Inelul.

Taleen părăsi scena aproape pe orbecăite, simţind nevoia să se sprijine cu o mână ca să-şi păstreze echilibrul. O încerca o emoţie mai puternică şi mai ascuţită decât îşi închipuia că ar fi fost capabilă să simtă. Rana iniţială pricinuită de faptul că-l părăsise pe Calem, în urmă cu zece ani, fusese o lovitură de care nu se vindecase. Din când în când, o năpădiseră remuşcări şi dorinţe deşarte, dar o dată cu trecerea anilor şi cu ascensiunea în cariera ei i s-a părut mai lesne să uite şi să-şi amintească numai de lucrurile plăcute împărtăşite laolaltă – până în ziua când l-a întâlnit din nou în Medicine Bend.

Clătină din cap. Ce se petrecea cu ea? Nu mai era o şcolăriţă, ci o femeie matură, o femeie care văzuse multe în viaţă, multe după placul inimii ei. Remuşcări deşarte şi năzuinţe, toate acestea erau foarte bine venite şi poate necesare pentru felul de a fi al oricărei femei – dar n-ar fi trebuit s-o chinuie în halul ăsta. Îşi îndreptă umerii şi porni cu pas hotărât prin harababura din culise, spre cabina ei. Închise uşa şi se cufundă, obosită în şezlongul de satin alb. Cabina ei era împodobită la fel de plăcut ca oricare dintre cele văzute până atunci, chiar şi în cele mai mari teatre din estul îndepărtat. Mobila frumoasă, tapetele scumpe din hârtie – îndărătul tuturor acestora se simţea noutatea frustă de la graniţă, cu un plus de grandoare, de rafinament. Într-un fel, oglindea impresiile ei despre Dorry Dean; i se părea că vede dincolo de înfăţişarea lui respingătoare. Era bine crescut, vorbea cu familiaritate de meleaguri îndepărtate, dar cel mai acasă era aici, în Medicine Bend. Într-un fel, oraşul i se potrivea, iar Taleen intuia sub aparenţa nobleţei, primitivismul unui om trăit la graniţă. De aceea nu putea decât să-l stimeze şi mai mult. Clătină iarăşi din cap. Nu Dorry o tulbura, nu, ci Calem – omul pentru care îşi irosise o treime din viaţă, încercând să-l uite. Chipul lui din seara asta – atât de măcinat, de obosit, cu nişte ochi hăituiţi care dădeau impresia că cerşesc înţelegere. Până atunci nu observase niciodată acest lucru…

Oare îl cunoştea, într-adevăr? începea să se îndoiască. Dar omuleţul acela absurd de la hotel, doctorul Amos Wynn! Cum îl numise pe Calem? Un rău necesar, astfel se exprimase.

— Coniţă, cred că n-ai mai văzut niciodată un oraş de frontieră populat de oameni fără pic de bun simţ sau de decenţă.

Ea. Se gândea la Apache Wells, cu zece ani în urmă şi îşi ascunse un fior. Calem, pe stradă, trăgând cu arma în stânga şi-n dreapta, apoi prăvălindu-se în faţă, rănit îngrozitor…

— Nu-i o privelişte cu îngeraşi, coniţă, continuase doctorul Wynn, plin de sobrietate. Oameni ca şeriful Ware au băgat în sperieţi un oraş sălbatic… şi n-are să mai fie sălbatic de acum încolo, ci un loc în rând cu lumea, unde să se poată vieţui. Femei ca dumneata n-ar fi în siguranţă aici dacă n-ar exista oameni ca şeriful. Sigur, oamenii ăştia şi-au aprins paie-n cap… şi trebuie să facă pe dracu-n patru – pardon de expresie – să-i ţină în frâu pe zurbagii şi pe ticăloşi. Tot timpul numai cu arma-n mână – şi până la urmă nici unul nu moare de moarte bună! Nu, nu! Dar când ticăloşii se poartă de parcă n-ar fi nişte fiinţe umane, când ripostează până ce cad cu nasu-n pământ… şi pun mâna-n foc că toţi au la activul lor multe vieţi. Şi atunci, se înţelege de la sine, răufăcătorul trebuie strâns cu uşa. Cel puţin aşa simte el.

Iar Calem îi spuse azi dimineaţă – „… Femeile pot merge nestânjenite pe stradă, în oricare din oraşele regiunii, copiii lor se pot duce la şcoală fără a mai fi ţinta călăreţilor beţi…”

Oare să fi greşit ea? Să fi greşit oare de la început?

Era palidă la faţă; îşi apăsă amândouă mâinile pe tâmple. Chipul lui Calem, atât de uscat, de aspru… de deznădăjduit. Ca un om care nu mai aşteaptă nimic de la viaţă… Cele citite în ziarele din răsărit!. Cronici în care era ridicat în slăvi marele „şerif luptător” din Medicine Bend. Se ştia că ultimul roman poliţist al lui Ned Buntline se baza pe viaţa şi isprăvile lui Calem Ware. Omul veşnic cu arma-n mână, omul pentru care a ucide era o îndeletnicire cotidiană. Asta era tot ce-i fusese dat să vadă şi şocul, teroarea, chinul din ziua aceea groaznică de la Apache Wells… Dar chiar dacă ea greşea şi faptele lui Calem ar fi fost justificate, mai putea oare să se întoarcă la el, ştiind ce suferinţă presupunea acest pas? Grija că într-o bună zi o să-l vadă zăcând mort pe străzile cine ştie cărui oraş de graniţă… Şi ce dacă făcuse totul pentru ca alţii să trăiască în siguranţă pe meleagurile astea… dar ea, drepturile ei asupra lui şi asupra vieţii lui?

Duse mâna la gât, la lănţişorul de argint pe care-l purta şi îl desfăcu. Un inel micuţ de aur se balansa în centrul lui. Se uită cu atenţie, apoi îl strânse în palmă Pentru ea nu mai putea exista un viitor alături de Calem. Ştia acest lucru şi atunci de ce să se mai împotrivească luptând? Cu Dorry ar fi fost la adăpost! Viitorul alături de el era asigurat; nu era el omul care să rămână în vest. Existau pe lume lucruri mai mari şi mai bune – ar fi putut să-l ajute. În mintea ei, o hotărâre se contura încet dar sigur. Dar mai întâi trebuia să-i spună lui Calem…

Cineva ciocăni uşor în uşa cabinei şi ea încremeni. Sângele îi zvâcnea în vinele gâtului, cu putere. Calem! Calem! Te mai iubesc încă! Era un fel de a se trăda pe sine. Apoi se prinse de marginea şezlongului şi o strânse cu toată puterea. Când se duse la uşă, era aparent calmă, cu chipul destins, fără emoţii. Dar nu era Calem, ci un băieţandru slab ca un ogar, care rânjea la ea.

— Fir-ar să fie, doamnă, pierdeţi o luptă mare de tot! Calem Ware s-a încăierat cu Dooley Brion, care-a făcut harcea-parcea afurisita aia de bombă „New Frontier”… Luptă corp la corp cu mâna goală. De când lumea şi pământul luptă ca asta nu s-a pomenit!

Taleen simţi că-i tremură genunchii şi se agăţă de uşă ca să nu cadă. Iarăşi în luptă, poate că e rănit…

Băiatul plecase şi echipa de tehnicieni de culise şi actori, iuţeau pasul pe alee, grăbiţi să ajungă în stradă. Deodată, porni şi ea în goană – nu se mai putea opri. Se afla printre ceilalţi, luată pe sus; inima îi bătea nebuneşte.

— Oh, Calem, Calem! rosti în şoaptă.

De la fereastra de sus a birourilor, Dorry Dean avea o privelişte bună asupra străzii Texas şi asupra ultimei etape a luptei dintre Ware şi Dooley. Îngenunche la fereastra în evantai, ferindu-şi faţa; ţinea în mâinile lui, cu degetul mare butucănos, un revolver cu ţeava scurtă. De două ori îl ridicase, ţintind spinarea lată a lui Calem Ware, dar lăsă arma în jos. N-ar fi făcut bine dacă-l ucidea – prea mulţi ţineau la Calem Ware şi răzbunarea lor ar fi fost rapidă şi sigură. O funie nouă de cânepă şi o bârnă potrivită – acest tablou îl făcu pe Dorry să se înfioare şi, în cele din urmă îşi vârî revolverul la loc în buzunarul vestei, ca nu cumva ispita să fie prea mare.

Urmări din priviri lupta şi din când în când îşi lingea buzele; nu se vedea nici pic de emoţie pe obrazul lui dolofan, dar stropi de sudoare rece i se prelingeau pe nesimţite pe faţă. Numai când Calem a fost la un pas de moarte, cu trupul încordat, prăvălit înainte, un mormăit îi scăpă din beregată şi îşi încleştă mâinile una într-alta. Deodată sări în picioare, strecurându-şi mâna în buzunar după armă. Dar în clipa aceea o femeie se avântă din mulţimea de pe stradă, lângă şerif. Era Taleen, care săruta faţa însângerată, numai răni, a lui Calem…

O clipă, pe Dorry Dean îl mistui o furie cum niciodată nu mai cunoscuse; în momentul acela l-ar fi ucis pe Calem Ware cu sânge rece, naiba s-o ia de spânzurătoare! Dar femeia, stătea între el şi cel căzut. Şi la fel de iute cum apăruse, furia i se risipi. Se îndepărtă de la fereastră, cu paşi mari, iuţi, străbătu biroul şi coborî grăbit scara. Îşi croi drum cu coatele prin mulţime până veni lângă ea şi o apucă de braţ.

— Totul e în ordine, Taleen… Calem a învins; are să se pună pe picioare.

Femeia se uită ţintă la el, iar lacrimile îi şiroiau pe obraji. N-o mai văzuse până atunci plângând şi asta îl şoca. Avusese impresia că e o fire rece, ceea ce-l bucurase, considerând-o o contrapondere faţă de inima lui aspră. Acum, această iluzie se destrămă; Taleen era plină de feminitate şi din pricina asta o dorea şi mai mult, nebuneşte.

— Oh, Dorry, Dorry, e rănit!

— Prostii… nimic altceva decât un cartuş între ochi nu i-ar putea veni de hac lui Calem Ware. Mai bine haide să mergem de aici. O să mă ocup eu să capete toată îngrijirea. Iată-l şi pe doctorul Wynn.

Taleen se aplecă, atinse cu buzele ochii lui Calem, îl mângâie încetişor cu mâna pe faţă. Apoi încuviinţă din cap şi se ridică. Dorry se uită după ea când porni, apoi se aplecă şi-l aşeză pe Calem în capul oaselor. Doctorul Wynn dădu buzna, îngenunche lângă el.

— Măi, omule măi! Ai mai văzut vreodată asemenea scărmăneală, Dorry? Pe tine te întreb, omule, ai mai văzut vreodată asemenea hal de scărmăneală? Niciodată namila de Dooley n-are să mai fie acelaşi ca înainte. Ah, Calem băiete! Gata, băiete… încet!

Calem deschise ochii. Pupilele i se limpeziră aproape numaidecât. Se uită în jur, îl văzu pe Dooley Brion zăcând la pământ şi deodată zâmbi.

— Nu… nu mi-am putut închipui că o s-o pot scoate la capăt! spuse în şoaptă, răguşit.

Un bărbat ieşea din local aducând armele lui Calem. I le înmână, grijuliu.

— Frumoasă treabă, şerifule!

— Mulţumesc!

Calem se tăbârci nesigur pe picioare.

— Mai bine vezi ce-i cu Dooley, doctore… Trebuie să-l iau pe sus. Crezi că poate fi urnit din loc?

Doctorul Wynn încruntă din sprâncene când îngenunche lângă Dooley, căzut în nesimţire. O clipă, Calem privi în juru-i şi Dorry băgă de seamă acest lucru. Şeriful căuta ceva – sau pe cineva.

— Ciudat lucru, Dorry, spuse. Am crezut, o clipă, că Taleen a fost aici…

— Nu! minţi Dorry, fără să mai stea pe gânduri. Sper din toată inima, Calem, că n-a văzut nimic… spre binele tău. Ştii cum se simte când e vorba de luptele tale…

Dooley Brion se ridică de jos, scuturând capul. Faţa îi era o mască de praf şi sânge. Calem se apropie.

— Vedeţi dacă poate merge… ia să vină doi oameni să-l ducă pe Dooley.

Îl purtară aproape pe sus până la închisoare, doctorul Wynn agitându-se tot drumul pe lângă ei, iar Calem Ware mergând ţeapăn, cu paşi mari, în urmă. Dorry îl privi cum pleacă, apoi se întoarse la Operă. Şopti câteva cuvinte directorului de scenă şi reprezentaţia se repetă, iar spectatorii se întoarseră în sală, unul după altul. Dorry intră în culise. Bătu la uşa unei cabine şi Taleen deschise repede.

— Calem..?

— E bine. L-a cam zgâlţâit puţin, dar n-are nici o fractură, poate una sau două coaste. Parcă şi-a scrântit mâna dreaptă. I s-a umflat repede.. În două-trei zile are să se simtă bine, ca un nou născut.

— Mulţumesc, Dorry. N-ar mai fi trebuit să însemne ceva pentru mine… după toţi anii aceia… dar.

— Înţeleg.

Se apropie şi-l sărută delicat.

— Cred, Dorry. Ăsta-i unul din motivele pentru care simt ceea ce simt pentru tine. Eşti un om înţelegător, pe care te poţi bizui…

Dorry deveni rigid, pălind la faţă. Nu mai zâmbea şi ceva din răceala lui lăuntrică i se reflecta în priviri. O prinse cu amândouă mâinile, aproape prea tare.

— Asta-i tot ce simţi pentru mine, Taleen?

Privirile li se întâlniră o clipă, apoi ea lăsă ochii în jos.

— Eu… eu, nu sunt sigură, Dorry. Simt mai mult decât atât pentru tine, dar…

— Dar nu iubire, nu-i aşa?

— Îmi… îmi pare rău, Dorry, dar nu ştiu.

O eliberă din strânsoare.

— Încă mai există pentru tine Calem Ware? După toţi anii ăştia? Ciudat lucru, ani de zile am fost unicul prieten al lui Calem, fără să ştiu, fără să-mi dau seama că aş putea să-l urăsc cum n-am urât pe nimeni altul vreodată.

— Cred că nu vorbeşti, serios, Dorry…

Deodată, lui Dorry îi reveni zâmbetul pe buze şi clătină din cap.

— Dacă stau să mă gândesc bine, Taleen, nu. Doar ştii ce simt eu pentru tine. Faptul că şeriful a apărut din nou în viaţa ta nu schimbă nimic.

Când dădu să plece ca s-o lase să se îmbrace pentru a doua apariţie, o făcu să râdă de o glumă a lui, iar râsul cu care-i răspunse el era aproape jovial. Nu mai avea nimic din răceala şi asprimea de care fusese stăpânit. Dar odată singur, în biroul lui, lăsă să-i cadă masca şi faţa i se schimonosi. Începu să izbească cu pumnul în birou; iar şi iar, cu putere, lovituri crâncene.

Se uită în stradă, pe fereastra sub formă de evantai şi-l văzu pe Cody Clark care tocmai ieşea de la „New Frontier”. Proprietarul de tripou avea un bandaj în jurul capului şi pasul nu-i era prea sigur. Se opri o clipa şi Dorry îi văzu ochii negri cătând în sus, spre ferestrele Operei. Atunci Cody traversă strada şi câteva minute mai târziu se auziră bătăi în uşă.

— Intră, strigă Dorry.

Cody intră, închise uşa în urma lui. Era plin de vânătăi pe faţă şi pielea lui întunecată părea pământie în lumina lămpii. Se trânti pe un scaun din faţa biroului uriaş şi întinse picioarele. Era posomorât.

— Dă-i drumul, hai spune, la naiba!

— Am să-ţi spun, Cody, am să-ţi spun! exclamă Dorry, cu asprime. Eşti un zănatic al dracului de tâmpit… gata să dai ortul popii de atâta mardeală. Ce-aş mai putea să-ţi spun… dacă aş fi ştiut de jocul trăsnit pe care aveai de gând să-l faci.

— N-ai fi mişcat nici măcar un deget! îl întrerupse Cody. Mi-e lehamite, Dorry, de toate parascoveniile tale. Vorbe şi iar vorbe… o dată nu te-am văzut şi eu să pui la cale ceva ca lumea. Credeam că Dooley o să facă altceva decât să umble cu nişte trucuri idioate de zevzec… E de mirare că şeriful nu i-a ars un glonte, la repezeală.

— Nu cumva ai crezut, Cody, că Dooley avea să-şi pună pielea-n joc pentru tine? Asta a fost cea mai mare greşeală a ta. Dar nu iremediabilă.

Cody Clark se ridică de jos.

— Naiba ştie ce vrei să spui. Ai măcar vreo idee mai de Doamne-ajută?

— Ţi-am spus azi dimineaţă. Tocmai am primit vestea, Harley Baskam se află în oraş. A venit cu cursa de patru patruzeci de la Kaycee. Am trimis după el. Are să fie aici în câteva minute. Vreau să fii şi tu de faţă.

Un zâmbet încreţi buzele numai vânătăi ale lui Cody.

— N-aş pierde ocazia!

— Harley Baskam, repeta Dorry, dus pe gânduri. Răsuci scaunul ca să se uite încă o dată pe stradă. Ţi-a fost vreodată teamă, Cody? Teamă de ceea ce eşti pe cale să faci? Ochii lui căprui se întunecară parcă. Ceasul răfuielilor a sosit, Cody… pentru Medicine Bend, pentru tine şi pentru mine, ultima răfuială cu Calem Ware. Mă întreb dacă îşi dă seama, dacă îşi dă seama că şi-a trăit traiul?

Între ei se aşternu tăcerea; clipele treceau. Clark făcu semn spre stradă.

— Uite-l pe Calem… colo, din nou, pe stradă.

Silueta înaltă, zveltă, a şerifului, se mişca, rigid, pe stradă, peste drum de ei. Faţada luminată a localului, butoaiele cu smoala în flăcări, făceau strada aproape la fel de luminoasă ca ziua. Calem mergea cu paşi mari, făcându-şi rondul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Oamenii îi răspundeau la salut şi se dădeau la o parte ca să se uite la el când trecea.

— O legendă vie, Cody, spuse Dorry încet. Poate oare cineva ucide într-adevăr o legendă?

— Ducă-se dracului toată povestea asta… un glonte-n cap l-ar doborî ca pe oricare alt om… iar Harley Baskam a pus la pământ oameni mai ceva decât Calem Ware.

— Mă întreb, rosti Dorry, încet.

Calem ajunse chiar în dreptul lor. Un bărbat ieşi de la „New Frontier”. Mic de stat, subţire la trup, purtând un costum închis la culoare şi o pălărie de fetru neagră, cu calotă rotundă. Dar partea superioară a pieptului era curios de umflată şi lumea bănuia că purta o pereche de revolvere, atârnând de umeri. O bărbuţă deasă, blondă, îi acoperea gura şi bărbia. Dinţii îi luciră într-un zâmbet când îl văzu pe Calem Ware şi intră în vorbă. Nu puteau auzi ce spun, dar văzură reacţia lui Calem.

— Ia uită-te! exclamă Cody, aproape şuierând; spatele lui Calem devenise ţeapăn, iar mersul şovăitor, poticnit. Apoi bărbosul, cu pălăria lui de fetru elegantă, trecu pe dinainte-i zâmbind aproape dispreţuitor. Traversă strada spre Operă.

— Asta-i Harley Baskam, spuse Dorry încet, dar Cody Clark nu asculta.

Se cocoţase pe marginea scaunului, cu faţa-i schimonosită de ură. Privea silueta înaltă a şerifului când îşi reluă mersul hotărât în josul străzii.

— Dorry! spuse Cody Clark în şoaptă. Ai văzut faţa lui Calem… i-ai văzut faţa? Avea o notă de mare bucurie în glas şi râse cu asprime. Se duce legenda… praful se alege de „şeriful luptător” al tău… şi e speriat… aşa de speriat că-i tremură picioarele! Se întâlneşte cu un om pe stradă şi-i e frică de el… s-a zis cu ăsta… nici nu mi-am închipuit c-am să văd aşa ceva! Merită să faci orice, Dorry… orice!

Se auziră paşi afară, în dreptul uşii; cineva bătu uşurel în lambriul de lemn.

— Intră! strigă Dorry.

Uşa se deschise. Un bărbat păşi în încăpere. Era Harley Baskam din San Antonio. Râdea încetişor, parcă de o glumă pe care numai el o înţelegea.

Date: 2015-02-16; view: 565