La Operă.

Doctorul Amos Wynn îşi întoarse gâtul scofâlcit, într-un fel care-l făcea să semene mai mult ca de obicei cu o pasăre. Mâinile lui subţiratice, vânoase, se mişcau dibace, prinzând bandajul lung pe după capul omului sleit de puteri. Al doilea miner stătea pe celălalt pat, cu capul în mâini, răsuflând anevoie.

— Are cap tare, pare-mi-se, mormăi doctorul Wynn, uitându-se în sus spre Calem Ware, prin ochelarii cu lentile groase. Mă-ndoiesc până şi c-o să-l doară capul mai mult ca de obicei, când s-o trezi. Trebuie să umbli uşor, Calem… ultimul om pe care l-ai luat în coarne s-a ales cu tigva spartă.

Calem încuviinţă din cap, fără să fi luat în seamă observaţia doctorului Wynn. Încă se mai gândea la droşca lui Dorry Dean şi la bărbatul şi femeia pe care-i zărise înăuntru. Mânia mai stăruia în sufletul lui, nu putea să şi-o domolească. Doctorul Wynn oftă, îşi terminase treaba, înfăşură un bandaj, pe care îl îndesă la loc, în valijoara lui neagră.

— Gata şerifule. Habar n-o să aibă ce l-a lovit când şi-o veni în fire. Are să apuce vremea să-şi mintă strănepoţii cum că a ripostat zdravăn într-o încăierare cu şeriful din Medicine Bend, pe vremea când era tânăr.

Au ieşit şi Calem încuie uşa celulei. În aripa arestului existau opt celule şi în nopţile de sâmbătă, în mod normal, toate erau ticsite de beţivi şi scandalagii. Noaptea aceea era însă joi, aşa încât cei doi o porniseră cam de timpuriu. Charley Drew stătea întins pe patul său din prima celulă şi când trecură prin dreptul lui îşi flutură amical mâna spre ei. Citea de zor un roman poliţist de Ned Buntline[3].

Când, după ce coborâră scara, ajunseră în birou doctorul Wynn tuşi şi se uită la Calem, miop cum era.

— Aş vrea să-ţi spun ceva, Calem. Zău, nu ştiu cum să-ncep.

Şeriful se aşeză pe scaunul dinaintea pupitrului şi făcu semn doctorului către un altul.

— Bei un păhărel, doctore? Scoase sticla de whisky şi două pahare de apă. Le umplu pe jumătate.

Doctorul Wynn dădu pe gât whiskyul dintr-o înghiţitură şi se strâmbă.

— Ptii! Mulţumesc, Calem. Se uită pieziş, mijind ochii. Cred că n-are rost să umblu pe ocolite. O să-ţi spun direct… Ce naiba se-ntâmplă în Medicine Bend, tu ştii, Calem? Afurisit să fiu dacă eu unu-mi dau seama, dar încep să vin de acasă.

— Cum adică, doctore?

— Uite-aşa cum spun! Pe Dumnezeul meu, începusem să cred că oraşul ăsta are să supravieţuiască nenorocirilor care se abat mereu asupra lui, că are să ajungă ceva în rând cu lumea. Puneam toate astea pe seama banilor, că ce-a fost greu a trecut. Acum nu-s aşa desigur. Mă gândeam la Dingo Brion… proprietarul barului de la „Mountain Queen” zicea că a ştiut că cineva avea să tragă un foc de armă în tine. Nu ştiu, sigur, dar corespunde cu alte lucruri care mi-au ajuns la urechi. Se opri, îşi muşcă buza de jos, săltă capul într-o parte. Ăsta nu-i primul oraş văzut de mine din cele care se ridică vertiginos, Calem. Am văzut o mulţime, pe cele mai multe dintre ele, Dodge, Hays, Abilene şi, mai de curând, Central City. Dar Medicine Bend niciodată n-a dus-o aşa rău ca ele şi n-are să se-mpotmolească, desigur, ca majoritatea lor. Calea ferată n-o să ajungă prea aproape de negustorii care transportă vitele pe apă, aşa că stocurile strânse prin părţile astea vor fi îmbarcate de aici. Ştiu, tu totdeauna ai susţinut că asta nu-i o regiune de crescătorii şi, pare-mi-se, se adevereşte ce-ai spus. Dar totdeauna prin partea locului are să fie cât de cât o industrie animalieră, iar minele încă n-au început să joace un rol. Aur niciodată nu prea a fost pe aici şi argintul e pe ducă. Însă cuprul… ai auzit zvonurile. Săptămâna trecută am dat peste un voiajor comercial din Philadelphia şi omul ăsta susţinea că toată lumea ştie despre înfiinţarea de către Societatea „North American” a unei topitorii aici, în Medicine Bend. Ştii ce-nseamnă asta, Calem? Medicine Bend e pe cale să cunoască un nou avânt… şi cineva o să vrea să-i ia caimacul!

Calem se încruntă.

— Am auzit vorbindu-se despre asta. Dar mai sunt şi alte zvonuri?

— Fir-ar să fie, da! Dar astea nu-s nici jumătate din câte se aud. Se joacă o carte mare, cu Asaph Dean la mijloc strâns rău cu uşa. E pe cale să fie lăsat pe dinafară, ca să i se taie apa de la moară. Omul ăsta care ar trebui să fie stăpân peste tot în Medicine Bend, calea ferată, topitoria şi portul, este pur şi simplu trimis la plimbare, într-un fel sau altul. Eşti atent?

Calem încuviinţă din cap.

— Dar există o anumită ordine, doctore. Nu înseamnă neapărat sfârşitul pământului, faptul că vine o perioadă de avânt.

— Poate că nu… dar ia priveşte lucrurile dintr-un alt unghi. Ia presupune – fă doar o presupunere – că ar exista în Medicine Bend un cap de om influent, plin de idei. Ştie despre asaltul cuprului, cunoaşte toate rapoartele în legătură cu puritatea metalelor şi este angrenat în toate afacerile din domeniul mineralelor, cu privilegii pe care ar putea pune mâna. Va exista o asociaţie care se va ocupa de exploatarea minelor dacă Asaph Dean se duce de râpă – şi cine va conduce această asociaţie? Cel care controlează transportul naval şi topitoria! Ei şi dacă acel cap influent are să fie deştept, va cumpăra orice loc viran din oraş; va pune mâna pe orice petic de pământ necesar topitoriei. Societatea „North American”, i se va adresa lui, desigur şi el s-ar ţine la înălţime. Mare lucru, Calem şi o să ţină mult. Nu e ca exploatarea aurului unde terenurile secătuiesc. Munţii ăştia-s plini de cupru, au destul minereu de argint şi aur risipit ca să facă din ei raiul pe pământ. Aşa că, primul lucru e să se dea peste cap să pună mâna pe oraş… o să taie şi-o să spânzure – îţi dai seama? Orice local public, orice casă de moravuri uşoare, orice tripou afurisit din oraş îi va plăti câte ceva. Dar oraşul trebuie să se dezvolte fără îngrădirile legii – şi să rămână astfel. Şi odată ce pune laba pe tot, mai departe şobolanului o să-i fie lesne să scape de omul legii.

Era clar. Totul era atât de clar încât Calem simţi că-l ustură ţeasta. Focul tras asupra lui, încercarea nesăbuită a lui Dingo de a-l ucide…

Doctorul Wynn scoase din nou un mormăit şi făcu aceeaşi mişcare din capul ca de pasăre.

— Ei, să presupunem că a făcut totul, a pus laba pe pământ, a căpătat dreptul de exploatare – următorul pas va fi oraşul. Dar Medicine Bend nu-i o treabă prea uşoară. Asaph Dean a lăsat oraşul în plata Domnului; pentru el era o nimica toată şi l-a lăsat de capul lui. Mai întâi s-a ales Consiliul, a fost numit primarul şi şeriful – înaintea ta, Calem. Apoi oraşul a fost încorporat în stat, s-au făcut alegeri. Asta a fost primul pas pentru a-i pune cu botul pe labe pe rebeli. Când ai apărut în oraş, numele tău s-a pus la vot şi ai fost ales în chip legal şi oficial. Lucrul nu se mai poate schimba; nu poţi fi dat afară şi nici n-ai putea fi alungat, asta-i sigur – cum te văd şi cum mă vezi. E greu să-ţi calce în picioare faima – îi piere omului piuitul numai când te vede trecând pe stradă. Aşa că trebuie să fii înlăturat; altă cale nu există. N-ai să fii primul şerif din Medicine Bend care o să ajungă în cimitir. Ce urmează e lesne de înţeles. Are să fie dandanaua dracului – cei care n-or să vândă terenurile o să fie băgaţi în sperieţi sau ucişi. Până să se urnească din loc Asaph Dean va fi prea târziu. O să se vadă cu tolba goală şi cu altcineva care să pună în aplicare legea. E simplu ca bună ziua.

Doctorul Wynn tăcu şi se uită la Calem. Şeriful rămase o clipă fără să spună nimic.

— La cine te referi, doctore?

— Fir-ar afurisit să fie! Chiar de-aş şti, nu-s sigur că-ţi pot spune. Se ridică în picioare, scuturând din cap. Voiam doar să te fac să ştii cum văd eu lucrurile. Poate că-i de prisos, poate nu. Tu ai găsit o cale de a lua în piept viaţa cu greutăţile şi surprizele ei. Aşa se întâmplă totdeauna cu oameni ca tine, Calem – atâta vreme cât eşti în stare să manevrezi un trăgaci, norocul e de partea ta. Oricât de bine ar fi măsluite cărţile împotriva ta, nu interesează. Dar nimic nu poate birui un pistol bine mânuit în spatele căruia se ascunde o intenţie criminală. Se îndreptă spre uşă. Apropo, Dorry a angajat o cântăreaţă nouă. Curios lucru, fata m-a întrebat despre tine… cum arăţi, cine eşti, chestii de-astea. Nu-i nici un secret, cred, că Dorry se ţine de capul ei. Îi trage serios clopotele, vrea să o ia de nevastă. Credeam că te interesează s-o vezi jucând… este din toate punctele de vedere cel mai bun lucru de când există Medicine Bend.

— Pune-mă şi pe mine la socoteală, doctore. Ce-ai zice să mergem diseară?

— S-a făcut. Şi, Calem… chipul lui Wynn se schimonosi. Se zvoneşte că Cody Clark pune la bătaie bani grei pentru terenuri lăsate în paragină.

Trânti în urma lui uşa cu ramă de metal şi Calem rămase singur.

Cody Clark. Se gândi la chipul întunecat al proprietarului de tripou. Nutrea, în sinea lui, ură faţă de Cody; o ură oarbă, instinctivă, de neînduplecat. Şi, destul de ciudat, era sigur că şi Cody simţea acelaşi lucru în ce-l privea. Dacă n-ar fi respectat atât de temeinic legea, de mult l-ar fi provocat pe Cody la luptă – dar crima, chiar şi cea legală, era incompatibilă cu principiile lui. Era cât se poate de lesne să lunece prea departe, făcând abuz de armă. Dacă lăsa frâu liber unui asemenea impuls, jocul lugubru în care se angrenase ar fi dat greş. El putea supravieţui mentalităţii în care se născuse, dar aceasta doar dacă lua în piept orice situaţie şi preîntâmpina totul cum se cuvine. Dar, strâns cu uşa, ştia că armele şi-ar fi spus cuvântul în locul lui, repede şi mortal – şi de atitudinea asta extremă trebuia să se ferească.

Deveni conştient de scârţâitul protestatar al scaunului său cu pivot şi, mai cu seamă, de un alt sunet, îi era familiar şi se potrivea cu ideea, plină de temei, expusă de doctorul Wynn atât de fără înconjur. Fiara din Medicine Bend era reală şi vie, aşteptând nerăbdătoare să dezlănţuie un adevărat iad care să-l înghită pe Calem Ware dintr-o dată. Încruntă din sprâncene şi duse mâna spre sticla cu whisky, apoi se opri. Sticla – era chihlimbar învăluit în fum, lampa din birou făcând-o să piară închisă la culoare, înnorată de forme bizare, întemniţate înăuntru. O clipă se uită la ea, luptând cu pofta care-i dădea ghes. Era o luptă pe care înainte o câştiga şi o câştigă şi acum. Luă sticla şi o puse la loc în sertarul biroului.

Când Calem reveni pe strada Texas, oraşul era în plină forfotă. Un grup de bărbaţi călări se opri în faţa unei cârciumi, îşi legară caii şi se duseră înăuntru tropăind. Muzica se revărsa strident, nearmonios; un ţipăt sălbatic, de răzvrătire, străbătu hărmălaia tumultuoasă şi o clipă, totul se potoli. Apoi răsunară alte ţipete sălbatice şi râsete grosolane. Râsetele erau o bună dovadă a spiritului care domnea atunci în oraş. Calem dădu din cap, porni în jos pe strada Texas. Mergea încet, fără să şovăie şi picioarele lui lungi muşcau din distanţă, lăsând-o parcă în urmă, pas cu pas. Zăbovea dinaintea fiecărei cârciumi, fiecărui tripou, ca să asculte atent, înainte de a pleca mai departe. Îşi făcu rondurile de la un capăt la altul şi se întoarse. În bucătăria hotelului, Molly O’Brien plecase pentru noaptea aceea; o fată mexicană îi servi cina. Mâncă puţin, ascultând, cu urechile ciulite. Termină masa aprinse un trabuc şi se ridică. Simţea o ciudată împotrivire de a se întoarce în stradă. Nu ştia să definească această stare, dar simţea nevoia să evite… ceva. Un zâmbet trist îi flutură pe buze. Taleen era cea care avea această influenţă asupra lui; gândul de a o revedea îl făcea aproape să se înfioare. Nevoia lui de ea nu contenise niciodată şi faptul de a o vedea iarăşi, de a-şi da seama că e lângă el, îl tulbura şi mai mult. De ce nu putea ea oare să înţeleagă, să-l accepte aşa cum e şi să-şi petreacă împreună timpul fericit care va veni? Oftă şi clătină din cap.

O zi sau două înainte fusese atât de sigur, atât de încredinţat că perioada de frontieră depăşise punctul culminant, că momentele cele mai grele trecuseră. Acum nu mai era atât de sigur. Avea el dreptul să-i ceară să împartă cu el ceea ce putea fi o viaţă foarte scurtă? Ameninţările erau evidente, chiar dacă sursa lor nu. Era o problemă la care nu fusese în stare să răspundă în urmă cu zece ani şi desigur că nu putea găsi nici acum un răspuns.

Iar Dorry Dean – curios cum omul acesta pe care l-a socotit prieten a trebuit să se interpună între el şi femeia iubită. Dorry Dean – ce puţin ştia, într-adevăr, despre grăsanul cu ochi reci. Dorry îi păruse întotdeauna detaşat, nu o parte din sălbăticia oraşului Medicine Bend ci, la drept vorbind, un simbol a ceea ce localitatea avea să devină. Poate clădind noua Operă, Dorry se situase, pe sine în acel viitor nou şi mai bun, pe care Calem îl intuia pentru oraş. De mult îşi făgăduise că actuala funcţie de om al legii în Medicine Bend va fi şi ultima; că va trăi sau muri odată cu oraşul. Şi, până în această dimineaţă, perspectivele fuseseră bune. Până în această dimineaţă… Ca şi cum ceva care totdeauna ar fi fost prezent în oraş, atingea acum un punct culminant. Calem oftă din nou şi părăsi hotelul.

Toboşarul înveşmântat în roşu, din faţa barului „New Frontier Saloon” ţinut de Cody Clark, bătea darabana cu aceeaşi energie, iar poloboacele cu catran îşi înălţau sus limbile de foc. Râsul năvălea pe stradă, ca să se izbească, în valuri de sunete intermitente, de puhoaiele sonore din alte localuri. Peste drum, Opera era luminată şi îl văzu pe Dorry Dean urmărindu-l din priviri, cu un zâmbet abia mijit pe chipul lui rotund. Flutură o mână greoi. Calem îi răspunse la salut. Un bărbat venind călare, sări din şa. Legă dârlogii calului de bara pentru priponit şi trecu aplecându-se pe sub ea. Era Cody Clark şi zâmbetul lui sumbru îi fulgeră pe faţă.

— Bună, Calem.

— Salut, Cody. Ai fost călare?

— După cum vezi. Clark şovăi, apoi începu să râdă. Un râs forţat. Am dus banii pe care i-am strâns pentru doamna Brion. I-a primit.

— Bine.

— Nu prea sunt sigur de asta. Cody părea profund jignit, îl preocupa ceva. Dooley a fost de faţă.

Asta veni ca un trăsnet pentru Calem. De fapt se şi aşteptase şi totuşi îl luă pe nepregătite. Se sili să dea din cap într-o doară.

— Dar banii i-a păstrat?

— Da. Dooley începuse să facă scandal, dar când femeia s-a răţoit la el, a şters-o cu coada-ntre picioare. E nebun, de legat, Calem. Ştii că are ce are cu tine. Zice că de la tine a pornit ideea.

— Are dreptate, aşa şi este, rosti Calem, scurt. Acum am să beau un pahar.

Cody îl conduse înăuntru. Barul „New Frontier” era luminat puternic. Părea ticsit, dar oamenii, o sumedenie, stăteau liniştiţi, nu prea zgomotoşi. Un continuu dute-vino pe scări, spre tripou.

Doctorul Amos Wynn se afla la bar şi îi văzu, venind. Ridică mâna în semn de salut şi Calem se apropie de el.

Doctorul Wynn închise un ochi, încetişor.

— E aici tânărul Gregg Dean – beat criţă, Calem şi-i pus pe harţă.

Cody Clark strâmbă din nas.

— Băieţandrul ăsta, beat… are să facă mare tărăboi mâine, poimâine.

Înainte ca barmanul să fi venit la ei, se auzi un răcnet puternic; oamenii se retraseră repede în lături. Calem făcut un ocol, dădu cu mâna la o parte haina din dreptul pistoalelor, un gest mecanic, extrem de iute. Îl văzu pe Gregg Dean, la capătul barului, aţinându-i calea, iar între el şi Calem se afla un văcar bondoc, scurt în picioare. Părul roşcat i se resfira din pălăria cu gardini largi, răsucite în sus şi înjura în gura mare. Faţa lui Gregg era roşie, ochii tulburi de băutură.

— Nu mai beau cu nici un păduchios de cioban din Texas! răcni Gregg.

— Păi, tu eşti un filfizon netrebnic…

Pumnul lui Gregg zbură cu răutate şi se opri în falca omuleţului, care căzu la pământ. Numaidecât Gregg vârî mâna în haină, după armă.

— Stai aşa, Gregg! strigă Calem.

Se apropie cu paşi mari. Văcarul zăcea leşinat. Unul din prietenii lui se afla lângă el.

— Ce dracu se petrece în târgu’ ăsta prăpădit? întrebă texanul. Maimuţoiu’ ăsta zărghit are să ucidă pe cineva.

Gregg se uita atent la Calem. Mâna îi rămăsese înăuntrul hainei. Chipul îi era încordat. Îşi plimbă ochii la mâna dreaptă a lui Calem, care se mişca uşor, lateral. Faţa lui avea o paloare cadaverică; îşi umezi buzele.

— Nu încerca să tragi, Gregg, îl preveni domol Calem. Dacă o faci, te ucid.

Scena se prelungi o bună bucată de vreme; lumina puternică marca fiecare figură, fiecare spirală şerpuitoare de fum profilată pe tavanul împodobit în stil rococo. Tânărul Dean era încordat, se lăsă puţin pe spate; dar Calem părea destins, la largul său.

Faţa lui Gregg avu apoi un tremur. Ochii i se înceţoşaseră. Părea să şovăie. Lăsă mâna jos de pe armă.

— Dacă aşa vrei, fie! se dezvinovăţi el. Dar să ştii că n-am să-ţi fac jocul… ucigaş blestemat!

Calem nu-l luă în seamă. Văcarul se ridicase de jos, privind în jur buimac. Tovarăşul său îl sprijinea pe după umăr, ajutându-l să se ţină pe picioare.

— Ţi-e mai bine, băiete?

— Uf! Aa, fir-ar să fie, sigur, m-a prăpădit vita asta cornută…

— Ţine-ţi gura, Curly, i-o reteză tovarăşul lui. Vorbeşti cu Calem Ware. Făcu semn către şerif. O să plecăm în linişte, şerifule.

Calem clătină din cap.

— Nu-i nevoie, fiule, rosti cu blândeţe. Tânărul Dean are să plece.

— Aşa să crezi tu!

Gregg Dean, cu chipul puhav de băutură, era pus pe harţă.

Vocea lui Calem păstră un ton domol, dar avea ceva deosebit de aspru.

— Am tolerat, Gregg, mai mult decât s-ar fi cuvenit. Data viitoare când mai faci scandal n-ai să stai numai o noapte la răcoare. Ai s-o ştergi din oraş… şi-o să rămâi până te trezeşti. Prima cârciumă care-ţi mai vinde de băut, o închid.

Cody Clark interveni.

— L-ai auzit Gregg. Nu vreau să am balamuc. Du-te acasă.

Gregg se uită în jur prin încăpere. Oamenii se fereau să-i întâlnească privirile. Un rânjet batjocoritor îi încreţi buzele când se întoarse, clătinându-se, spre Calem.

— Eşti… eşti un ucigaş afurisit! Ai pus tot oraşul ăsta cu botul pe labe, dar nu şi pe mine! Vedea-te-aş mort!

— Ai putea să-ţi încerci norocul, Gregg, spuse Calem, liniştit. Chiar acum ţi l-ai putea încerca.

Aşadar, o provocare deschisă. Lucru incorect; fusese luat în zeflemea de un om care nu era egalul lui în mânuirea armei. Altminteri, Calem n-ar fi putut să-i pună pe ceilalţi pe fugă şi astfel să trăiască mai departe sub masca aprigă aleasă de el.

Chipul lui Dean se împietri, roşeaţa îi dispăru din obraji, lăsându-i albi ca varul. Îşi frecă buzele, trecând cu privirile de la unul la altul. Mâinile îi tremurau. Apoi izbucni:

— Nu! zbieră şi vocea lui era piţigăiată, trădând frica.

Făcu stânga-mprejur, o zbughi printre beţivi şi dus a fost.

— Aşa mai zic şi eu. Doctorul Wynn strâmbă din nas. Pe lângă celelalte metehne, tânărul Gregg mai e şi laş. L-ai luat tare, Calem.

Şeriful dădu din cap.

— Dar nu l-aş fi ucis, doctore, spuse. Şi e un lucru pe care nu l-aş afirma în legătură cu mulţi oameni. Tovarăşul lui Curly e acolo… sigur că l-ar fi doborât pe Gregg. Ai văzut cum mânuieşte arma?

Cei doi texani se întoarseră la bar, văcarul scund frecându-se la falcă. Celălalt era înalt, zvelt şi unica lui armă, cu şase cartuşe, o avea prinsă la şold, cu tocul scurt şi înnegrit din pricina întrebuinţării. Se vedea cât de colo că era un ţintaş bun. Doctorul Wynn mormăi ceva şi se întoarse la bar.

— Cred că ai fost ca de obicei drept, Calem… dar nimic pe lume n-ar putea să-l facă şi pe Gregg să vadă lucrurile astfel.

Cody Clark veni la el.

— Ţii cu tot dinadinsul să nu-i mai vând alcool lui Gregg de acum încolo?

— Da, cu tot dinadinsul, Cody. Am să închid primul local în care-l prind bând. Şi închis rămâne.

— Voiam numai să fiu sigur. Hai să bem ceva.

Băură în tăcere.

— Îţi încerci norocul, doctore, în noaptea asta?

Doctorul Wynn se încruntă.

— Astă-seară nu, Cody. Era cât pe-aci să uit. Scoase ceasul, de mărimea unui nap, din buzunarul vestei înflorate. E trecut de nouă şi voiam s-o mai prind pe cântăreaţa aia venită de curând la Operă. Vii, Calem?

Calem puse paharul pe tejgheaua barului.

— Ţi-am spus că merg.

Părăsind localul „New Frontier”, traversară strada. Dorry Dean stătea pe noul trotuar de ciment din faţa clădirii de cărămidă roşie, cu privirile aţintite asupra localului. Dădu din cap în semn de salut când ajunseră acolo.

— Am auzit de tărăboi. Mă întrebam dacă tu l-ai făcut, Calem. Rânji. Du-te înainte, doctore. Am ceva personal să vorbesc cu Calem, un minut, aici.

Doctorul Wynn se uită şi la unul şi la altul, apoi intră; Dorry se îndreptă spre capătul clădirii.

— Pe aici, Calem. Te ţin numai un minut. Calem îl urmă.

Ochii gălbinicioşi ai lui Dorry păreau şi mai tulburi ca de obicei, complet inexpresivi.

— Mi-a spus Taleen, începu el, simplu. Voiam să fiu sigur că înţelegi că n-am ştiut, n-am bănuit nimic până nu mi-a spus ea.

— E-n ordine, Dorry, rosti Calem. De ce oare nu-l putea urî pe omul ăsta dinaintea lui? Nu simţea nimic, nici un resentiment, nimic. Totul s-a sfârşit între noi de acum zece ani.

— Eşti sigur de asta, Calem?

Nu era sigur. Minţea. Nu putea spune. Dorry n-avea nici o vină. N-a fost vina nimănui, doar a lui, poate.

Dorry îi luă tăcerea drept un răspuns.

— Mă bucur, Calem, adăugă, repede. Nu ştiam cum ai să te simţi…

Nervozitatea pusese stăpânire pe Dorry. Grăsanul se temea de el. Calem îşi dădu seama de asta şi un râs convulsiv îi gâlgâi în gât. I se părea absurd că singurul om care stătea între Calem Ware şi fiinţa cea mai dorită de el din lume, n-avea de ce să se teamă din pricina lui. Câtuşi de puţin.

— Ea… ar dori să te vadă după spectacol, Calem, continuă Dorry. Ştii cum se ajunge în culise. Vrea să te vadă singur. După… după aceea, dacă vrei să vorbeşti cu mine, voi fi în birou.

Calem dădu din cap, dar nu-i răspunse. Nu se încumeta să scoată un cuvânt.

Intrară în teatru. O sală plină până la refuz. Femei şi copii, fără beţivi gălăgioşi. Era o dovadă a veleităţilor celor din Medicine Bend. O orchestră de patru persoane tocmai atunci termina o melodie drăguţă. Dorry îl conduse într-o lojă din dreapta sălii. Doctorul Wynn se şi afla acolo; bătea entuziasmat din palme la sfârşitul numărului.

— Astă seară suntem cineva, Calem. Asta-i loja lui Dorry.

Grăsanul rânji.

— Distraţi-vă. Eu mai am nişte treburi. Poate ne vedem mai târziu, Calem. Se uită în ochii şerifului, apoi îi lăsă singuri.

Scena era puternic luminată de nişte lămpi aşezate de-a lungul podiumului. Cortina roşie, grea, cădea în falduri graţioase. Un soi de aşteptare mută se aşternu în public de îndată ce ultimele aplauze se stinseră. Prima parte a reprezentaţiei cu „Ella, nostima blondă” se terminase, urmau primele trei numere de varietăţi muzicale. Venea un număr după care publicul se dădea în vânt; o binecunoscută cântăreaţă, îndeajuns de atrăgătoare şi, pe deasupra, cine nu ştia că Dorry Dean, fratele lui Asaph, era mort după ea? – asta făcea din apariţia Taleenei un eveniment mult aşteptat. Calem simţi cum i se accelerează pulsul. Ciudat, niciodată n-o mai auzise cântând. De câte lucruri, de cât de multe lucruri n-a avut el habar în legătură cu Taleen. Dar acum era prea târziu. Nu se mai îndoia de motivul pentru care voia să-l vadă, în seara aceea, după spectacol. Ea luase o hotărâre, iar Calem ştia răspunsul cu înspăimântătoare certitudine.

Cortina roşie, luminată, se dădu la o parte şi orchestra atacă o melodie obsedantă. Calem o recunoscu a fi una din piesele lui Stephen Foster, compozitor apreciat în acea regiune de graniţă. Decorul fundalului era dintr-un material alb, lucios, pe care se proiecta lemnul negru al unui pian lung; dinaintea acestuia sta un bărbat în haine negre, cu mâinile pregătite pe claviatură. Făcu un semn din cap spre orchestră şi muzica deveni mai amplă. De deasupra balconului, o dâră albă de lumină se răsfrângea în jos, prinsă de o sumedenie de reflectoare scânteietoare care o intensificau – în acest fascicol de lumină păşea Taleen. Calem simţi că i se taie respiraţia. Nu o mai văzuse niciodată astfel, suplă, ca trecută prin inel, vibrantă stăpână pe sine, păşind plină de graţie pe scenă, aplecându-se delicat în faţa tumultului răsunător de aplauze. Calem aplauda la fel de tare ca şi ceilalţi. Întâlni privirea mirată a doctorului Wynn.

— Ce naiba, Calem, protestă doctorul, nici măcar n-ai auzit-o cântând!

— Nu e nevoie să o aud cântând, îi întoarse vorba Calem; era palid la faţă, ochii aproape complet lipsiţi de culoare.

Doctorul Wynn se uită fix la el apoi clătină capul dintr-o parte într-alta.

Nu era o voce mare şi totuşi ţinea încordat acel public neexperimentat, îl ţinea încordat şi-l vrăjea. Glasul ei acoperea întreaga sală şi lua frumos notele de sus. Gâtul subţire, splendid, era ca o coloană imaculată; cânta de parcă fiecare cuvânt ar fi avut o anume semnificaţie pentru ea. Mai întâi un cântec de leagăn gingaş, apoi se auzi corul emoţionant în Oh, Susanna iar publicul se alătură şi el. Pianul se curmă în tăcere apoi începu din nou, încetişor:

O văd în vis pe Jeannie, cu părul blond al ei…

Pentru Calem melodia era fermecătoare, plină de un tâlc nou. Cântăreaţa termină. Mulţimea se înfierbântase, tropăind din picioare când căzu cortina roşie, bătând din palme, fără să mai ţină seama de demnitatea proaspăt câştigată, până ce cortina se dădu din nou la o parte şi Taleen veni la rampă, cu rochia-i albă fluturând liberă ca o flacără jucăuşă.

Calem se ridică în picioare. Îi era ciudat de rece. Doctorul Wynn se uită la el, atent. Părea pe jumătate orb, poticnindu-se când ieşi din lojă. Trebuia să se ducă la ea, s-o vadă – şi totuşi ar fi preferat să dea ochi cu o duzină de bărbaţi înarmaţi, pentru că această întrevedere însemna tot aşa de sigur sfârşitul vieţii lui, ba cu mult mai groaznic încă. Iubirea care nu-l părăsise niciodată, acaparase din el mai mult decât şi-ar fi închipuit. Era o parte din pulsul care-i bătea cu putere, o parte din fiecare răsuflare, din aerul pe care-l trăgea în plămâni.

La piciorul scării dădu să intre în culise, dar se opri locului. Un bărbat alerga spre el, prin foaierul acoperit de covoare. Din sală se auzeau stingându-se şi ultimele aplauze. Luminile rampei se micşorau anume pentru scena finală. Dorry Dean veni spre el, răsuflând din greu, faţa lui durdulie numai pete de roşeaţă.

— Calem ar fi bine să te duci într-un suflet la „New Frontier”! strigă. Dooley Brion a înnebunit de-a binelea. Am auzit că l-ar fi omorât pe Cody Clark şi că face prăpăd prin localul acela afurisit!

Calem împietrise parcă. Fusese stăpânit de un straniu sentiment de frică şi acum, încet ceva de care se temuse îl îmboldea. Frică. Frica de uriaşul Dooley şi de înspăimântătoarele lui mâini ucigaşe. O clipă rămase în cumpănă, apoi înjură şi părăsi teatrul, alergând.

Date: 2015-02-16; view: 610