Harley Baskam intră în acţiune.

Cody Clark era un om cu oarecare sensibilitate şi foarte puţin sperios, totuşi o comunicare din partea lui Asaph Dean îl făcea întrucâtva să se frământe. Ţinea biletul în mână; îl mototoli încet, întunecându-se la faţă. Nu găsi nici o aluzie la intenţiile lui Dean, ci un mesaj cât se poate de lapidar: Vreau să te văd. Cody azvârli biletul pe masa lui de lucru şi se ridica în picioare.

Pe el îl tulbura ideea că o femeie de categoria Corei Dean se cam întrecea cu gluma. Dacă îi vorbise cumva lui Asaph despre legătura dintre ei, acest lucru l-ar fi compromis total; Cody se întunecă şi mai mult. Vârî mâna înăuntrul hainei croite pe corp; simţi duritatea rece a revolverului micuţ pe care totdeauna îl purta la el. Apoi zâmbi. Văduva lui Asaph Dean ar fi valorat milioane – iată un gând demn de a fi luat în seamă. Dădu din cap solemn şi se îndreptă spre uşă.

Era prea devreme ca să deschidă localul „New Frontier”; servitorii curăţau duşumeaua cu şomoioagele, presărând în jurul barului rumeguş galben proaspăt. Un geamgiu potrivea noua fereastră de la faţadă; în curând avea să apară şi o firmă aurită. Cody împinse uşile batante şi ieşi pe trotuar. Calul lui era legat de bara pentru pripon; îl încălecă uşor. Nu se grăbea, aşa încât lăsă calul la pas, pe strada Texas. De îndată ce ieşi din oraş, dădu pinteni calului şi porni mai iute.

Reşedinţa lui Asaph Dean era aşezată pe o colină, cale de vreo trei mile în partea de apus a oraşului – un amestec ciudat de arhitectură înzorzonată şi de stil simplu. Oglindea oarecum primitivismul lui Asaph Dean, un parvenit care făcuse din nimic avere mare. Alesese ce era mai de valoare începând cu domurile de un rococo strident şi ornamentele în formă de ciucuri de la streaşină şi sfârşind cu piatra greoaie de Colorado, cenuşie, a clădirii principale. Cărămidă roşie şi piatră cenuşie; lui Cody îi plăcu efectul. Struni calul şi îşi aprinse un trabuc. Continuă drumul în pas domol.

Pe peronul spaţios din faţa casei, un bărbat de culoare îi luă calul şi Cody urcă repede scările. Uşa se deschise înainte de a fi ciocănit şi Asaph Dean se încruntă.

— Bună Cody, mormăi, văd că ai venit devreme.

Asaph Dean avea un chip pătrat, în timp ce Dorry Dean unul rotund; pielea aspră dădea trăsăturilor lui şterse un ciudat aspect de granit. Încruntarea lui era ceva permanent, iar ochii de un cenuşiu închis, păreau la fel de enigmatici ca şi cei gălbui ai fratelui său. Cody se simţi tulburat de aceeaşi emoţie ciudată ca şi mai înainte. Nu era o teamă fizică; desigur, nu se temea de acest om, ca persoană. Era poate forţa covârşitoare a lui Asaph Dean care îl făcu deodată să se simtă mic, de parcă Asaph ar fi fost în stare să-l strivească dintr-o lovitură. Zâmbetul sumbru al lui Cody îi miji pe buze; îşi trecu nervos mâna peste linia subţire a, mustaţei.

Omul masiv îl conduse, pe un culoar întunecat, până intrară pe nişte uşi lustruite, într-un birou. Pe pereţi erau rânduite cărţi; cotoarele legate în piele, cu litere aurite se înşirau mândre. Cody ştia, bineînţeles, că nici una dintre ele nu fusese citită de personajul din faţa lui. Dean îi făcu semn cu mâna către un scaun şi trase pentru sine un al doilea.

— Despre două lucruri vreau să-ţi vorbesc, Cody, rosti el. Scoase o ţigară de foi din vestă, rupse capătul cu dinţii şi o aprinse. Pufăia vârtos, uitându-se pieziş la Cody, ţintuindu-l din ochi. Am auzit, ieri, din gura celor de la „North American” că au de gând să vina la Medicine Bend. Au închiriat terenuri pentru o topitorie şi construcţia porneşte în toamna asta, la început. Tu eşti omul de la care au căpătat terenul.

Cody clipi, apoi încuviinţă din cap.

— Exact şi n-am intenţia să fac un secret din asta.

— Hm! Bine, n-are a face. Dar eu voiam topitoria aici… în condiţii preconizate de mine. Tu mi-ai luat-o însă înainte. Eu nu iau niciodată omului în nume de rău aşa ceva. Treaba ta… numai că n-o să fie aşa de lesne după cum poate ţi-ai închipuit. N-o să rămân cu buzele umflate. Am să ripostez. Te aşteptai la asta… eşti pregătit, fără îndoială. Voiam doar să ştii.

Cody zâmbi şi se ridică în picioare. Fusese mai simplu decât ar fi crezut; se simţea uşurat.

— Fiecare le ştie pe ale lui.

— Stai jos, Cody. N-am terminat încă. Chipul lui Asaph Dean se înăspri când acesta se aplecă înainte în scaun. Clark, eu nu umblu cu cioara vopsită. Am luptat din greu pentru tot ce-mi aparţine… şi ştiu să mă apăr împotriva unor oameni ca tine. Astă noapte Gregg s-a întors beat acasă; nu-i a bine cu băiatul ăsta, e un descreierat! A spus ceva despre tine şi… Cora.

Cuvintele au venit pe neaşteptate, ca un trăsnet. Lui Clark i se tăiară picioarele şi căzu înapoi, în scaun. Se sili să râdă, dar îi păru rău când auzi cât de dogit sună. Faţa-i era lac de sudoare.

— I-o aiureală, Dean!

— Asta a fost şi prima mea reacţie, Cody. Dar o cunosc şi pe Cora. Poate că-i adevărat, poate că nu. Nu mă priveşte ce se petrece între voi doi. Dar mă simt obligat să te previn… Dean se opri, dădu fumul afară într-un nor gros. Cody, sunt prea bătrân ca să provoc pe cineva la duel, dar aş face-o. Dacă mă sileşti să procedez astfel, îmi voi lua anumite măsuri de precauţie, în primul rând, dacă m-ai ucide, Cora nu va primi nici o leţcaie din banii mei; al doilea, înainte de a părăsi casa asta, dau sfoară în ţară că plătesc zece mii de dolari, fără alte întrebări, celui care te va omorî, fie că sunt în viaţă ori pe lumea cealaltă. Înţelegi ce vreau să spun, Cody? Cred că da. Există destui care ţi-ar tăia beregata şi pentru a suta parte din suma asta. Dean se sculă în picioare. E tot ce-am avut să-ţi spun. Ieşi afară!

Cody îşi luă tălpăşiţa. Era alb ca varul la faţă, fără pic de sânge în vine, parcă. Apoi, treptat, îl cuprinse mânia. Încălecă din nou pe cal, lovind bezmetic din pinteni. La naiba cu toate femeile! Trebuia să se aştepte la aşa ceva şi partea afurisită era că Asaph nu glumea. Dacă ajunsese să-l provoace în halul ăsta… Cody se simţea încolţit. Un lucru era sigur – Dean trebuie să moară şi încă al dracului de repede!

Doctorul Wynn era îngrijorat; îl aşteptase pe Calem Ware în biroul lui mai bine de o oră, dar şeriful nu se arătase. Doctorul părăsi biroul, rămase un moment afară, privind în stânga şi-n dreapta; se neliniştise. Îl văzu pe Calem dând colţul pe alee – văzu şi umbra întunecată care se furişă dinapoia lui.

— Atenţie, Calem!

Instinctiv, muşchii lui Calem reacţionară chiar înainte de a-i fi ajuns la urechi cuvintele tunătoare ale acestuia. Sări într-o parte; prinse o înjurătură rostită printre dinţi în spaniolă; apoi un braţ de bărbat se smuci lângă el şi o lamă de oţel zgârie cărămida roşie din zidul primăriei. Scântei micuţe săreau în umbră. Braţul stâng, nevătămat, al lui Calem se repezi în jos şi revolverul Smith & Wesson îl atinse pe agresor în mână. Cuţitul căzu pe pământ, mexicanul scoase un ţipăt, apoi sări înainte şi o zbughi spre intrarea în alee. Calem ridică arma, dar până să tragă el, fugarul dădu colţul aleii către strada Texas.

Doctorul Wynn se uita atent la el. Calem se răsuci pe călcâie, picioarele sale lungi îl duceau în goană spre strada din faţă, scăldată în soare… veni la timp ca să-l vadă pe mexican, cam la o sută de paşi depărtare, luând-o la fugă spre localul „New Frontier”. Calem înălţă arma, ochi spatele acestuia, apoi clătină din cap: Coborî ţeava pistolului spre picioarele fugarului. Trebuia să pună mâna pe acest om viu, să-l facă să vorbească! Negreşit. Ochi cu băgare de seamă…

În clipa aceea Cody Clark intră în scenă. Îl văzuse pe Calem… văzuse silueta lui Juan Tobrez fugind… trase o înjurătură şi scoase un revolver micuţ. Trei pocnituri, cu un ecou scurt, precipitat şi slab. Mersul lui Juan Tobrez se întrerupse brusc – căzu prăvălindu-se greoi în praful străzii. Cody se apropie zâmbind.

— Ăsta ţi-a scăpat, Calem? spuse repede Cody. Te-a tăiat împuţitul ăla de mexican? Am văzut toată povestea.

Calem scutură din cap. Doctorul Wynn ieşi din alee, clipind şi tamponându-şi faţa cu batista. Şeriful trecu pe lângă Cody şi se duse lângă mexicanul care zăcea la pământ.. Pe sub el, sângele se prelingea în praf. Calem îi pipăi pulsul slab, la beregată. Doctorul Wynn se uita ţintă la dânsul. Calem clătină din cap abia perceptibil. Se ridică în picioare.

— Ai lovit în plin, Cody, zise Calem. A murit.

— Atâta pagubă! mormăi Cody. Cred că am intervenit la timp, nu-i aşa, şerifule?

O clipă, Calem miji ochii, apoi încuviinţă din cap.

— Din punctul tău de vedere, Cody, cred că da.

— Adică ce vrei să spui?

Cody împietrise.

— Orice-ţi face plăcere. Calem dădu din umeri. A murit. N-aş fi vrut să se întâmple asta. Ar mai fi putut vorbi… şi, cred că pe amândoi ne-ar fi interesat ce avea de spus. Nu vreau să te mai reţin, Cody. Mulţumesc că m-ai ajutat.

— Nu face nimic, oricând.

Cody plecă. Faţa îi era albă ca varul, ochii gânditori, cu o expresie de îngrijorare reînnoită.

Doctorul Wynn îngenunchease lângă cel doborât.

— Ajută-mă să-l duc la tine în birou, Calem.

Cei doi îl traseră pe rănit de-a lungul aleii. Lumea se îngrămădea în urma lor; Calem se opri o clipă.

— Vedeţi-vă de treabă, porunci. Doar nu-i prima oară că daţi cu ochii de un om mort.

Ajunşi înăuntru, doctorul Wynn lepădă haina de pe el şi îşi sumese mânecile.

— Dă-mi nişte apă, Calem. Cât se poate de multă şi dacă e fierbinte cu atât mai bine. Apoi o să am nevoie de câteva cârpe curate.

Calem ezită.

— Doctore… există şanse să trăiască barem atât cât să poată vorbi?

Doctorul Wynn scutură din cap.

— Nu ştiu. O şansă există totdeauna. Ei şi acum dă-i drumul, hai, grăbeşte-te cu apa aceea!

Cody lăsă calul în faţa localului „New Frontier” şi traversă strada. Vinerea nu se dădea matineu, aşa că Opera era închisă. Una din uşile principale rămăsese neîncuiată. Dădu buzna înăuntru. Răsufla din greu şi era tot numai sudoare. Odată intrat în clădire, înjură încet, pe întuneric, bâjbâind drumul până la scări, pe care le urcă agale. La uşa lui Dorry şovăi, apoi se auzi un glas strigând:

— Intră, Cody.

Era Dorry.

Proprietarul tripolului deschise larg uşa şi intră. Statura masivă a lui Dorry se contura întunecată în lumina ferestrelor în evantai. De o parte, pe un scaun rezemat de perete, cu pălăria trasă peste ochi, şedea Harley Baskam.

— Afurisită afacere, Dorry… toată chestia ne-a explodat în obraz!

Zâmbetul teatral al lui Dorry îi încremeni pe buze. Harley Baskam îşi tufli pe spate pălăria care-i ascundea ochii strălucitori, umezi.

— Ce mai e şi asta? întrebă. Ce se petrece aici, Dean?

Dorry ridică din umeri.

— Cody, mi se pare, a băgat-o pe mânecă.

— Eu? Pe naiba! Chiar acum l-am ucis pe Juan… voia să înfigă un cuţit în spinarea lui Calem Ware… dar blestematul ăla de medic s-a vârât pe fir. A trebuit să-l ucid pe Juan, ca nu cumva Calem Ware să-i scoată viermii din nas. Calem însă a mirosit ceva, am înţeles din felul cum vorbea.

— Ce joc tâmpit mai e şi ăsta? Harley Baskam lăsă scaunul să cadă încet. Eu credeam, Dorry, că totul se face cu cea mai mare precauţie!

— Aşa şi este, Harley, interveni Dorry, iute. Eşti tulburat, Cody. Gândeşti prea mult… şi prea dai altora prilej să aibă bănuieli. Calem, fără îndoială a mirosit ceva în privinţa ta… ne aşteptam la asta.

— Ne aşteptam, zău? repetă Cody, sarcastic. Ehei, poate te aşteptai ca frate-tu, capsomanul ăla, să-şi vâre nasul şi în treburile altora, nu-i aşa? Ştii unde am fost? Tocmai la locuinţa lui Asaph şi ce-a spus nu mi-a venit bine. A prins din zbor tărăşenia noastră, zicea că nu se lasă el cu una cu două.

Dorry se întunecă la faţă, apoi, tot aşa de brusc, îşi reveni.

— A noastră? A aflat că am şi eu un amestec aici, Cody?

Cody Clark dădu din colţ în colţ.

— De unde dracu să ştiu? Nu mi-a spus, dar cu siguranţă ştie că nu-s singur în treaba asta.

— Se prea poate, Cody. Dorry Dean îşi închise ochii căprui. Răsuci scaunul ca să se uite pe fereastră. Holbă ochii, privind, o clipă, fix strada, înainte de a aduce scaunul în aceeaşi poziţie. Am avut şi eu unele îndoieli asupra ta, Cody. Când tânărul Gregg a trăncănit despre tine şi Cora… atunci am venit de acasă. Nu mi-aş fi închipuit că ai putea fi în halul ăsta de tâmpit!

— Nu primesc lecţii de la tine! sări proprietarul de tripou.

— Nu? Ba cred c-ai să primeşti, Cody. Te-ai învârtit peste tot cu Cora. Ai fost destul de smintit când ai mizat totul pe-o carte. Dar lucrurile au luat o întorsătură bună, Cody. Nu pe noi ne-a prevenit Asaph, ci pe tine, numai pe tine. Aş putea bănui ce ţi-a spus de-a dat strechea în tine. Să-ţi fie de bine, lua-te-ar dracu! Treaba ta… fii cu ochii în patru! Asta n-are cu mine nici în clin nici în mânecă!

Se înfruntară unul pe altul peste masa de lucru spaţioasă; Cody răsufla din greu. Apoi, brusc, făcu un gest cu mâna dreaptă spre haină.

— Nici o mişcare!

Harley Baskam sta în picioare. Ţinea în mână un revolver Colt „Frontier Model”, cu ţeavă lungă. Cody îngheţă locului, i se dusese tot sângele din faţă.

Dorry Dean oftă adânc. Ridică mâna dreaptă de pe masă. Pregătise un Derringer micuţ cu două ţevi. Îl aruncă înapoi într-un sertar al mesei lui de lucru.

— Mulţumesc, Harley. Ai salvat viaţa unui nebun de legat. Mai bine aşa, desigur. Nu se cade să ne batem între noi ca chiorii!

— Să mor, dacă n-ai dreptate! mârâi texanul cu barbă blondă. Da’ aţi cam luat-o razna amândoi şi nu-i bine deloc. Vi se pare că l-aţi prins pe Dumnezeu de-un picior. Da’ nu-i aşa. M-aţi băgat şi pe mine în jocu’ ăsta şi, zău, vreau să-l duc până la capăt! Străbătu încăperea, cu dreapta strecură arma înapoi în haină, apoi îi arse una lui Cody peste faţă. Lovitura răsună puternic. Încă o greşeală, boacănă ca asta, Clark şi te ucid eu, cu mâna mea. Cu cât văd despre ce este vorba aici, cu atât îmi place mai mult. Da’ nu pot spune acelaşi lucru despre voi doi şi mă-ntreb dacă o să fiţi în stare să luaţi ce vi s-a oferit pe tavă.

— Cred că ai vorbit destul, Harley, spuse Dorry.

— Cuum? He, he, n-aş crede. N-am venit să cerşesc nimic… voi aţi trimis după mine. De trei zile vă ascult balivernele şi mă gândesc ce idiot aţi procedat. Tu, Cody… parcă te-ai tâmpit. Întâi ai tocmit un târâie brâu ca Dingo Brion să doboare pe unul ca şeriful Calem Ware… mai mare râsul! Şi pe urmă pe mexicanul ăsta nătâng… singurul lucru pe care-l puteai face era să-l ucizi, Cody, că dacă punea şeriful mâna pe el viu, l-ar fi silit să vorbească. N-ar fi fost hazliu? Calem Ware nu-i poliţist de oraş, cu baston de cauciuc. El e şerif de frontieră şi-i trecut prin ciur şi prin dârmon. El îi zice mereu cu arma. La naiba cu legile scrise. Ai să rezişti împotriva lui ca un fulg de zăpadă în iad. Se opri, răsuflând anevoie. Chipul lui era o mască de corupţie, din oţel. Da’ n-o să mai fie aşa. Mă ocup eu de oraşu’ ăsta. Las’ pe mine. O să-l doborâm pe Calem Ware cu nasu-n ţărâna de pe strada Texas… şi pe urmă ne aşezăm toţi trei să-mpărţim cea mai gustoasă ciorbă care s-a pomenit vreodată.

Dorry Dean se legăna în scaun înainte şi înapoi, uitându-se atent la ţintaşul bărbos.

— Vorbe şi iar vorbe, Harley, spuse domol.

Baskam se întunecă, apoi zâmbi din nou. Ochii lui fără culoare păreau acum că se dilată.

— Vreau să ridic ancora, zise, încet. Să pornesc chiar acum la acţiune!

Date: 2015-02-16; view: 793