ştiau că nu a făcut un gest teatral. Aproape în acelaşi timp, amândoi lăsară pistoalele în jos. Callhown strângea furios din dinţi. Era ca o fiară lacomă de sânge, împiedicată să se arunce asupra prăzii, în schimb, mustangerul dădu ascultare maiorului, fără nici o urmă de mânie.

— Bănuiesc că nu vreţi să renunţaţi la duel! spuse maiorul, dându-şi seama că sunt puţine şanse să-i împiedice.

— Nu ţin neapărat să renunţ – vorbi cu modestie Maurice. Doar dacă mister Callhown îşi cere scuze…

— Trebuie să-şi ceară scuze, el a început cearta! Se amestecară câţiva dintre cei de faţă.

— Niciodată! strigă cu înfumurare fostul căpitan. Casey Callhown nu obişnuieşte să-şi ceară scuze, mai ales unui maimuţoi împopoţonat ca ăsta!

— Destul! izbucni irlandezul, ieşindu-şi pentru prima oară din fire. Voiam să-i dau posibilitatea să-şi salveze viaţa. A refuzat. Şi acum, vă jur pe onoarea mea, că ne vom bate pe moarte şi nu pe viaţă! … Domnule maior, vă rog stăruitor, pe dumneavoastră şi pe prietenii dumneavoastră, să plecaţi de aici. Nu pot să mai rabd asemenea cuvinte de ocară.

— Ha-ha-ha! râse dispreţuitor Callhown. Auzi, să-mi dea posibilitatea să-mi salvez viaţa! Hai, plecaţi de aici! Plecaţi cu toţii! Îl învăţ eu minte!

— Staţi! strigă maiorul, şovăind să se întoarcă cu spatele la cei doi potrivnici. Aşa n-am făcut nimic. Dumneavoastră sunteţi în stare să apăsaţi pe trăgaci cu o clipă mai devreme decât trebuie. Propun să ieşim cu toţi o dată, înainte să începeţi duelul. În plus, se adresă el celor prezenţi, aici se cer respectate anumite reguli. Dacă vor să se bată în duel, atunci să o facă respectând toate regulile. În primul rând, ca lupta să fie cinstită, amândoi trebuie să aibă arme la fel.

— Da, desigur! încuviinţară câţiva din cei care îi înconjuraseră pe cei doi, urmărind cu încordare felul cum va fi primită această propunere.

— Aveţi ceva împotrivă? urmă maiorul.

— E o cerinţă îndreptăţită şi n-am nimic de zis – răspunse calm irlandezul.

— Eu mă voi bate cu arma pe care o am în mână – îl înfruntă cu obrăznicie Callhown pe mustanger.

— De acord. Îmi convine arma! încuviinţă acesta.

— Văd că aveţi amândoi revolvere Colt 2, cu şase cartuşe – spuse maiorul, după ce le cercetă, armele. Deocamdată, totul e în ordine. Armele sunt la fel.

— Nu cumva mai au şi altă armă? interveni tânărul Hencock, bănuindu-l pe căpitan că putea să ascundă un pumnal sub tunică.

— Eu nu am! rosti mustangerul, cu o sinceritate care nu lăsa nici o umbră de îndoială.

Toţi îşi întoarseră privirile spre Callhown, dar căpitanul parcă se codea să răspundă. Căpitanul, înţelegând că nu are încotro, mărturisi:

— Am şi un pumnal, sper că nu vă gândiţi să mi-l luaţi. Fiecare e îndreptăţit să-şi păstreze armele pe care le are asupra sa.

— Căpitane Callhown – interveni iarăşi Hencock – adversarul dumitale nu are pumnal. Dacă nu ţi-e teamă să-l înfrunţi cinstit, trebuie să renunţi la pumnal.

— Sigur, trebuie să renunţe! strigară câteva glasuri. Să renunţe! Să renunţe.

— Dă-mi pumnalul, căpitane Callhown! rosti autoritar maiorul. Un revolver cu şase gloanţe e destul pentru orice om cu mintea întreagă. Doar cât apăsaţi pe trăgaci şi unul dintre voi…

— La naiba, na-vă pumnalul! pufni Callhown şi, descheindu-se la tunică, scoase un pumnal pe care îl azvârli în celălalt colţ al încăperii, după care urmă provocator: Pentru sperietoarea asta împopoţonată, n-am nevoie de pumnal! urmă el, sfidător. Isprăvesc cu el de la primul glonţ!

— O să ai tot timpul să vorbeşti despre asta! Fii pe pace, nu mă sperii, mister Callhown!… Domnilor, vă rog să plecaţi cât mai repede, trebuie să pun capăt odată lăudăroşeniilor şi jignirilor acestea!

— Câine! scrâşni căpitanul. Blestemat să fii, câine irlandez! Te trimit eu numaidecât în cuşca ta! O să…

— Ruşine, căpitane Callhown! i-o reteză maiorul, în mijlocul indignării generale. Asemenea discuţii sunt inutile şi e cu totul necuviincios să te porţi astfel într-o societate de gentlemeni. Mai rabdă o clipă, după aceea poţi să spui tot ce pofteşti. Acum, o ultimă condiţie: nu aveţi voie să trageţi înainte ca noi să fi ieşit.

Dar se vedea că e foarte greu să se asigure această condiţie. O simplă făgăduială părea îndoielnică, acum, când patimile se dezlănţuiseră. Cei doi potrivnici, sau cel puţin unul dintre ei, n-ar fi stat să aştepte o încuviinţare ca să apese pe trăgaci.

— Ar fi bine să dăm un anumit semnal – propuse în continuare maiorul. Nici unul să nu tragă până nu aude semnalul. Cum să procedăm, are cineva vreo idee?

— Iată ce spun eu – interveni căpitanul Sloman. Mister Callhown şi mister Gérald să iasă afară o dată cu noi. Dacă aţi observat, în părţile laterale ale clădirii există două uşi, aşezate simetric. După ce ies cu noi, adversarii vor intra din nou, unul pe o uşă, celălalt, pe alta, cu condiţia să nu tragă înainte de a trece pragul.

— Perfect! E tocmai ce trebuie! încuviinţară câţiva.

— Dar semnalul? întrebă maiorul. Să fie o împuşcătură?

— Nu, clopotul tavernei.

— Nici nu se putea găsi o soluţie mai bună. Minunat! zise maiorul, îndreptându-se spre uşă.

— Domnule maior! Domnule maior! strigă stăpânul localului, ieşind în fugă de după tejghea, unde stătuse pitulat până atunci. Să tragă cu pistoalele aici? Vai de mine şi de mine! Au să-mi fărâme toate sticlele, frumoasele mele oglinzi, pendula, vazele cu flori! Mein Gott! Mein Gott[16]! Cât bănet m-au costat toate astea! Am numărat două sute de dolari pentru ele! O să-mi prăpădească vinurile cele mai bune! Ah, domnule maior. Au să mă ruineze! Ce să mă fac? Doar…

— Nu te teme, Oberdoofer! îl linişti maiorul. Vei fi despăgubit, n-am nici o îndoială. În orice caz, acum trebuie să te adăposteşti. Dacă rămâi aici, te poate nimeri vreun glonţ şi asta e mai rău decât dacă ţi-ar sparge toate sticlele.

Cu aceste cuvinte, maiorul se grăbi să iasă, lăsându-l singur pe stăpânul localului, care îşi pierduse capul cu desăvârşire. Cei doi adversari i-o luaseră înainte, ieşind pe cele două uşi lăturalnice şi-l aşteptau. Oberdoofer nu stătu mult pe gânduri. Maiorul abia apucă să închidă uşa în urma sa, că neamţul închise o altă uşă, punându-se la adăpost. Saloonul, cu sticlele de băutură jucând în toate luminile curcubeului, cu oglinzile scumpe şi lămpile strălucitoare se cufundă într-o linişte adâncă, tulburată doar de tic-tacul egal al pendulei.

CAPITOLUL XXI

UN DUEL ÎN TAVERNĂ

După ce ieşi din tavernă, maiorul nu se mai amestecă în disputa dintre cei doi. De fapt, nu se cădea ca el, comandantul fortului, să încurajeze un duel, chiar dacă ar fi avut loc în respectul tuturor regulilor. Sarcina asta şi-o luară tinerii ofiţeri, care rânduiră totul. Condiţiile luptei fiind cunoscute, pregătirile nu cerură mult timp. Nu le mai rămânea decât să hotărască cine va trage clopotul. Aşa stabiliseră: clopotul să dea semnalul de începere a duelului. Întunericul nopţii se îndesise, dar se vedea mulţimea adunată pe stradă largă, în faţa hotelului. Vestea celor petrecute făcuse repede ocolul întregului fort. Nu numai ofiţerii care fuseseră în tavernă se aflau în stradă, ci şi camarazi de-ai lor, precum şi soldaţi, care se strecuraseră pe sub ochii santinelelor, dornici să urmărească spectacolul. Nici femeile nu lipseau. Câteva señorite energice cereau lămuriri amănunţite. Toţi vorbeau în şoaptă. Lumea aflase că maiorul este şi el de faţă, dimpreună cu alte personalităţi din fort.

Mulţimea curioşilor stătea ceva mai departe. Ochii tuturor priveau cu încordare spre tavernă. Toţi aşteptau duelul.

Cei doi potrivnici aşteptau afară, la cele două extremităţi ale clădirii. Amândoi priveau la uşa pe unde trebuiau să intre, ca să nu se mai întoarcă poate niciodată, strângând în mână tocul revolverului. Deodată răsună un strigăt:

— Semnalul!

Se auzi dangătul clopotului. Glasul aramei care vestea de obicei bucurie, chemând poporul la petreceri de nuntă, vestea acum o luptă pe viaţă şi pe moarte. Clopotul amuţi îndată. Abia dacă bătuse de două ori. Dar era prea destul şi atât. Cei doi potrivnici deschiseră uşile şi dispărură în tavernă. Împuşcăturile care bubuiră asurzitor şi zăngănitul unor geamuri sparte făcură să se oprească mâna ce trăgea clopotul.

La primul sunet de clopot, căpitanul şi mustangerul dădură buzna în tavernă şi primele gloanţe ţâşniră numaidecât, încăperea se umplu de fum. Duşmanii continuau să rămână în picioare, deşi amândoi erau răniţi, sângele şiroia pe podea. Glonţul următor porni în acelaşi timp de ambele părţi, tras la nimereală, căci fumul împiedica vederea. Apoi se auziră noi împuşcături, una după alta. Şi deodată se făcu linişte – o linişte desăvârşită. Oare căzuseră amândoi? După zgomotele ajunse afară, se putea spune că atât căpitanul cât şi mustangerul sunt în viaţă. Liniştea statornicită în acest scurt răstimp se datora faptului că adversarii se căutau cu privirea unul pe altul prin perdeaua de fum, fără să facă nici o mişcare şi fără să scoată o vorbă, ca să nu se trădeze. Deodată răsună o dublă împuşcătură, după care se auzi zgomotul a două corpuri prăbuşindu-se pe podea. Se răsturnară nişte scaune, apoi răsună o nouă împuşcătură – a unsprezecea. Ţinându-şi răsuflarea, mulţimea aştepta cea de a douăsprezecea împuşcătură. În loc de asta, se auzi un glas – glasul mustangerului:

— Revolverul meu e la tâmpla dumitale, domnule şi eu mai am un glonţ. Cere scuze, altfel vei muri!

Toată lumea îşi dădu seama că era sfârşitul luptei. Câţiva, mai curajoşi, se apropiară de fereastră. Îi văzură pe cei doi întinşi pe podea, cu hainele însângerate şi grav răniţi. Unul, în nişte pantaloni de catifea şi cu un brâu roşu de mătase, stătea aplecat deasupra celuilalt, ţinându-i revolverul la tâmplă. Iată tabloul care se înfăţişă privitorilor prin fumul de pucioasă. După câteva clipe se auzi un alt glas – glasul lui Callhown. De astă dată era lipsit de înfumurarea-i obişnuită. Era doar o şoaptă jalnică:

— Destul… Lasă revolverul… Îmi cer scuze…

CAPITOLUL XXII

UN DAR MISTERIOS

Duelul, în Texas, nu e ceva neobişnuit: după trei zile nu mai vorbeşte nimeni de el, iar după o săptămână toată lumea l-a dat uitării. Încăierările de stradă sunt aici lucruri cum nu se poate mai fireşti. Câteodată au loc chiar pe trotuar şi nu arareori costă şi viaţa unui trecător întâmplător. Legile Texasului socotesc jertfele acestui ciudat mijloc de răfuială drept „accidente”, iar vinovaţii nu au de suferit nici un fel de pedeapsă.

În ciuda acestor obiceiuri, duelul dintre Casey Callhown şi Maurice Gérald trezi un viu interes în rândurile localnicilor. Deşi nici unul dintre eroi nu făcea parte dintre băştinaşi, despre duelul lor se vorbi nouă zile în şir. Aroganţa şi firea cârcotaşă a căpitanului, ca şi firea deschisă şi cinstea mustangerului erau binecunoscute tuturor. Nu, e de mirare deci că lumea se arăta foarte mulţumită de rezultatul luptei.

Nimeni nu ştia felul cum suportă Casey Callhown urmările duelului. Nu mai era văzut la tavernă, de unde, altfel, rareori se întâmpla să lipsească. Rănile grave primite în timpul luptei îl ţintuiseră pentru multă vreme la pat.

Starea sănătăţii lui Maurice nu trezea îngrijorare, dar tânărul avea nevoie să stea o vreme liniştit. Asta îl sili să rămână în hotelul lui Oberdoofer, într-o cămăruţă modestă. Îngrijirea mustangerului lăsa mult de dorit. Nici chiar faima de învingător nu schimbase cu nimic atitudinea nepăsătoare pe care stăpânul tavernei o manifestase şi mai înainte faţă de el. Din fericire, îl avea lângă el pe Phelim, fiindcă altfel ar fi dus-o rău de tot.

— Sfinte Patrick! oftă credinciosul slujitor al mustangerului. Când o să scăpăm din văgăuna asta! Curată neruşinare, zău aşa! Nu poţi nici să mănânci, nici să bei ca lumea! Până şi porcii s-ar scârbi de mâncarea de-aici! În plus, blestematul ăsta de Oberdoofer îndrăzneşte să spuie…

— Prea puţin îmi pasă ce spune Oberdoofer! Dar ca să nu audă el tot ce trăncăneşti tu, potoleşte-te, rogu-te. Nu uita că prin paravanele astea se aude orice şoaptă!

— Să le ia dracu de paravane! Arză-le-ar focul să le arză! Dacă nu vă pasă ce spune neamţul, atunci nici mie nu-mi pasă. N-are decât să audă. Că mai rău decât ni-i acum, nu poate să ne fie. Nu vreau să tac, trebuie să ştiţi ce are neamţul în scăfârlie.

— Ei hai, dă-i drumul! Ce spune?

— L-am auzit şuşotind cu unul, cum că o să vă silească să-i plătiţi nu numai pentru odaie, masă şi spălat, dar şi pentru toată paguba din noaptea aia.

— Să mă silească pe mine să plătesc?

— Da, numai pe dumneavoastră, mister Maurice. Zicea că n-o să ia o lăscaie de la iancheu. Păi asta-i neruşinare! Numai neamţului ăstuia putea să-i dea prin cap aşa ceva. Dacă trebuie să plătească cineva, atunci să plătească iancheul, fiindcă el a început toată tărăşenia.

— Nu ştii de ce vrea să mă silească să-i plătesc eu pentru toate?

— Păi zicea că, de vreme ce i-aţi picat în mână, nu vă lasă să plecaţi până nu-i plătiţi.

— Eh, nu-i nimic! O să vadă curând că şi-a cam greşit socotelile. Să ceară despăgubiri celui care se dă în lături. Eu, unul, sunt gata să acopăr jumătate din costul stricăciunilor, atât şi nimic mai mult. Poţi să i-o şi spui dacă aduce vorba. La drept vorbind, nici nu ştiu de unde am să scot banii. Mă tem că sunt destule stricăciuni, în timpul duelului am auzit un zăngănit asurzitor – poate să fi fost vreo oglindă, poate pendula, nu ştiu.

— O oglindă cât toate zilele, mister Maurice. Şi pendula! Aud că toate astea fac vreo două sute de dolari. Minciuni gogonate! Nu cred să facă mai mult de o sută.

— Păi şi aşa, mi-e destul de greu să plătesc. Mă tem, Phelim, că va trebui să te repezi până la Alamo şi să aduci încoace toate comorile noastre. Ca să pot plăti o datorie ca asta, n-o să am încotro, va trebui să vând pintenii, cupa de argint, ba poate şi puşca.

— Numai puşca să n-o daţi, mister Maurice! Cum o să ne mai ducem noi viaţa fără puşcă.

— Lasă, o să ne descurcăm şi cu lassoul.

— Şi pun prinsoare că n-o să mâncăm mai prost decât la moş Doofer. Aici, orice îmbuc, mă doare burta!

În clipa aceea, uşa se deschise, fără vreo bătaie prevenitoare. Intră slujnica, cu un coş de răchită.

— Ce-i cu tine, Gertruda? întrebă Phelim.

— Un gentleman m-a rugat să v-aduc coşuleţul ăsta – zise fata.

— Cine? Ce gentleman?

— Nu-l cunosc. Nu l-am văzut niciodată.

— Va să zică un gentleman… Cine să fie, Phelim? Ia vezi ce-i acolo!

Phelim deschise coşul: găsi o sticlă cu vin şi o mulţime de bunătăţi – prăjituri, friptură – dar nu dădu peste nici o scrisoare ori un bileţel cât de mic. Felul cum era împachetat fiecare lucruşor nu lăsa însă nici o îndoială: darul venea de la o femeie. Maurice cercetă coşul. Darul era cât se poate de binevenit, mai ales în condiţiile de aici. Căută să ghicească cine putea să-i trimită atâtea bunătăţi. În faţa ochilor îi apăru deodată chipul Louisei Pointdexter. Era un gând lipsit de temei, îşi dădea seama, dar se simţea îndemnat să-i dea crezare şi, în taină, se bucură. Chibzuind lucrurile mai adânc, îndoiala îi spori în suflet.

— Un gentleman ne-a trimis coşul! repetă Phelim. Aşa spune Gertruda. Se vede că-i un suflet bun. Cine o fi?

— Nu pot să ghicesc, Phelim. Să fie unul din ofiţerii fortului? Cui să-i dea prin minte aşa ceva?

— După mine, ofiţerii n-au nici un amestec aici. Nu ştiu de ce, dar cred că e o mână de femeie la mijloc. Nu vedeţi ce frumos sunt rânduite toate?

— Prostii, Phelim! Nu cunosc nici o femeie care ar putea să ne arate atâta atenţie.

— N-aveţi dreptate, mister Maurice. Ştiu eu pe cineva. Ea ne-a trimis coşul: dacă nu s-ar fi gândit la dumneavoastră, ar fi fost o nerecunoscătoare. Nu i-aţi salvat viaţa deunăzi?

— De cine vorbeşti, Phelim?

— Ce, parcă nu ştiţi? Mă gândesc la frumoasa cu care aţi venit la colibă… Da! Călărea pe mustangul rotat. I-aţi dat calul fără să cereţi un ban. Ce-ar zice ea dac-ar afla primejdia în care vă găsiţi acuma?

— Primejdia mai există, e adevărat. Doctorul m-a prevenit că abia peste o săptămână o să mă pot da jos din pat. Lasă, nu te amărî, prietene!

— Nu, ziceam şi eu aşa. Ca să spun drept, nu mă gândeam la asta. Poate că aveţi inima rănită. Doi ochi frumoşi te rănesc câteodată mai abitir decât orice glonţ. Sau, cine ştie? Poate că ochii dumneavoastră au rănit ei vreo inimioară. Nici vorbă, ea ne-a trimis toate bunătăţile! Uf, la naiba! Eu, unul, nu-s în stare s-o scot la capăt!

— Te-ai încurcat rău de tot, Phelim. Coşul nu l-a trimis cineva din fort. Oricum, nu văd de ce ne-am codi atâta. Hai, frate, să gustăm şi noi câte ceva!

Maurice mâncă cu încântare din bunătăţile ce umpleau coşuleţul. O neasemuită bucurie îi umplea sufletul. Gândurile îi zburau spre fiinţa a cărei grijă faţă de el îl copleşea. Oare tânăra creolă, verişoara duşmanului său de moarte, să-i fi trimis coşul? O atare presupunere nu i se părea să aibă prea mult temei. Şi dacă nu ea, atunci cine i l-a trimis? Mustangerul ar fi dat oricât, numai să ştie că darul vine de la Louise Pointdexter.

*

* *

Zilele treceau, dar taina coşuleţului stăruia. Curând, Maurice avu bucuria unui dar asemănător. Primi alt coşuleţ, cu altă sticlă de vin şi alte bunătăţi. Săriră din nou cu întrebările asupra slujnicei, dar nu putură scoate nimic de la ea: „Un gentleman mi l-a dat, un gentleman necunoscut, acelaşi de data trecută”. În plus, spunea că gentlemanul era „foarte negru”, că avea o pălărie strălucitoare şi că venise călare pe un catâr. Maurice rămase nemulţumit de cele aflate, dar căuta să nu arate nimic din ce simţea. Nici chiar Phelim nu bănuia visele în care se legăna mustangerul. După două zile, când primiră al treilea coşuleţ de la acelaşi gentleman cu pălăria strălucitoare, Maurice fu silit să se trezească din visele sale. Coşuleţul era aidoma cu celelalte două, numai că înăuntru se afla o scrisoare.

— Nu-i decât Isidora! mormăi Maurice, privind scrisul. Rupse cu nepăsare plicul şi citi:

„Dragă señor!

De o săptămână mă aflu în casa unchiului Silvio. Am auzit de boala dumitale şi de faptul că eşti rău îngrijit acolo, la hotel. Doresc să-ţi îndulcesc puţin suferinţa. Primeşte, te rog, acest mic dar, în amintirea marelui serviciu pe care mi l-ai făcut. Scriu în şa, înaintea plecării mele pe Rio Grande. Binefăcătorul meu, salvatorul vieţii mele, mai mult, al cinstei mele, adio, adio!

Isidora Covarubio de Los Lanos”

— Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, dragă Isidora! şopti mustangerul, împăturind scrisoarea şi aruncând-o nepăsător pe pat. Întotdeauna recunoscătoare, atentă, bună… Dacă n-ar fi fost Louise Pointdexter, poate că te-aş fi iubit…

……………………………………………………………………………

CAPITOLUL XXIII

Date: 2015-12-24; view: 584