Râna de pe strada Texas.

Simţea mai aprig ca oricând presiunea aceea mistuitoare în capul pieptului şi tremurul mâinilor. Bătaia luată de la Dooley Brion îi nimicise ultimele rezerve, îşi dădea seama de acest lucru. Când nevoia de energie şi precizie era mai mare, tocmai atunci rămânea de căruţă. Calem Ware îşi trecu îngrijorat mâinile peste ochi.

După amiază; biroul se afla în semiobscuritate. Era zăpuşeală şi un aer stătut, deşi ţinea fereastra deschisă. Se ridică din locul unde şedea dinaintea biroului cu capac glisant. Se duse la geam şi rămase acolo privind afară. O străduţă murdară, numai gunoaie – Doamne, câte străzi întinate a mai străbătut şi de câte ori îl cuprinsese oboseala care se risipea doar când trebuia să intre în acţiune… De astă dată are să fie altfel… un fior îl trecu prin tot trupul lui subţiratic. Era horcăitul prevestitor al fiarei. Aproape, mai aproape ca oricând. Îşi sprijini mâna stângă de cerceveaua ferestrei şi parcă o simţi cum vibrează de acel sunet perceptibil. O fiară hămesită, pândindu-l prin întinderile pustii ale vestului şi acum încolţindu-l ca să-l omoare. Astfel gândea şi această senzaţie înspăimântătoare n-o putea destrăma. Pentru un luptător cu arma în mână vine întotdeauna o vreme când prea se îngrămădesc multe încurcături, prea multe griji îi năpădesc mintea şi-i slăbesc braţul; când soseşte clipa asta, tot, ce-i rămâne de făcut este să moară.

Clătină din cap, alungând gândurile negre. Se retrase de la fereastră. Era încă devreme şi avea nevoie de odihnă. Urcă scara şi încuie uşa în urma lui.

— Te-a prididit oboseala, Calem?

Charley Drew îşi vedea mai departe de interminabilul joc de unul singur, cu cărţile întinse dinaintea lui, pe masa rudimentară.

— Aş vrea să fac ceva, Charley, rosti Calem. Naiba ştie ce…

— Avem cu toţii astfel de zile.

Calem încuviinţă din cap şi trânti la loc uşa celulei, fără să o încuie. Făcu domol câţiva paşi şi se scotoci în vestă după o ţigară de foi. Găsi, îi aruncă una lui Drew, după care le aprinse pe amândouă.

— Charley, aici, în Medicine Bend, lucrurile se apropie de un deznodământ. Calem suflă încet fumul. Dacă se întâmplă ceva – eşti un om liber. Părăseşte oraşul. În biroul meu de jos găseşti ce-ţi aparţine. Calul tău se află în grajd. Altceva n-am ce să-ţi mai spun decât ceea ce, presupun, ştii la fel de bine ca şi mine şi anume că numai un nebun de legat s-ar mai putea gândi la răzbunare.

Charley zâmbea într-o doară.

— Ai vreo idee, Calem?

— Prea multe, al naibii de multe şi nici una realizabilă. Cu siguranţă că e Cody Clark la mijloc… E băgat până peste cap… dar nu e singur. Poate că mai e şi Asaph Dean, sau doctorul Wynn… la dracu, ai putea fi chiar şi tu sau Dorry, mai ştii.

Zâmbetul lui Drew se şterse pe nesimţite.

— Un lucru – când vrei să trişezi trebuie să-ţi asiguri asul. Eu sunt în măsură să ştiu.

— Nu te amesteca, Charley. E jocul meu. Se opri măsurând încăperea în lung şi-n lat. Prea sunt de mult în slujba asta – mă pricep eu să-mi apăr pielea, dar…

— Aş putea face ceva dacă lucrurile nu merg după cum ţi-ai pus în gând?

Calem se opri locului şi se răsuci, încet. Încuviinţă din cap.

— Mi-am încheiat testamentul. Sunt căsătorit, Charley. Am avut ceva bani şi mi-am cumpărat o fermă, mai spre vest de aici. M-am gândit că poate într-o zi o să ajung să-mi petrec timpul acolo. Dar Cody are dreptate când spune că sorţii de izbândă s-au micşorat.

— Aşa e totdeauna când jocul e pe sfârşite, rosti Charley Drew, monoton. Începi să joci pe sume mari când simţi că zilele ţi-au intrat în sac. Poate că aşa e şi cu Cody Clark.

— Poate. I-am cerut doctorului Wynn să aibă grijă de ea – de soţia mea – să primească tot, în afară de arme. Astea ţi le las ţie, Charley.

— Niciodată n-am văzut o pereche de arme pe care să le fi dorit mai puţin; oricum, îţi mulţumesc, Calem. Jucătorul de cărţi miji ochii. Poate să mă folosesc de ele chiar aici.

— Adu-ţi aminte, ţi-am spus să nu te amesteci.

— Mi-aduc aminte. Drew oftă. Nu prea am obiceiul să cer unui prieten să joace cu mine, dar sunt şi excepţii. Facem o partidă, Calem?

— Banii pe masă, Charley. Am la mine patruzeci de dolari.

— Destul de bine. Şi eu am tot pe atât. Ce-ai zice să mergem cel mult la trei dolari?

— E bine aşa. Fă cărţile.

Cea mai mare parte a timpului au jucat întrecere şi jocul a fost strâns. Pe măsură ce trecea timpul, Calem. Simţi că se relaxează, treptat-treptat starea de tensiune îi scădea. Câştiga într-una. Fie că potul era de zece dolari sau de o sută de ori mai mare, Charley Drew mergea la câştig. Era un cartofor înveterat, cutezător, gata oricând să profite, dar jocul metodic al lui Calem îi reteza apa de la moară. Mai mult decât atât, era o mostră de noroc de care Calem n-avusese nici-o dată parte până atunci. El nu putea să piardă. Strop mici de sudoare se iviră pe fruntea lui Charley Drew; trase încet o înjurătură.

— Fi-ţi-ar bafta a naibii… nu te mai părăseşte?

Calem se încruntă.

— Poate că da.

Charley Drew începu numaidecât să râdă.

— Chestia e că n-am avut niciodată un adversar atât de băftos. Puteam să te trişez cu ochii închişi… dar naiba să mă ia dacă aş fi vrut să câştig un pot de la tine, în condiţiile astea!

Se întuneca în celulă când Drew dădu din nou cărţile.

— Asta-i. Sunt lefter. Zâmbi. N-ai vrea să pui cincizeci de dolari pe calul meu?

— Pune miza, Charley. Îţi spun ce-am să fac, taie cărţile, dacă eu câştig, tu îmi făgăduieşti să te ţii departe de încurcăturile mele.

Drew încuviinţă domol din cap.

— Nu pot refuza un rămăşag. Nici măcar unul ca ăsta.

Calem amestecă de astă dată cărţile, le împărţi.

— Cartea mai mare câştigă. Numără patruzeci de dolari şi-i puse pa masă; Charley Drew se linse pe buze, apoi tăie. Era un şeptar. Oftă.

— Dă-i drumu’, Calem. Ai să câştigi.

Dar nu câştigă. Trase un trei de treflă. Se uită bine, încruntat. Charley Drew zâmbi, trase banii spre el.

— Mulţumesc, suntem chit. Mai încercăm? Cred că te-a părăsit norocul.

— Acum nu, Charley. Ai câştigat, totuşi…

— Taci din gură, Calem, sau o să-mi închipui că vrei să-mi tragi chiulul la rămăşag. Ai de gând s-o porneşti la drum? Curând vine şi haleala… în orice caz prea se dă multă pentru un singur om.

Calem mai ţinea în mână treiul de treflă. Clătină încet din cap.

— Trebuie să-mi fac rondul. Mă întorc mai încolo.

Charley Drew reluă jocul de cărţi de unul singur după ce uşa se auzi închizându-se cu un zăngănit în urma şerifului. Mânuia cărţile cu dexteritate, într-un ritm neîntrerupt. Se încruntă. Nu ieşeau la număr. Strânse cărţile laolaltă, le amestecă şi le întinse din nou. Iarăşi nu ieşeau la număr. Le socoti pe îndelete. Cincizeci şi una. Lipsea o carte. Ochii lui negri se mijiră şi se uită dus pe gânduri la uşa închisă din capătul arestului.

Taleen Ware sta rigidă dinaintea oglinzii frumos lucrate din salon şi imaginea chipului ei i se părea aproape stranie. Era palidă, ochii cu cearcăne negre, de atâta plâns. Îi închise domol şi îşi acoperi faţa. Cu mâinile. Fusese greu, mai greu decât şi-ar fi închipuit că e posibil – să-i spună adio lui Calem. Cu zece ani în urmă împărtăşiseră doar pentru câteva luni viaţa laolaltă şi de atunci trecuse multă vreme. Totuşi, îşi mai putea aminti clipele petrecute alături de Calem, pe când altele, clipe mai importante, le dăduse uitării. Jocul luminii focului pe chipul lui, chiar şi atunci cu trăsături aspre, nete, cu ochii aceia cenuşii plini de dârzenie, care parcă niciodată nu şovăiau…

Clătină iute din cap. Totul se terminase. Nu putea să se înhame la chinul pe care l-ar fi atras după sine viaţa alături de Calem. Noapte de noapte, când ar străbate străzile, inima ei s-ar afla în preajma lui, bătându-i de spaimă la fiecare colţ întunecat pe unde ar trece. Orice ţipăt, orice urlet, orice detunătură auzită în noapte, ar fi fost pentru ea un chin groaznic. Nu exista altă cale – şi totuşi, în sufletul ei, mai era şi un firicel de ură faţă de sine însăşi. Se purta ca o laşă, ca o egoistă. Calem o iubea, n-o uitase niciodată. Avea nevoie de ea, poate în mai mare măsură decât au majoritatea bărbaţilor nevoie de o femeie. Să-l ajute, să vegheze alături de el, să înfrunte primejdiile pe care le-a înfruntat el şi să-l sprijine să le uite… Prea târziu pentru regrete. Prea târziu pentru orice.

Se auzi o bătaie slabă în uşă. Tresări.

— Da? Strigă ea.

— Eu sunt, Dorry. Pot să te văd o clipă, Taleen?

Ea se ridică în picioare, se întoarse la oglindă, îşi şterse lacrimile de pe obraji. Avea ochii roşii, dar acum nu mai putea face nimic.

Deschise uşa şi Dorry intră. Zâmbea, ţinea în mână un buchet mare de trandafiri. I-l întinse, stângaci. Taleen îl luă şi-l aşeză într-o vază.

— Mulţumesc, Dorry. E frumos din partea ta. Totdeauna te-ai purtat frumos.

— Da? Zâmbetul de pe faţa rotundă a acestuia se spulberă. Poate că n-am ales bine momentul, Taleen, dar aş vrea să ştiu în ce poziţie mă aflu. M-am… m-am gândit că cel mai bun lucru pentru tine ar fi să pleci pentru o vreme în est. Aş veni şi eu acolo… dacă…

Ea clătină din cap, încet.

— Nu te poţi eschiva la infinit, Taleen. Mai curând sau mai târziu, tot trebuie să iei o hotărâre.

Se întoarse cu spatele. Era inutil să mai amâne. Nu se putea preface şi, alături de Dorry, gândindu-se la el, ducând viaţa împreună – ar fi izbutit, poate, să-şi vindece rana care simţea că i se deschide în suflet.

— Îmi pare rău dacă par stupidă, Dorry. Cred că orice femeie se hotărăşte pe loc, chiar dacă trebuie să-şi ascundă hotărârea, să răspundă evaziv. Ştii… ştii, cred că nu te iubesc, nu în felul în care ai dori tu.

El dădu din cap.

— Nu suntem copii, Taleen. Eu am trecut de patruzeci de ani, iar tu eşti o femeie în toată firea. Ştii ce-i în inima ta. Nu spun că l-aş putea înlocui pe Calem… nici prin gând nu-mi trece să încerc măcar. Dar ne-am putea înţelege, tu cu mine. Nu există bariere, nu văd ce ne-ar împiedica. Putem trăi la New York, Chicago, oriunde-ţi place. Acolo sunt alţi oameni, alte preocupări. Cu timpul…

— Am să uit? Asta ai vrut să spui, Dorry? Zâmbetul ei era molcom, dulce-amărui. Ce nu-nţelegi tu, Dorry, este că am atât de puţin de uitat. Şovăia. Dar cunoscând ceea ce simt, dacă tot ai mai vrea să fii cu mine..

— Ştii foarte bine că da!

— Atunci, dacă-mi dai timp… mă mărit cu tine.

Veni aproape de ea, dar nu făcu nici un gest să o atingă; asta o determină să se simtă ruşinată. Îl sărută, delicat şi o clipă Dorry îşi petrecu braţele în jurul ei. Îi simţi tremurul corpului, apoi el se dădu un pas înapoi, răsuflând anevoie.

— Te iubesc, Taleen. Voi încerca să-ţi arăt cât de mult de iubesc. O să ai tot timpul de gândire pe care-l doreşti. Pot aştepta. Nu încerc să-ţi spun ce înseamnă asta pentru mine. Dar poţi fi sigură că omul cel mai mândru, cel mai fericit din toată regiunea se numeşte Dorrance Dean.

Când rămase din nou singură, se uită în oglindă căutând să zâmbească. Faţa-i era palidă, împietrită, privirile răvăşite. Apoi, încet, se porni din nou pe plâns.

Cody Clark era beat. Stătea pe trotuarul podit din faţa localului „New Frontier”, împresurat de zgomotele oraşului. Rânji cu viclenie când luă o bucată de cretă roşie ca să scrie pe tablă.

— Cine pune rămăşag? zbieră el. Pun doi contra unu’ că şerifu’ a băgat-o pe mânecă. Doi contra unu’ că Harley Baskam îl doboară pe şerifu’ nostru care poartă medalie de tinichea!

— Eşti beat, Cody, lua-te-ar dracu! Cody se îndreptă din spate ca să fixeze chipul cu favoriţi al doctorului Wynn. Micuţul doctoraş mormăi din nou. Nu-i de-ajuns balamuc în oraşul ăsta ca să mai faci şi tu?

— Naiba să te ia, măi frânge-oase! urlă din nou Cody. Se strânsese lume acolo, înţesând strada, împingându-se în local. Poloboacele cu smoală ardeau cu flacără înaltă, iar toboşarul în uniforma lui ţipătoare bătea nebuneşte în darabană. Ştiu eu de ce-i aici Baskam… crezi că-i un secret? Ha, ha! A venit să-i aducă un ultim salut lui Calem Ware, de-aia a venit!

Doctorul Wynn se dădu înapoi când Cody se aplecă spre el, pus pe harţă, apoi un bărbat cu barbă trecu pe lângă dânşii. Era scund, zvelt, cu un păr blond cârlionţat, sub gardinile largi ale pălăriei Stetson, pe care o purta.

— Tacă-ţi gura, Clark! exclamă printre dinţi. Vorbeşti al naibii de mult!

Cody se îndreptă din şale ca şi cum celălalt l-ar fi lovit.

— Aa, fir-ar al naibii, făceam şi eu haz..

— Atunci fă-l mai târziu!

Harley Baskam se întoarse domol, privind mulţimea, iscoditor. Avea o faţă osoasă, brăzdată de creţuri din pricina încordării. Mişca nervos mâna dreaptă, plesnind-o de stânga, cu palma desfăcută. Oamenii se învârteau în jurul lui, fără să-l atingă vreodată. Un zâmbet îi încreţea linia subţire a gurii.

Doctorul Wynn dădu să plece când vocea lui Harley Baskam îl opri.

— Mi se pare că îi eşti prietenul lui Calem, spuse. Vorbea cu accentul celor din Texas. Şi eu îi sunt. Am o treabă cu el care a tot fost amânată de multă, vreme. Dacă-l vezi, spune-i că-l aştept.

Toba îşi încetă bătăile când Baskam începu să vorbească; liniştea se aşternu peste mulţimea strânsă. Cuvintele lui Baskam, rostite molcom, răsunară desluşit. Doctorul Wynn făcu un pas îndărăt, apoi încă unul.

Pe urmă, o mână îl prinse şi îl ţinu aşa.

— Lasă, doctore… l-am auzit. Calem Ware trecu pe lângă doctorul Wynn.

Înalt, zvelt, era înclinat puţin înainte, mâna dreaptă, la care fusese rănit, atârnându-i liberă, lateral.

— Bună Harley!

Acesta încremeni. Ceva aidoma unui şoc electric păru să treacă prin trupul lui subţiratic şi tot atât de brusc se destinse. Începu să râdă.

— Salve, Calem. Văd că-ţi aminteşti de mine.

— Da, îmi amintesc.

— Aa, aşa cum îţi aminteşti de Ben Wryson, poate?

— Întocmai aşa! Calem se oprise la zece paşi de texanul mic de statură. Harley, există o lege în Medicine Bend pe care noi nu totdeauna o aplicăm. Este vorba de portul de arme pe stradă. Rămâne la voia şerifului din acest oraş când să o aplice. De pildă, în cazul de faţă. Îţi iau armele.

Oamenii făcură o mişcare îndărăt. Era ca şi cum moartea, cu coasa ei mută, i-ar fi atins; se dădeau la o parte din calea-i, înfricoşaţi până şi de cea mai slabă atingere. Cercul din faţa localului „New Frontier” se lărgi. Butoaiele de smoală aruncau umbre prelungi, jucăuşe, în stânga şi-n dreapta, peste chipurile oamenilor, peste panourile stridente de dinaintea localului.

— Nu, Calem, se împotrivi Harley Baskam, liniştit. Nimeni nu-mi poate lua armele.

— Atunci, foloseşte-le.

Provocarea era categorică şi aspră. Calem duse mâna într-o parte, în dreapta, apucând cu stânga mânerul armei. Dar Harley Baskam se mişcă uimitor de iute. Se aplecă înainte, apoi în spate şi arma îi apăru în mână. Pistolul cu ţeavă lungă străluci la lumină şi primul glonte răbufni, mai înainte ca şeriful să fi scos arma din toc.

Calem înlemni. Pălăria albă îi zbură cât colo de pe cap. Sângele ţâşni şiroaie peste faţa lui slabă, ca de vultur. Se clătină, pe jumătate aplecat, apoi căzu, greoi. Un oftat şuierător se desprinse de pe buzele mulţimii. Apoi răsună râsul isteric al lui Cody Clark şi Harley Baskam păşi înainte, cu arma pregătită pentru împuşcătura de siguranţă.

Doctorul Wynn îi sări în faţă. Mâinile lui ca nişte gheare se înălţară, ţinând arma lui Calem. Era îndreptată în clipa aceea asupra lui Harley Baskam, care înainta.

— Nu mai trage, Baskam! Strigă doctorul. Ajunge… e mort!

Harley Baskam se opri din mers, făcând feţe-feţe. Ţinea arma prea jos ca să o mai poată înălţa înainte ca degetul nervos al doctorului Wynn să fi apăsat pe trăgaci. Avea şanse prea reduse. Harley Baskam se dădu îndărăt, schimonosindu-se.

— Bine, dom’le, spuse încet. Fie cum zici. Cu Calem Ware m-am răfuit. Dar să te fereşti din calea mea… te previn.

Râsul lui Cody Clark se revărsă din nou.

— Marele luptător, şeriful din Medicine Bend… marele Calem Ware. Scuipă cu răutate. Aşa, oameni buni, băutura e înăuntru. Oraşul şi-a deschis larg porţile… e declarat deschis!

Lumea dădu buzna în local. Toboşarul bătea de mama focului. Urlete, hohote sălbatice de râs răsunau peste tot. Cineva descărcă un cartuş în aer, cu nesăbuinţă. Un călăreţ trecu în goană, trăgând cu arma.

— Calem e mort! Calem Ware e mort! se auzeau zbierete repetate la tot pasul.

Doctorul Wynn a fost lăsat singur cu trupul lui Calem Ware. Tony Cabrillo, frizerul, se apropie nervos. Se aplecă.

— Vai, dom’ doctor… c-c-redeţi c-că l-l-a îm-m-puşş-cat m-mor-tal?

Doctorul Wynn înălţă capul. Avea ochii în lacrimi.

— Lasă trăncăneala, Tony! înghiţi cu greutate. Fir-ar să fie, pesemne c-am îmbătrânit. Ajută-mi, Tony, să-l duc de-aci.

Tony se îndoi ca să-l apuce pe Calem de picioare, apoi sări îndărăt, scoţând un ţipăt de uimire.

— Da’, dom’ do-do-doc-tor… n-n-nu-i…

— Ştiu, Tony, fir-ai al naibii! Mormăi doctorul Wynn. Am spus-o anume pentru Harley Baskam. Acum, hai să-l luăm de aici înainte ca cineva să descopere că nu-i mort!

Date: 2015-02-16; view: 744