III.4. Consecinţele dogmatice şi morale ale Jertfei Arhiereşti a Mântuitorului Hristos

‘’Vrednic de credinţa şi de toată primirea e cuvântul că: Iisus Hristos a venit în lume ca să mărturisească pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”. Fiecare în parte ne considerăm cel mai mare păcătos al pământului, cum şi suntem.Şi aşa am rămâne, dacă “Arhiereul cel Mare, Care a străbătut cerurile”, nu ne-ar curăţi şi purifica prin Sângele Jertfei Sale, oferindu-ne astfel permanentul Său sprijin în dorinţa noastră sinceră de a ne smulge din robia iadului. Acest necontenit ajutor ni-l oferă prin firea Sa umană, dar îndumnezeită, cu care de-a dreapta Tatălui va fi în veşnicie.Şi noi cu El.[129]

A ne lucra mântuirea lui Hristos, înseamnă, deci, a rămâne sub ocrotirea Lui, şi puterea rugăciunilor Sale adresate Tatălui pentru noi. De aceea, când zice că, datorită “evlaviei Sale”, noi am fost mântuiţi din moarte, înţelegem de ce auzit a fost de Tatăl. Căci ca Arhiereu, în afara Jertfei de Sine, Hristos a adus mulţime de rugăciuni şi cereri pentru popor şi acestea au fost auzite, pentru că ele plecau dintr-o evlavie profundă pentru misiunea Sa încredinţată de Tatăl. Porneau dintr-o smerenie numită de Sf. Pavel “chenoză”, adică deşertare de Dumnezeire, ca astfel, să Se umple cu păcatele noastre, cu întreaga noastră omenitate decăzută. Ştiind aceasta, avem încredinţarea ca mijlocirea Sa pentru noi, prin Întrupare şi prin Jertfă, este într-adevăr mântuitoare[130].

“Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău; pe Acela să-l ascultaţi”. Dar ei nu L-au ascultat. De aceea, Proorocul Care a venit, Iisus Hristos, şi-a făcut El însuşi un alt popor, Şi-a creat un popor al Său, cu Sângele Jertfei Sale, spre moştenirea veşnică. Neamul omenesc, creat prin El din ţărână, s-a depărtat de Dumnezeu şi merge spre pieire. [131]Neamul “pe care l-a câştigat cu însuşi Sângele Său”, va dăinui veşnic în Împărăţia Cerurilor, după cum în veşnicia Treimice a intrat şi Trupul Sau luat din plămada omenească.

Tocmai “Sângele Lui”, Jertfa Lui Îl face pe Hristos Arhiereu veşnic credincios; nu precum arhiereii Vechiului Testament, ci Arhiereu credincios, care îşi pune viaţa pentru poporul Său. Mântuitorul Iisus Hristos chiar aşa se şi exprima: “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc”. Noi suntem creaţia Lui, de aceea ne numim: creştini, adică cei ce aparţinem lui Hristos. În acest sens, ori de câte ori ieşim de sub stăpânirea Creatorului, calcam făgăduinţa de a-I fi credincioşi lui Hristos[132]. Pe de o parte, îl socotim “Domnul şi Stăpânul vieţii noastre”, iar pe de altă parte, Îl nesocotim, ieşind de sub ascultarea Lui. Aici este marea noastră vina, că deşi mărturisim adevăruri dumnezeieşti, totuşi viaţa noastră nu este în concordanţă cu mărturisirea pe care o facem[133].

III. 4.1. Un model de cateheză apostolică

În Noul Testament cuvântul cateheză este întâlnit cu sensul de învăţare sau instruire în legea lui Dumnezeu. Acesta se deosebeşte de kerigma, vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu, şi de didascalia, învăţătura doctrinară a omiliilor destinate celor botezaţi.

Cateheza s-a constituit încă de la început într-un mijloc de pregătire a celor de altă credinţă în vederea primirii Tainelor de iniţiere creştină, Botezul, Mirungerea şi Sfânta Împărtăşanie.

Forma primară a catehezei, aşa cum apare în Epistolele Sfanţilor Apostoli Pavel, Petru şi Iacov, pare a se fi dezvoltat în două direcţii principale. Prima, adresată convertiţilor proveniţi din Iudaism, era fundamentată pe codul moral din Levitic şi urma linia primului sinod apostolic din Ierusalim care hotărâse botezul şi renunţarea la necurăţie şi idolatrie ca esenţial pentru a deveni mădular al Trupului lui Hristos, Biserica.[134]

Rolul pregătitor al catehizării este arătat de Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, prin analogia ce subliniază necesitatea "hrănirii copiilor cu lapte, mai degrabă decât cu hrana solidă".

Această cateheză timpurie presupunea adeziunea la Cuvântul lui Dumnezeu ca adevăr, în contrast cu idolatria. Ea conţinea o instruire cu privire la cult şi era finalizată cu o exhortaţie care le sublinia faptul că membrii Bisericii, în calitate de "fii ai luminii", trebuie să dobândească şi să înmulţească virtuţile[135].

Odată cu răspândirea Bisericii în Siria, Asia Mică şi Grecia, s-a dezvoltat cealaltă dimensiune a catehezei, îndreptată înspre prozeliţii elenişti şi convertiţii din rândul religiilor păgâne.

Menţionăm însă că în veacul apostolic instituţia catehumenatului îşi are numai rădăcinile şi începuturile sale de modestă organizare. În întinderea acestui veac suflul de viaţă nouă, de viaţă creştină intensă şi curată, îi atrăgea pe oameni către Hristos. Exemplul de trăire creştină era factor esenţial pentru convertirea mulţimii la Hristos, iar predica misionară dădea oamenilor prilej pentru cunoaşterea şi urmarea învăţăturii aduse de Hristos în lume.

Mai târziu însă, chiar în veacul al II-lea creştin, necesitatea unei catehizări tot mai organizate şi mai sistematice se făcea din ce în ce mai simţită şi mai necesară, pentru cei ce doreau să primească botezul.

Una dintre primele lucrări cu caracter catehetic este Didahia, o scriere de la începutul sec. al II-lea, ce se vrea a fi un rezumat al predicii Apostolilor. Aceasta este, de fapt, un compendium de precepte morale, legi privind organizarea comunităţilor creştine, şi învăţături referitoare la Botez şi Sfânta Euharistie.[136]

Atât Didahia, cât şi Epistola lui Barnaba oferă exemple de cateheză timpurie, în arătarea celor două căi, a vieţii şi a morţii (Didahia), sau a luminii şi a întunericului (Epistola lui Barnaba). Didahia proclamă legea dragostei de Dumnezeu şi de aproapele. După ce arată care sunt cele două căi pe care le poate urma omul: calea vieţii şi calea morţii, precizează: "cu privire la botez, aşa să botezaţi: ,,După ce aţi spus mai înainte toate cele de mai sus botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh".

Epistola lui Barnaba subliniază virtuţile, înţelepciunea, prudenţa, înţelegerea şi cunoştinţa, descriind totodată cele două căi din perspectiva eshatologică, insistând pe o urmare a lui Hristos în pătimirile Sale. Ea explică importanţa Botezului, legătura acestuia cu Crucea, face referire la virtuţile din cadrul familiei şi societăţii, încurajându-i pe ascultători prin amintirea Învierii şi răsplătii finale. Cateheza pe linia Didahiei devine standard în secolul al II-lea în pregătirea pentru Botez fiind însoţită de exorcisme şi post.[137]

Apologeţii secolului al II-lea combină kerigma şi cateheza în definirea vieţii creştine (Iustin, Atenagora, Teofil al Antiohiei). Odată cu naşterea şcolilor catehetice, înspre sfârşitul secolului, episcopii pregătesc candidaţii pentru botez (catehumenii) printr-o serie de instrucţiuni morale însoţite de exorcisme şi post. După recunoaşterea oficială a religiei creştine (Edictul de la Milan - 313), aceste instrucţiuni au dobândit un caracter mai formal precum se arată în Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului, cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în lucrările "De sacramente şi De Mysteriis" ale Sfântului Ambrozie de Milan, şi în Catehezele lui Teodor de Mopsuestia[138].

Fericitul Augustin dezbate această metodă în lucrarea sa "De catechizandis rudibus", legând-o de istoria mântuirii, ce conduce cetehumenul de la credinţă la nădejde şi de la nădejde la milostenie.

Biserica are grijă să pregătească temeinic pe cei care doreau să îmbrăţişeze creştinismul, impunând pentru candidaţi o perioadă de noviciat, la început de câteva luni, pentru că mai târziu să ajungă la o durată de 3 ani.

Perioada de catehumenat era destul de îndelungată, pentru a asigura participarea şi asimilarea deplină a catehumenului în comunitatea creştină.

Numele de "catehumeni" îl întâlnim pentru prima dată la Tertulian. Tot în această perioadă se întâlneşte fie la Roma, fie la Cartagina, Alexandria sau Siria cuvântul "catehumeni" care desemnează pe cei ce aveau să primească botezul[139].

Era un lucru obişnuit pentru catehumeni să participe la slujbele zilnice de dimineaţă. De-a lungul perioadei de instruire, întreaga Sfântă Scriptură le era citită şi explicată de către cateheţi. De asemenea, cateheza era însoţită de exorcisme şi post.

Instituţia catehumenatului este strâns legată şi de prima parte a Sfintei Liturghii, ce poartă numele de Liturghia didactică, a catehumenilor sau a celor chemaţi. [140] Ea ţine până la ectenia celor chemaţi: "Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi, ca nimenea din cei chemaţi să nu rămână". În primele veacuri creştine, la aceste cuvinte, cei care nu erau botezaţi, părăseau sfânta slujbă. Abia la sfârşitul acestei perioade de catehizare le erau predate catehumenilor Crezul şi Rugăciunea Domnească.

Până astăzi, la Sfânta Liturghie, imnul Sfinte Dumnezeule este periodic înlocuit cu imnul "Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbracat, Aliluia." Acest imn biblic marchează zilele când avea loc Botezul în Biserica primelor secole: Naşterea Domnului (25 dec), Botezul Domnului (6 ian), Sâmbătă Mare (Învierea Domnului) - întreaga Săptămână Luminată, şi Pogorârea Sfântului Duh. Aceste zile în care era oficiat botezul încheiau trei perioade catehetice în care catehumenii erau pregătiţi pentru primirea în Biserică: patruzeci de zile în timpul Postului Mare; patruzeci de zile de la Duminica Tomei la Cincizecime; patruzeci de zile ale postului Naşterii Domnului[141].

Date: 2015-12-24; view: 352