Adio, Calem.

Ţipătul fiarei se auzea tot mai aproape de Calem Ware, în valuri de pseudosunete obsedante. Era un zbieret care te îmbăloşa, flămând, gros, venind din pământ, dinspre clădirile îngrămădite pe strada Texas, de la oamenii care mergeau pe lângă el. Şi mai cu seamă era concentrat în preajma figurii subţiratice şi taciturne a lui Harley Baskam, pe când străbătea străzile spre Operă.

Simpla bravadă l-a mânat pe Calem să bată străzile, în ciuda chelfănelii primite din mâinile lui Dooley Brion. Bravadă necesară însă, la urma urmelor. Dacă ceda acum, chiar pentru o clipă, era un semn de slăbiciune şi nu se mai putea arăta în faţa nimănui de teamă să nu tabere pe el ca nişte lupi hămesiţi. Îşi simţea picioarele sfârşite, îi era greu să se mişte şi iar îl cuprinse ameţeala; dar se forţă să se urnească din loc, fără a mai privi înapoi..

Harley Baskam… San Antonio, 1868. Primii paşi spre progres, cât de cât, după stagnarea din pricina războiului; politicienii aventurieri, agenţii comerciali yankei şi crescătorii de vite săraci din Texas, luptând pentru posibilitatea de a-şi vinde prisosul turmelor.

Focuri de armă în noapte; bande sălbatice, care se plimbau pe străzi ca şi cum ar fi fost proprietatea lor, cu Ben Wryson în frunte şi Harley Baskam alături. Calem îşi amintea faţa cătrănită a lui Wryson când a căzut în praful amestecat cu sânge de pe strada Comerţului, răpus de cele trei gloanţe trase în burtă de către Calem Ware.

„Blestematule, m-ai ucis!” exclamase în clipa când îşi dăduse sufletul. Apoi holbase ochii sticloşi. „Fereşte-te de… Fereşte-te de Harley, Ware… Ia seama la Harley Baskam… o să te ucidă la sigur…”

Numai un neghiob ar tăgădui teama; teama de locuri cufundate în beznă, de anumiţi oameni, de unele animale. Senzaţia de teamă era puternică în cazul lui Calem, tot aşa de puternică precum e la orice om. Dar se stăpânea impunându-şi o voinţă de fier. Avea o teamă animalică faţă de Dooley Brion, o teamă cerebrală de fiara imaginară din Medicine Bend, avidă de viaţa lui – şi mai exista o foarte reală teamă de răzbunarea lui Harley Baskam, de care n-a uitat niciodată. Se temea de acest om şi totuşi simţea o ciudată certitudine că frica lui o împărtăşea şi Harley Baskam. Texanul nu-l uitase, l-ar fi recunoscut oricât după ochii albaştri deschis. Iar cum faima lui Calem crescuse uluitor în ultimii ani, Harley Baskam ar fi putut da de el, dacă acea ură veche dintre ei n-ar fi fost dublată de teamă. Dar Harley Baskam îl ocolise, aşa cum şi el îl ocolise pe Baskam în noaptea aceea la San Antonio, cu treisprezece ani în urmă.

Existau două cauze evidente care justificau prezenţa lui Baskam în Medicine Bend.

Mai întâi, pur şi simplu întâmplarea; dacă ar fi fost aşa, atunci Calem era sigur că Baskam va pleca a doua zi dimineaţă. Un singur lucru ar fi putut să-l silească pe Harley Baskam să-şi trădeze intenţiile: banii, dar o sumă mare. Calem simţi că-l trec fiori reci prin şira spinării. Mai întâi bruta de Dingo Brion; apoi împuşcăturile de pe alee şi, cel mai recent, atentatul nesăbuit al lui Dooley Brion la viaţa sa…

Calem ajunse la colţ şi se opri. Amorţeala din corp era dureroasă, mâna dreaptă i se umfla – un deget dacă mişca îl treceau toate năduşelile. Durerea din coaste nu putea proveni doar de la nişte simple vânătăi; după toate probabilităţile fusese serios betegit. Dar cu timpul avea să se tămăduiască, numai de i-ar fi dat să aibă timp. Întâmplările se ţineau lanţ, ca o forţă ce sporea încetul cu încetul, îndreptată numai spre el, tinzând să-l zvârle în uitare, încercuindu-l.

Scutură sălbatic din cap. Încă nu fusese răpus. Putea merge, deşi cu preţul chinului şi al efortului, iar mâna stângă îi era la fel de sigură şi iute ca şi dreapta. Pentru asta îşi irosise destui ani de grea practică, de năduşeli.

Străbătea agale străzile. Oraşul era liniştit. Nici urmă de Harley Baskam. Trecuse de zece şi nu mai avea de făcut în noaptea aceea decât un singur rond. Sufla un vânt rece; folosi mâna sănătoasă ca să se înfăşoare mai bine în haină. Îi vâjâia capul şi simţea nevoia să bea ceva. Îşi înăbuşi această dorinţă şi îşi văzu de drum.

Oraşul îşi închidea porţile pentru noapte când Calem făcu ultimul rond şi porni pe strada Texas. Prăvăliile aveau obloanele trase şi mai toate cârciumile erau de pe acum închise. La Operă se stinseseră luminile, doar la ferestrele în formă de evantai, de deasupra foaierului, se mai vedea un licăr. Desluşea parcă umbre de oameni în mişcare, dar nu putea fi sigur. Localul lui Cody Clark, „New Frontier”, era închis; poloboacele cu smoala sfârâiau gata-gata să se stingă, iar ferestrele din faţă, cu geamuri sparte, aveau obloanele trase. Un bărbat, care închidea pe dinăuntru uşa de la intrare, făcu semn cu mâna, prin geam, spre Calem. Câţiva oameni călări treceau pe stradă; un camion greu hurui prin preajmă, îndreptându-se spre bariera oraşului, în drum spre minele îndepărtate. Cizmele lui Calem bocăneau pe trotuarul de scânduri şi amuţiră când trecură peste o porţiune numai gunoaie şi lut, apoi din nou răsunară înfundat în locul unde începea iar trotuarul.

Ajunse în dreptul tribunalului cu uşile duble închise, dădu colţul şi se uită la placa luminată de un lampion, Biroul şerifului. Făcu o grimasă şi deschise uşa. Doctorul Amos Wynn se aşezase la pupitrul său, moţăind, cu capul lui ca de pasăre. Când Calem intră, tresări, îndreptându-se din şale. Pe un scaun de lângă perete, cu speteaza înaltă, şedea o femeie, Calem îngheţă. Era doamna Brion; faţa ei chinuită păstra urmele plânsului, ochii tiviţi cu roşu erau aţintiţi asupra lui.

Doctorul Wynn sări în picioare.

— Bună, Calem. Mi-am zis să te mai văd o dată până te duci acasă. Doamna Brion aşteaptă şi dânsa.

Femeia se ridică nesigură în picioare. Se vedea că era pe cale să nască. Corpul ei avea un aspect grotesc, umflat peste măsură.

— Întâi Dingo… acum Dooley, spuse încet.

Văzu că faţa lui Calem se împietreşte şi clătină din cap.

— Nu-ţi port gând rău, domnule şerif, Ai făcut ce trebuia să faci. Dingo nu era bun de nimic, nici pentru el, nici pentru nimeni. Da, Dooley nu-i om rău, zău, nu-i rău, nici zgârie-brânză. Doar că-i aşa de mare, de-aia n-a fost luat niciodată drept o fiinţă omenească şi nu se pricepe la oameni. Oamenii totdeauna s-au purtat urât cu el şi altceva nu ştie decât să lovească îndărăt. Da-i bun… Dumnezeu ştie cât e de bun.

Îl iubea pe uriaşul ăsta primejdios. Gândul acesta avu efectul unui şoc asupra lui Calem. Îi venea greu să considere astfel de oameni drept fiinţe umane, ca toate celelalte, la fel de vii şi de reale precum el însuşi. Şi totuşi ei nu erau doar nişte nume, nişte umbre pe fundalul vieţii. Aveau o existenţă reală ca şi a lui – dar mult mai tragică. Să fie căsătorită cu un netrebnic, cu un criminal ca Dingo şi tot timpul să iubească namila aceea cu minte de copil… Calem clătină din cap, încet.

— Eu cred că-l urăşti pe Dooley, dom’le Ware. Da’ nu te condamn când văd ce-a vrut să-ţi facă. Ăsta-i un miracol că pân-la urmă nu te-a ucis. Nimeni până acu’ nici n-a-ncercat barem să-i ţină piept… mărimea lui, puterea lui făcea să le-ngheţe sufletu-n ei de frică… şi-atunci au început să-l întărâte, să facă haz pe seama lui şi el ştia asta da’ n-avea încotro. Femeia se opri. Îl privea în ochi. Azi dimineaţă ziceam că nu de Dingo mi pare rău… ci de ’mneata. Da’ nici nu credeam ce spuneam. M-am gândit la toate astea şi mi se pare că văd ceva ce foarte mulţi niciodată nu văd. Adicătelea, nu-i vorba de persoana ‘mneatale şi de ce faci, e vorba de ce însemni ‘mneata. Totu’ nu-i să ucizi sau să fii ucis, ci să faci pe alţi oameni să scape… de unii de teapa lu’ Dingo. Respira anevoie. Am înţeles toate astea când am aflat de încăierare. Nu l-ai omorât pe Dooley când s-a luat de ’mneata şi numai Dumnezeu ştie c-ai fi putut s-o faci şi nimeni nu ţi-ar fi luat-o-n nume de rău. Asta mă-ndeamnă că sper c-ai să faci ceva şi mai mult… şi mai greu. Vocea ei deveni şoptită, joasă. Ai putea să-l ţii pe Dooley; de o parte vreme-ndelungată, dom’le Ware, pentru ce-a încercat să-ţi facă. Şi cred că ălora la care le-a pus mâna-n păr o să le placă grozav. Da poate că-ţi dai seama ce-ar fi pentru Dooley dacă rămâne închis mai multă vreme, ce-o să se aleagă de el. Dooley a mâncat o papară zdravănă şi asta s-a-ntâmplat pentru prima oară. N-ai tras în el ca-ntr-un câine turbat; l-ai înfruntat ca pe orice alt om şi Dooley ştie asta. Are să-njure de mama focului, are să spumege de mânie, da’ niciodată n-a să mai sară la ‘mneata… pot să jur. Şi doar un cuvânt de la ‘mneata i-ar putea reţine pe alţii ca să-l mai împingă la rele. Asta-i ce vreau să-ţi cer, să te rog cu lacrimi în ochi.

Femeia se lăsă încet, căznindu-se, în genunchi. Calem se apropie şi o ajută să se ridice…..

— Nu trebuie să faci una ca asta în faţa mea, rosti, molcom.

Calem respira anevoie, conştient că doctorul Wynn îl privea atent. Se întoarse încetişor şi urcă scările. Descuie uşa şi pătrunse în arest. Charley Drew stătea la uşa celulei, cu ochii lui negri, luminoşi. Dădu din cap dar nu spuse nimic. Calem trecu mai departe. Se opri, într-o atitudine rigidă, dinaintea celulei lui Dooley. Uriaşul zăcea tolănit pe pat, cu picioarele atârnându-i peste margine, mai jos de glezne. Ţinea ochii deschişi, pironiţi în tavan.

— Scoală, Dooley, rosti Calem.

Namila îşi roti ochii în jur. Faţa lui numai cicatrice era întunecată, plină de tăieturi şi vânătăi. Un ochi îl avea pe jumătate închis. Se ridică în capul oaselor, dar gemu din pricina efortului. Duse mâna la spate, apăsându-se, dar se puse pe picioare. Aştepta.

— Ţi-ai făcut pofta, Dooley... acum poţi pleca acasă.

Calem descuie uşa celulei. O dădu în lături şi Dooley ieşi. Îi trecuse furia, înlocuită de posomoreală. O clipă se uită în jos la Calem, de la înălţimea lui grozavă, apoi se întoarse şi porni pe coridor fără să vorbească.

— Dooley! vocea lui Calem îl opri brusc locului; se răsuci pe călcâie, stânjenit.

Calem veni spre el, cu un pas domol şi Dooley se dădu înapoi. În ochii lui trecu o umbră de frică. Fusese bătut şi, la fel ca un câine ciomăgit, îi era teamă de omul care-l bătuse.

— Aş vrea să ştii, Dooley, de ce te las să pleci. Glasul lui Calem se auzea ca nişte lovituri de ciocan.

— Ei bine, pentru că văduva lui Dingo se află jos, în aşteptarea ta. Din partea mea, puteai să putrezeşti în puşcărie pentru tot restul vieţii tale mârşave. Dar din pricina ei, de hatârul ei, îţi dau drumul. A căzut în genunchi ca să se roage pentru tine, Dooley. Auzi? A căzut în genunchi la picioarele mele. S-ar cuveni să fii mândru de asta, Dooley… fiindcă te iubeşte. Da, pe tine, Dooley Brion! A căutat să te apere, întâi de Dingo, acum de mine… şi tu ce i-ai dat în schimb? Nici cât negru sub unghie!

Matahala stătea, zgâindu-se la el; încet-încet roşeaţa dispăru de pe obrajii lui hidos stigmatizaţi.

— E speriată, Dooley, reluă Calem, necruţător. A rămas singură singurică şi are nevoie de sprijinul unui bărbat… al unui bărbat puternic, Dooley. Şi, suflet blestemat, tu ai să fii bărbatul acela! Ascultă bine ce-ţi spun, căci, Dooley, dacă vreodată, greşeşti faţă de ea, vin eu după tine. Şi n-am să trag cu pumnii, ci cu arma. Coborî mâna stângă şi cât ai clipi revolverul greu, Smith & Wesson se îndreptă asupra lui. Dooley scoase un zbieret şi o luă la sănătoasa. O clipă mai târziu cobora bocănind pe scări.

Calem vârî arma din nou în toc. Charley Drew îl urmărea din priviri, fără să zâmbească.

— Are să priceapă felul ăsta de a i se vorbi, spuse el simplu; şi Calem simţea că avea oarecum dreptate.

Când coborî în birou, nu mai era acolo decât doctorul Wynn. Auzi zgomotul înfundat, de copite, huruitul roţilor docarului. Trebuie să fi fost cel al lui Dooley şi al văduvei Brion, întorcându-se la biata cocioabă şi la cine ştie ce viitor îi mai aştepta. Calem închise o clipă ochii: depăna în sinea lui o rugă fierbinte: Doamne fă-le şi lor, parte de ceea ce n-au avut niciodată până acum.

— Perfect, Calem, spuse doctorul Wynn, trezindu-l la realitate. Dă jos de pe tine boarfele alea. Ia să vedem ce ţi-a făcut gorila asta afurisită.

Vineri dimineaţă când Calem se trezi, tot corpul îl durea mai mult ca oricând. Închise câteva clipe ochii şi se întinse precaut, ca să-şi mai dezmorţească mădularele. Aţipi puţin, apoi un gând îl făcu să se ridice în capul oaselor în pat, gemând tare din pricina durerilor din mâna dreaptă. Se umflase dublu faţă de proporţia ei normală. Doctorul Wynn era sigur că nu putea fi vorba de o fractură, dar asta nu însemna că n-o să dureze săptămâni până să poată folosi iarăşi mâna ca de obicei. Scutură din cap, aruncă pledurile cât colo cu mâna stângă şi-şi balansă picioarele lungi peste marginea patului.

În timp ce se ştergea cu prosopul, după ce-şi cufundase capul în apă rece, dădu cu ochii de un bilet, împăturit, pe masa de toaletă. Se încruntă şi mai mult. Era de la Taleen – voia să-l vadă în dimineaţa asta şi-i sugera să facă împreună o plimbare afară din oraş, cu trăsura. Simţea nevoia, dorinţa puternică, de a o vedea, la care se adăuga şi împotrivirea ivită din pricină că ştia ce avea să-i spună. Clătină capul, se privi în oglinda de la toaletă. Părul părea mai albit, ochii mai înfundaţi în orbite, lucind aproape de palizi ce erau. Petele galben-cafenii de pe faţă constituiau o dovadă a tăriei pumnilor lui Dooley şi când îşi scoase cămaşa de noapte, alte pete urâte, vinete-negre, apărură la coaste şi pe pântece. Dar pe măsură ce se îmbrăca, durerea din trup începu să-l mai lase.

Îşi puse centironul cu arme; tresărind sub apăsarea acestuia peste mijlocul numai vânătăi. Apoi, voit şi cu o iuţeală din ce în ce mai mare, îşi exersă stânga în manevrarea armelor. Lucră alternativ cu amândouă pistoalele, încercându-le din orice poziţie în care putea să-şi răsucească trupul. Când se opri, fruntea-i era numai broboane de sudoare, dar se simţea mai sprinten, mai uşor decât în ultimele trei zile. Se spălă, îşi rase barba cu anume grijă. Când în sfârşit îşi puse haina pe el, se cercetă în oglindă – nu-şi putea stăpâni un uşor tremur în picioare. Se ducea să-o vadă pe Taleen, el singur cu ea! De câte ori visase la clipa asta anume şi acum…

Se sili să-şi alunge gândurile. Coborî scările repede. Molly O’Brien îl întâmpină cu nişte ochi blânzi, plini de compasiune.

— Bună, Molly!

Se aşeză. Femeia îi turnă cafea în ceaşcă, rămânând de o parte. Sticla de coniac era la îndemână. Se încruntă văzând-o, apoi scutură din cap şi sorbi din cafea. Termină în grabă şi părăsi hotelul.

Zece minute mai târziu, conducea o droşcă uşoară – luată cu chirie de la grajd – pe strada Texas, în jos. Mergea încet, atent la oamenii care se uitau la el. O văzu pe Taleen stând în faţa hotelului. Privea în susul străzii, spre dânsul şi-i zâmbi când trase de hăţuri să oprească. Sări jos. Nu scoaseră nici o vorbă când o ajută să se urce în droşcă, apoi sări şi el înăuntru, îndemnă caii să gonească afară din oraş; liniştea care domnea între ei dură câteva minute. Porniră spre vest. Trecură de nişte camioane încărcate cu marfă, de care grele cu minereu, hodorogind, cu câte doi şi trei trăpaşi, caii trăgând anevoie, aplecaţi înainte, din pricina greutăţii mari a poverii. În gara de încărcare şi descărcare a mărfii, la o milă depărtare de oraş, un marfar fluiera şi pufăitul ritmat al locomotivei ajungea desluşit până la ei.

La prima geană de pini care tiveau drumul, coti, făcând caii să urce panta lină a unui dâmb. Pe vârful colinei îi struni din hăţuri, aveau la picioare cea mai mare parte a văii, întinzându-se la răsărit, către marile şesuri. Dincolo de care, munţii zbucneau spre înălţimi ameţitoare, vineţii pe cerul de cobalt.

O bună bucată de vreme, Taleen rămase cu privirile pironite în zare, apoi lăsă capul în jos.

— Îmi pare rău, Calem, că a trebuit să se termine astfel, spuse ea. De fapt însă, totul s-a terminat cu zece ani în urmă, nu-i aşa?

— S-ar putea. Pentru tine.

— Pentru mine.

Se uită la el. Chipul ei era palid, ochii căprui, aproape bruni, întunecaţi. Acum băgă de seamă, pentru întâia oară că părul ei de un blond platinat avea, ici-colo, fire de argint. Îi şedea bine şi se potrivea cu împlinire obrazului ei oval.

— La drept vorbind, zise el, nu m-aş fi aşteptat să te mai găsesc vreodată, aşa că acum n-are să fie prea dureros. Omul îşi face uneori visuri, chiar dacă ştie că niciodată nu vor deveni aievea. Tu ai fost întotdeauna o parte din visurile mele, Taleen… şi vei fi întotdeauna.

— Mai există şi alte femei, Calem.

— În cazul meu, nu!

— Cred că nu vorbeşti serios, nu poţi vorbi serios. Există femei care te-ar putea înţelege şi accepta, aşa cum eşti. Eu n-am izbutit să fac acest lucru cu zece ani în urmă – şi nu izbutesc nici acum. De fiecare dată când porneai pe stradă cu insigna de argint la vestă, simţeam că mor puţin câte puţin. Te lăsam să pleci dimineaţă de dimineaţă fără a fi fost cândva sigură, nici măcar o singură dată, că am să te mai revăd în viaţă. Asta a ucis ceva în mine. N-aş mai putea rezista. Te-am văzut aseară bătându-te pe stradă… ţi-am văzut chipul plin de sânge, lovit. Ridică mâinile, într-un gest abia schiţat, ca şi cum ar fi vrut să-i atingă vânătăile de pe faţă, apoi şi le lăsă din nou în poală.

— Ai fost acolo? Calem se încruntă deodată. Mi s-a părut că erai aproape, ţinându-mă… dar când am reuşit să mă ridic, plecaseşi…

Ea clătină din cap, cu mâinile încleştate pe genunchi.

— Calem, tu nu poţi înţelege cum s-a petrecut. Am citit despre tine, despre lucrurile grozave pe care le-ai făcut… răsfoiam toate ziarele, mă aşteptam să aflu despre moartea ta, că ai fost împuşcat…

— Nu! Vocea lui se înăsprise. Taleen, lucrurile se schimbă. Nu-ţi dai seama? Va fi altfel…

— Poate, Calem, dar prea târziu pentru noi.

Nu se mai uita la el, ci spre contururile abrupte, de forme cubice, ale oraşului. Şuieratul strident al trenului de marfă, pornind, se auzea limpede.

— Dar n-ar fi corect, nici din partea ta şi nici dintr-a mea, s-o ducem aşa mai departe. Duse mâna la gât şi desprinse ceva de-acolo. Întinse apoi mâna spre el. Calem văzu verigheta subţire, de aur şi se înfioră.

— Atunci, ai luat o hotărâre?

— Da, Calem, am luat o hotărâre. Mă întorc la Chicago. Divorţez acolo, în linişte. Am vrut să te întâlnesc astăzi… să-ţi spun, adio, Calem!

El luă inelul fără să se uite şi-l vârî în buzunar.

— Trebuia să mă aştept la asta. Şi cu Dorry cum rămâne?

— Încă nu ştiu, Calem. Nu sunt sigură. Dacă mă mărit cu Dorry ar însemna să trăiesc aici, aproape de tine… n-aş putea să nu te văd, să nu aud despre tine…

Calem trase puternic aer în piept şi ridică hăţurile. Deşi ştia ce avea să-i spună Taleen, totuşi a fost ca o lovitură, un sfârşit a ceva ce niciodată nu-i aparţinuse cu adevărat.

Drumul de întoarcere a decurs în aceeaşi tăcere care se aşternuse când au ieşit din oraş. Opri la hotel, coborî.

O clipă, în timp ce o, ajuta, ţinând-o de braţ, să se dea jos din trăsură, ea se află alături de el; îi simţi mireasma subtilă a parfumului, care avea să-l chinuie. Apoi ea se întoarse, încet. Zâmbi şi-i întinse mâna.

— Adio, Calem, şopti.

El îşi luă pălăria de pe cap şi o urmări din priviri, până intra în hotel. Apoi se urcă din nou în droşcă şi mână în susul străzii. Lăsă trăsura la grajd. Se simţea rău. I se părea că nu mai vede. Porni în pas iute, nerăbdător, ca să fie singur, să închidă ochii, să lupte împotriva sentimentului de solitudine şi de pierdere de care era năpădit. Merse de-a lungul străzii Texas, coti orbecăind pe aleea care dădea în spatele primăriei şi al biroului său.

N-a observat când Juan Tobrez s-a furişat în urma lui, ivindu-se dintr-un prag umbrit. În mână îi licărea oţelul dezgustător al unui pumnal.

Date: 2015-02-16; view: 608