IV.1. Iisus Hristos – Arhiereul Liturghisitor al Altarului ceresc

În punctul central al expunerii sale doctrinar tematice: Iisus Hristos este mare Arhiereu ceresc. ,,Lucru de căpetenie din cele spuse este că avem astfel de Arhiereu Care S-a aşezat de-a dreapta tronului slavei din ceruri”. Termenul grec „lucru de căpetenie, lucrul cel mai de seamă” folosit de autor la începutul capitolului 8 nu desemnează numai punctul cel mai important atins, ci şi acela care permite o întreagă recapitulare, o privire de ansamblu asupra tuturor celor expuse. De aceea, secţiunea se prezintă ca o sinteză a tuturor celor expuse şi în care autorul îşi continuă metoda sa de lucru, de a face permanent o confruntare între cele "vechi" şi cele "noi", în scopul reliefării superiorităţii celor din urmă. Se reia acum imaginea aşezării lui Hristos de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, se prezintă apoi noua Lui slujire, continuându-se cu amintirea de jertfe şi promisiuni, de Noul Legământ şi curăţirea conştiinţei etc., în toate aceste puncte, autorul confruntând situaţia veche, trecută, cu cea nouă, inaugurată de Hristos. [157]

Asupra importanţei fundamentale a celor ce urmează a fi tratate în această secţiune centrală se atrage atenţia încă de la început prin expresia accentuat aşezată în fruntea secţiunii „lucru de căpetenie din cele spuse...”. Cu această expresie este deja tras semnalul de alarmă corespunzător pentru destinatari oscilanţi în credinţă, şi anume că aici urmează a fi tratat în amănunt, în mod special, ceea ce s-a anticipat mai înainte, concentrat în expresia: ,,venirea unei nădejdi mai bune”. Ceea ce este important pentru ei de acum, e faptul că această ,,mai bună speranţă” este sintetizată în realitatea că ei au un ,,astfel de Arhiereu” care concentrează în Sine această ,,mai bună speranţă” şi al cărui loc este ,,de-a dreapta tronului slavei lui Dumnezeu” unde este pururea viu, mijlocind pentru ei.[158] Cu aceasta se trece de la o contemplaţie statică, abstractă, a Arhieriei lui Hristos, specifică epistolei până în acest moment, la o orientare dinamică a slujirii lui arhiereşti. Autorul pune în lumină de acum drumul trasat de Hristos, cel al jertfei, care a efectuat o desăvârşire, o transformare în umanitatea Sa, şi pe care suntem invitaţi a-l urma şi noi, transformarea produsă în El urmând a activa şi în noi o transformare asemănătoare - desăvârşirea. Acesta e punctul capital al expunerii ce urmează a fi tratată. Pentru a anunţa această secţiune, autorul a utilizat şi repetat în un verb încărcat de mult sens şi anume „a desăvârşi”, care defineşte expresiv modul în care autorul concepe subiectul său[159]. În secţiunea precedentă, s-a accentuat imposibilitatea Legii în a transforma real pe om. În contrast cu aceasta, s-a arătat că Fiul, proclamat Preot prin Ps. 110, a câştigat prin jertfa Sa această schimbare, transformare. Autorul dezvoltă acum această afirmaţie şi explică, într-un mod mai complet, diversele aspecte ale desăvârşirii lui Hristos şi ale slujirii Sale arhiereşti. Câteva dintre aceste aspecte au fost deja exprimate în textele precedente, în text, s-a relevat că este vorba de o transformare profundă efectuată de Dumnezeu asupra lui Iisus prin pătimire, în desăvârşirea lui Hristos este un rod al jertfei şi pătimirii în cursul cărora Fiul a ,,învăţat ascultarea”, în secţiunea care urmează acum a fi analizată, autorul e preocupat să pună în lumină alte dimensiuni ale evenimentului decisiv.[160] În această schiţă de intenţie, autorul compară misterul patimilor şi al preamăririi lui Hristos cu derularea cultului vechi, structură generală a secţiunii arătând clar această orientare a gândirii[161]. După fraza de introducere, se disting două mari paragrafe, din care primul se ocupă mai ales de cultul vechi, şi al doilea de misterul lui Hristos cel preamărit. O expresie marchează limitele primului paragraf ,,Ca să aducă daruri şi jertfe” caracterizând cultul vechi prin multiplicitatea şi exteriorizarea prestaţiilor sale. În al doilea paragraf, întâlnim o expresie asemănătoare, care corespunde primei, dar cu care stă în contrast: ,,S-a adus pe Sine jertfă”, expresia subliniind jertfa lui Hristos caracterizată ca unică şi personală. Aşadar, raportul dintre preoţia lui Hristos şi cea veche este şi sub raportul jertfei unul de diferenţiere. Acest raport de diferenţiere şi corespondenţă în acelaşi timp, se poate observa mai bine dintr-o analiză a structurii celor două paragrafe. Fiecare din cele două paragrafe ale secţiunii conţine 3 subdiviziuni, a căror limite sunt marcate cu grijă prin intermediul procedeului numit "inclusiv". Privită sub aspectul confruntării dintre vechi şi nou, dintre pământesc şi ceresc, schema generală a secţiunii se prezintă astfel: I)

A. Nivelul cultului vechi:

B. Problema Legământului Vechi. Descrierea cultului vechi:

C. Descrierea noului cult, întemeierea Noului Legământ.

În centrul primului paragraf, autorul pune problema Legământului vechi, a cărui inferioritate o marchează axându-se pe cuvintele lui Ieremia, care anunţă un Nou Legământ, în mijlocul paragrafului doi Hristos e proclamat ,,Mijlocitorul unui Nou testament” şi pune în paralelă întemeierea Noului Testament, cu ceea ce lui Moise i s-a dat pe Sinai. De fiecare parte a acestor expuneri care privesc testamentele, celelalte subdiviziuni preiau ca temă organizarea cultului. Faptul apare evident în diviziunea primului paragraf, consacrată în întregime descrierii cultului vechi[162]. Autorul vorbeşte mai întâi de cortul mărturiei şi împărţirea sa în două părţi, apoi de reglementarea ritualului şi termină printr-o apreciere critică. Un contrast e exprimat imediat în subdiviziunea următoare, prima a celui de-a doilea paragraf. Aceasta descrie cu solemnitate intervenţia decisivă a lui Hristos în lume, prezentând-o ca o liturghie nouă, a cărei elemente diverse se opun unul câte unul cultului precedent. În centrul întregii secţiuni există două subdiviziuni antitetice a căror temă comună e cea a descrierii actului cultului. Aici se poate vedea confirmat, că perspectiva adoptată e dinamică şi nu statică, înainte de toate atenţie concentrată

În lumina unei simetrii concentrice, accentul principal cade evident în interiorul acestei compoziţii chiastice a subdiviziunilor centrale şi aceasta în primul rând, pentru că autorul scoate în evidenţă, înainte de toate, poziţia soteriologic-hristologică a lui Hristos, mai ales în subdiviziunea. De aici, din acest ,,miez hristologic” rezultă tot ceea ce este analizat mai departe în epistolă, şi anume atât consecinţele soteriologice corespunzătoare, cum sunt concentrate, ,,Cu atât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, s-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără prihană, va curăţi cugetul nostru, de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu?”, cât şi cele ce vor rezulta din partea parenetică după sfârşitul părţii doctrinare.[163]

Date: 2015-12-24; view: 458