I.7.2.Implicarea în Jertfa lui Hristos

Implicarea creştină este definită în Epistolă, înainte de toate, prin punerea ei în relaţie sacerdotală cu Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Ceea ce vechiul ritual al jertfei împăcării doar prefigura cu tentativa neputincioasă, privitor la iertarea păcatelor, a devenit în unică Jertfă a lui Hristos, actualizată liturgic în cer şip e pământ, o deplină realitate[40]. Căci “noi avem un astfel de Arhiereu, Care a şezut de-a dreapta tronului slavei în ceruri”, un Mare Preot perfect, Care “a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor (...) şi a dobândit (pentru noi) o veşnică răscumpărare”. “Pentru aceasta, şi poate să mântuiască desăvârşit pe cei ce se apropie, prin El, de Dumnezeu, căci pururea este viu ca să mijlocească pentru ei” în Liturghia cerească (cf. 9, 24), a cărei interfaţă este Liturghia de pe pământ[41].

Hristos, Arhiereul cel Mare, a deschis drumul; ca urmare a acestei deschideri, noi suntem invitaţi “să ne apropiem cu încredere de Tronul harului” (o altă denumire pentru Sanctuarul ceresc, unde El Îşi săvârşeşte liturgic Jertfă cea de ispăşire a păcatelor poporului), “ca să luăm milă” (prin Liturghia de pe pământ),” şi să aflăm har” pentru apropierea noastră de Dumnezeu. Participanţilor la Leturghia lui Hristos li se şterg păcatele, pentru că, pentru noi, El “a surpat prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul”, dându-ne izbăvire din robia morţii. Creştinii au parte de acum de bucuriile lumii viitoare, prin harul Sfintelor Taine, pentru că “s-au luminat odată, au gustat darul cel ceresc (Euharistia) şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfânt”. Deasemenea, au avut parte de didascălia apostolică, întrucât “au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu’’. În urma acestor facilităţi duhovniceşti, au posibilitatea nesperată “să primească o Împărăţie neclintită”, adică definitivă, intrând deja în era harului mântuitor[42].

“Părtaşi chemării cereşti”, creştinii continuă să-şi desfăşoare existent în lumea cea de jos, unde însă “nu au cetate stătătoare, ci o caută pe aceea ce va să fie”. De aceea, spunem că vocaţia creştină pe pământ nu este deplin realizată. Suntem între “deja” şi “încă”. Pentru a fi deplină, ei năzuiesc la manifestarea Mântuitorului ca Drept Judecător de la Perusie când “Se va arăta celor cu stăruinţă Îl aşteaptă spre mântuire”. Întreaga operă mântuitoare se desfăşoară în Biserică, prin lucrarea căreia ne pregătim de întâlnirea, prin Leturghia Jertfei lui Hristos, cu Dumnezeu. De aici îngrijorarea autorului că nimeni din cei chemaţi la mântuire “să nu părăsească Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci indemnatori făcându-ne, cu atât mai mult, că cât vedem că se apropie Ziua aceea[43]”. De lumina dumnezeirii acestei zile încă nu ne bucurăm deplin,” căci mai este puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină, va veni şi nu va întârzia”.

Legătura creştinilor cu Dumnezeu Tatăl, prin Liturghia Arhieriei lui Hristos, este reală şi strânsă, deocamdată oferindu-se prin credinţă, “căci noi, fiindcă am crezut, intrăm în odihnă”. De aici, deosebită grijă de a nu ne delăsa, de a nu slăbi în credinţă,” căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stăpânirii noastre întru El” . Altfel,” ne îndepărtăm de Dumnezeul cel Viu” , adică pierdem înfierea. Îndoiala duce la pieire, pe când credinţa, la mântuire. Să observăm, din aceste precizări, că, în felul său de a vorbi despre credinţă, autorul uneşte două puncte de vedere foarte diferite: unul cu nuanţă intelectuală în precizarea conţinutului credinţei, fiind “dovedirea lucrurilor nevăzute”; celălalt cu nuanţă mai mult existenţiala, care arată dinamismul credinţei în curgerea vieţii şi care are ca suport nădejdea că făgăduinţele lui Dumnezeu se vor împlini în viaţa celor care trăiesc la cota maximă adevărurile de credinţă. Astfel, mentalitatea greacă intelectualistă stă alături de cea practică ebraică[44].

Această regrupare de contrarii se poate observa şi în privinţa cultului. De exemplu, cultul vechi este definit într-un dublu raport: mai întâi ca o reflexivă a unei realităţi cereşti imuabile şi apoi, ca o prefigurare a evenimentului viitor al Jertfei lui Hristos, cu sens eshatologic. Astfel tipologia Epistolei cunoaşte o bogată complexitate. Este de remarcat, deasemenea, ştiinţa autorului de o dublă preocupare constantă a cultului, aceea de a atrage valorile veşnice, cu o riguroasă insistenţă asupra eficacităţii mântuitoare a unicului fapt istoric, survenit “o dată”, “o dată pentru totdeauna”,care este Jertfă de pe Cruce.[45]

Părăsind opoziţia paulină dintre credinţa şi faptele cerute de Lege, dialectica ce nu se observă deloc în Evrei, autorul mai degrabă arată că credinţa este bogată în fapte şi că tot ceea ce s-a realizat viabil în Vechiul Testament are credinţă drept fundament. De astfel, el subliniază că în situaţia de grele încercări prin care trec credincioşii, credinţa trebuie dublată cu “răbdarea spre înţelepţire’’. Dacă Hristos a luat asupra Sa suferinţa omenească, încât “a gustat moartea pentru fiecare om”, prin Jertfă, El “S-a încununat cu slavă şi cu cinste”, iar nouă ne-a deschis calea spre mântuire, căci, “S-a făcut tuturor celor ce-L ascultă temei de mântuire veşnică[46]”. El S-a substituit nouă nu pentru a ne dispensa de încercări, căci “a răbdat de la păcătoşi o atât de mare împotrivire, că noi să nu ne lăsăm osteniţi, slăbind în sufletele noastre” , ci să le înfruntăm plini de credinţă şi nădejde.

Insistând mult asupra mântuitoarei eficacităţi a Jertfei lui Hristos cea unică, autorul prezintă viaţa creştină ca pe o multitudine de “jertfe” personale. Printre acestea evidenţiază “jertfe de laudă, adică roada buzelor care preaslăvesc numele lui” Dumnezeu, “facerea de bine şi întrajutorarea”, prezentate ca “jertfă bine făcută lui Dumnezeu”, pentru că vin în ajutorul imediat al fraţilor aflaţi în nevoi şi neputinţe trupeşti. După pilda Jertfei lui Hristos şi pentru a ne uni, prin El, cu Tatăl, creştinii dau cultului, al cărui centru centralizator este Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, o importanţă majoră în viaţa lor, pentru că ea uneşte cu Dumnezeu prin faptul unic că Hristos există real în elementele euharistice[47].

De aici necesitatea unei reale coeziuni între creştini: bunăvoinţa unii pentru alţii, perseverentă în credinţa comună, “fără a părăsi Biserica noastră, precum le este obiceiul unora’’ şi supunere faţă de ierarhia bisericească. Elementele care ajută la această solidaritate creştină sunt: predica “mai marilor noştri care ne-au găsit nouă cuvântul lui Dumnezeu” şi Sfânta Liturghie, prin care “avem îndrăzneala să intrăm în Sfânta Sfintelor, prin Sângele lui Iisus Hristos (...) şi prin Trupul Lui”. Această Jertfă este actualizată în Liturghia cerească, a cărei forma văzută este Liturghia ce se săvârşeşte pe altarul creştin. Pentru că trebuie să se ştie faptul cu totul nou că noi, creştinii “avem altar de la care nu au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortului[48]”.

Astfel privită problematica mântuirii prin Jertfa de pe Cruce, înţelegem că singura şi sigura modalitate de a ajunge în Împărăţia Tatălui este ca noi, fraţii lui Hristos, să ne unim cu El în şi prin Sfânta Liturghie, cea care actualizează pentru fiecare generaţie Jertfa Sa cea singură mântuitoare. Din acest punct de vedere, Epistola către Evrei dă vieţii creştine o mare valoare, pentru ca doar în perioada vieţuirii noastre pământeşti ni se dă posibilitatea “să lucrăm cu frică şi cu cutremur la mântuirea noastră[49]

Date: 2015-12-24; view: 475