IV. 3. Drum liber către Sfânta Sfintelor din cer

Cele două idei mari ale capitolului 8 din cele 30 de Omilii la Epistola către Evrei referitoare la slujirea preoţească a lui Iisus Hristos în ceruri şi la Noul Legământ sunt reluate succesiv în mod asupra unei acţiuni unice, cea a jertfei lui Hristos.

Detaliat în capitolul 9 al cărţii comparându-se cele ,,două corturi” (cel vechi şi cel nou) şi slujba ,,zilei Ispăşirii” săvârşită atât într-una, cât şi în alta din cele două Alianţe. Astfel se va stabili o comparaţie, care va urma apoi până în cap. 10, 18, între jertfa lui Hristos - act esenţial al slujirii Sale preoţeşti şi jertfele leviţilor. Scopul comparaţiei este acelaşi: reliefarea superiorităţii lui Hristos în toate[166].

În acest sens se va arăta mai întâi că curăţirea cugetelor prin jertfa sângelui lui Iisus Hristos Arhiereu e mult mai eficace şi profundă, decât curăţirea căutată prin slujba cortului pământesc. Descrierii cortului pământesc, cu tot ceea ce el cuprindea, precum şi a slujirii arhiereului din ziua Ispăşirii, accentul punându-se pe ineficacitatea amândoura, autorul îi opune acum, în continuare, slujirea lui Iisus Hristos, adevărat Arhiereu a cărei valoare curăţitoare şi mântuitoare este inestimabilă. Ideea centrală a primei părţi a acestui expozeu din capitolul 9, ce urmează a fi dezvoltat, este exprimată în text. Iisus Hristos a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor prin propriul Său sânge, dobândind astfel o veşnică răscumpărare şi curăţirea cugetelor celor chemaţi să ia făgăduinţa moştenirii veşnice. Astfel, această primă parte a capitolului 9 se prezintă ca un comentariu la sfârşitul citatului din Ieremia. Pornind de la principiul din Levitic că: ,,Viaţa trupului este în sânge... sângele oferind ispăşirea prin viaţa care este în el”, autorul dovedeşte faptul că sângele lui Hristos e superior sângelui animalelor de jertfă ale Legământului vechi din considerentele[167]: În Iisus Hristos se jertfeşte viaţa unei persoane şi aceasta El este în acelaşi timp şi jertfă şi jertfitor. În sanctuarul ceresc El este preot şi slujitor.

Viaţa Sa oferită ca jertfă este fără pată nu numai din punct de vedere trupesc, ci şi sufletesc şi aceasta pentru că e unită cu dumnezeirea Sa, în calitate de Dumnezeu adevărat. Propriul Său sânge e vărsat de voie şi oferit lui Dumnezeu. Aşadar, diferenţa capitală între întâiul Testament şi al doilea Testament autorul o rezumă în cele două corturi şi cele două feluri de sânge[168]. În lumina celor spuse, capitolul 9 conţine astfel două pericope în care autorul dezvoltă învăţătura sa despre Hristos Arhiereu, accentul punându-se, cu o măiestrie literară rar întâlnită, pe consecinţele slujirii Sale arhiereşti: A) Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, a intrat cu propriul Său sânge, o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor din ceruri. Ideea e dezvoltată de autor analizând-o din 3 unghiuri[169]:

A) comparativ această Sfântă a Sfintelor este mai mare decât prima şi nu este făcută de mână omenească, însemnând că nu aparţine acestei creaţii: "a trecut prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta".

B) antitetic Nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu propriul Său sânge.

C)concluzional Consecinţa acestei acţiuni este dobândirea unei veşnice răscumpărări.

Sângele acestor animale de jertfă sfinţeşte spre curăţirea trupului; ,,căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului”. B)Ad maius: Sângele lui Hristos curăţeşte cugetul nostru: ,,cu cât mai mult sângele lui Hristos... va curăţi cugetul vostru... de faptele cele moarte...” C) consecinţa. ,,... ca să slujiţi Dumnezeului celui viu”. Pentru aceasta El este Mijlocitorul unui "Nou Testament[170]".

1.Cauză: greşelile săvârşite sub întâiul testament, motiv pentru care prin moartea Sa s-a câştigat mântuirea. 2. Scopul: ca cei chemaţi să ia făgăduinţă moştenirii veşnice. Astfel concepe autorul jertfa lui Hristos şi consecinţele slujirii Sale arhiereşti în raport cu ineficienţa vechiului Legământ. Pericopa primă constă deci din 3 şiruri de propoziţii antitetice: Primul şir: ,,Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor viitoare, a trecut prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta...”, se marchează reliefarea Arhieriei lui Hristos în contrast cu preoţia vechiului Testament[171].

Prima componentă a antitezei este expresia ,,cortul cel mai mare şi mai desăvârşit”, prin care a trecut Hristos, iar a doua este jertfa propriului Său sânge caracterizată prin unicitatea ei care este prezentată antitetic, atât negativ, cât şi pozitiv în raport cu vărsarea repetată a sângelui animalelor jertfelor vechi. Al doilea rând de propoziţii: ,,Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte, spre curăţirea trupului, cu atât mai mult sângele lui Hristos...” este constituit comparativ după schem a minore ad maius.

A doua parte a acestei comparaţii este susţinută de explicativa propoziţie relativă din ,,... care prin Duhul cel veşnic s-a adus lui Dumnezeu pe Sine...”. Al treilea rând de propoziţii face trecerea spre tema despre ,,Mijlocitorul unui Nou Testament”. Importanţa acestei pericope privită în întregul conţinutului general al epistolei este, aşadar, covârşitoare. Majoritatea exegeţior cred că autorul cu această pericopă a atins ,,punctul central” al hristologiei epistolei, ,,punctul de foc”, ,,un adevărat rezumat esenţă”, al tuturor celor expuse.

Date: 2015-12-24; view: 400