Complotul.

Era puţin după ora patru după amiază, când Calem s-a dus la birou. Deşi trecuse de prânz, nu-i era prea foame. Nodul greu, musculos, din stomac îi mai dădea crampe şi simţea un tremur uşor în picioare. În birou avea o sticlă cu whisky, dar nu se încumetă să tragă o duşcă. Încruntă sprâncenele şi faţa lui slabă căpătă o expresie aproape buimacă. Închise ochii şi ascultă; acelaşi zgomot îndepărtat, miorlăitul pierdut parcă în zarva oraşului.

Faţa i se făcu numai broboane de sudoare; scutură capul. Nu putea continua să se supună acestei veşnic prezente amăgiri. Nu era nici o fiară, ci pur şi simplu un oraş, un oraş de graniţă abia înfiripat, care avea prilejul fericit să ajungă ceva mai ca lumea. Prea îndelung trăise la un pas de moarte, prea ajunse să o cunoască bine – asta era nenorocirea. Tocmai simţul morţii îl făcea să-şi închipuie că aude vaierul acela de fiară înfometată… şi totuşi. Doamne, cât de limpede se auzea!

Se duse cu un pas nesigur la scară şi o urcă. Găsi uşa neîncuiată, dar cheile atârnau în locul lor obişnuit. Iar uitase chelnerul să încuie uşa – dar nu era nimic, în arest se afla numai Charley Drew şi el n-avea unde să plece. Calem intră în secţia celulelor, trase uşa după el şi o încuie, apoi puse cheile în cuiul de pe partea dinăuntru a uşii. Acolo, sus, era cald, însă ferestrele odată deschise, promiteau aer.

Charley Drew şedea pe pat, cu masa rudimentar construită dinaintea lui. Fila atent nişte cărţi şi se uită în sus, zâmbind, la Ware.

— Bună, şerifule, spuse. Îşi trecu degetele subţiratice prin părul tărcat cu alb. Era nebărbierit şi ochii îi ardeau ciudat. O paloare îi năpădise pielea arsă de soare. Deodată se porni pe o tuse cumplită. Spasmul a fost scurt, dar l-a lăsat gâfâind, cu răsuflarea întretăiată. Nu se lăsa copleşit de boală. Râse. Am auzit spunându-se că ai avut de furcă azi dimineaţă. Niciodată nu l-am socotit pe Dingo un răufăcător. Dooley ar fi trebuit doborât.

— Îţi mulţumesc, Charley, dacă vrei cumva să mă pui în gardă, rosti Calem, plictisit. L-am şi văzut pe Dooley Brion. Venise pentru Dingo. N-o să fie tărăboi.

Charley mişca mâinile cu dexteritate. O carte de joc apăru ca din pământ. Era un as.

— Curioşi oameni şi cartoforii ăştia, spuse, dus pe gânduri. Îşi bat capul să înveţe toate pungăşiile la joc şi pe urmă niciodată nu le pun în practică. Nu există nătărăi mai mari ca cei ahtiaţi după jocul de cărţi. O dată am câştigat o sută de mii într-o croazieră pe Mississippi, în ‘68 şi apoi am pierdut toată blestemăţia asta dintr-un foc, la New Orleans.

— Norocul omului e capricios, Charley.

— Da, asta aşa-i.

Drew se uită fix în altă parte; Calem înţelese unde voia să bată. Simţi iar nodul din stomac strângându-i-se şi plecă mai departe.

Intră în ultimă celulă pe stânga. Îşi atârnă haina, se desfăcu la guler şi la cravată, descheie cataramele de la centiron şi-l puse în cuier. Apoi scoase cizmele şi îşi frecă picioarele în ciorapi unul de altul. Auzea foşnetul cărţilor de joc ale lui Charley Drew, în timp ce se lungea pe spate în patul tare. Închise ochii. Se zvârcoli neliniştit, apoi se aşeză în capul oaselor, scoase un trabuc din buzunarul cămăşii şi îl aprinse. Pufăi în tăcere câteva clipe.

Taleen se afla în Medicine Bend. Gândul ăsta se ivi brusc, forţat din ungherele ascunse ale minţii lui, unde îl îndepărtase. Nu cuteza să se gândească prea mult. Avea prea mare nevoie de ea. O mai iubea încă, niciodată nu contenise să o iubească. Încerca să se gândească anume la o altă femeie, să facă în aşa fel încât un alt chip să-i sălăşluiască limpede în minte. Pentru o clipă izbuti, gândindu-se la Cora Dean, cu ochii ei negri, tragici; apoi imaginea Corei se înceţoşa, schimbându-se în aceea a Taleenei. Era un chip binevoitor, cu nişte ochi ageri, semeţi şi o gură cărnoasă. Fata frumoasă de odinioară devenise o femeie puternică, plină de încredere în sine. Dorry Dean era îndrăgostit de Taleen, voia să o ia în căsătorie. Colţurile gurii i se lăsară în jos; îşi îndreptă ochii spre armele din perete, apoi clătină capul. Nu era nicidecum o soluţie; mai rău, îl va costa şi ultima şansă pe care ar fi avut-o ca Taleen să se mai întoarcă…

Strivi trabucul pe duşumea aproape cu sălbăticie, apoi se lungi din nou. Închise ochii. La naiba cu Dorry Dean şi Dooley Brion, cu Cody Clark şi cu toţi ceilalţi. Mai cu seamă cu Medicine Bend şi cu fiara care se tânguia, caracterizând viaţa lui aici…

Se trezi lac de sudoare. Aripa arestului era cufundată în întuneric. Când se ridică, o pală de vânt răcoros îl izbi în faţă. Bezna învăluia oraşul şi încet, încet, zgomotele nopţii începură să se desluşească. Calem şedea pe marginea patului, cu gura parcă plină de vată; plămânii îl dureau, nodul apăsător strângându-i-se în pântece. Se ridică în picioare dinaintea ferestrei cu gratii şi inspiră adânc. Aerul era curat, mirosea a ploaie parcă. Dar n-o să plouă la noapte şi n-o să plouă săptămâni întregi. Norii aveau să se bulucească în înalturi, iar vântul se va abate către preeria îndepărtată şi, în cele din urmă, ca şi cum reprezentaţia de pe cer ar fi ajuns la un deznodământ, avea să se pornească ploaia. Când se pornea, ţinea zile în şir şi Texas Street devenea o mlaştină în toată legea.

Se auzi scăpărarea unui chibrit la celălalt capăt al coridorului şi lumina slabă, gălbinicioasă, aruncă umbre lungi peste tencuiala pereţilor. Îi veni un iz acru de fum de trabuc, Calem scutură din cap ca să-şi alunge rămăşiţele somnului; se aşeză în pat şi-şi încălţă din nou cizmele. Îşi prinse centironul cu armele, puse haina pe el, se încheie la guler şi îşi potrivi cravata. Apoi ieşi, mergând cu un pas sigur pe coridorul întunecat unde, la capăt, găsi lampa şi o aprinse. O clipă, flacăra pâlpâi fumegând, apoi începu să lumineze din plin. Calem îl văzu pe Charlie Drew rezemat de perete, în celulă, cu un trabuc între dinţii albi. Ochii lor se întâlniră o secundă, totuşi amândoi tăcură. Calem descuie uşa căptuşită cu o placă de fier şi ieşi afară, pe scări. Trase uşa după el dar nu o încuie, prinse cheile în cui, apoi coborî încet treptele.

Cineva aprinsese lampa în birou, dar încăperea era goală. Când se îndreptă cu faţa spre pupitrul de lucru, uşa principală se deschise cu zgomot şi intră chelnerul mexican încovoiat din pricina tăvii împovărate. Rânji, aşeză ibricul cu cafea şi o ceaşcă pe pupitru.

— Molly a trimis-o, i se adresă chelnerul.

Aşteptă o clipă, dar Calem nu spuse nimic, aşa că porni pe scări în sus cu cina pentru Charley Drew.

Calem turnă cafeaua neagră în ceaşcă, trase un sertar, scoase o sticlă. Turnă alcool în cafea şi aşeză la loc sticla în pupitru. Ridică ceaşca şi mirosi lichidul aburind. Îl durea rău burta de foame. Sorbi încet cafeaua, apoi scurse ceaşca; o umplu din nou, dar nu mai adăugă whisky. Dădu pe gât cafeaua cu înghiţituri lacome – îi plăcea cum îl ardea pe beregată.

Oraşul se trezise la viaţă, când Calem ieşi din birou. Pe strada din faţa barului lui Cody Clark, „New Frontier”, patru butoaie cu smoală aruncau în sus flăcări şerpuitoare, iar un bărbat într-o uniformă roşie bătea de zor într-o tobă de alamă. O jumătate duzină de cai stăteau priponiţi, iar călăreţii umblau de colo-colo pe stradă. Peste drum, un grup gălăgios de mineri, uşor identificabili, intra într-o cârciumă. Un pian se auzea ca o zdrăngăneală nearmonioasă. Ferestrele de deasupra foaierului de la Operă erau luminate şi un om de culoare aprindea lămpile cu abajururi de aluminiu din dreptul celor trei ochiuri de geam.

Calem se opri să-şi aprindă o ţigară de foi. Trase fumul în plămâni, îl degajă uşor într-un firicel vaporos. Ochii i se îngustară. Pipăi cu mâinile armele din tocuri, le slăbi puţin, apoi porni să facă primul rond. Mergea încet, cu pas măsurat; niciodată nu trecea pe acelaşi drum seară de seară; prea ar fi fost la îndemână cuiva să se aşeze în aşteptarea lui. Dacă stătea locului înainte de a pătrunde în fundături sau pe alei întunecoase, popasul se făcea pe neobservate. Şi cu toate că apariţia lui era neprevăzută, observa orice mişcare a fiecărui om de pe stradă.

Prin mijlocul Medicine Bendului trecea o linie invizibilă de demarcaţie, o linie despre care ştia oricine în oraş. Capătul nordic al oraşului aparţinea crescătorilor de vite; însoţitorii călări, conducătorii de cirezi, proprietarii de vite patronau cârciumile şi magazinele aflate la nord de Calea Idaho. La sud de strada principală care tăia oraşul, aveau prioritate minerii, în vecinătatea debuşeurilor navale pentru transportul minereului; aici, în partea de sud a oraşului, se iscau cel mai adesea scandaluri, pentru că posesorii de vite stăruiau în a patrona localurile minerilor. Unele din ele, ca de pildă „New Frontier” a lui Cody Clark, sau Opera lui Dorry Dean, erau deschise pentru ambele grupări – dar în general fiecare în parte îşi favoriza propria fracţiune din oraş.

Legal, funcţiunea de şerif era remunerată din impozite, dar în cazul lui Calem Ware, în urma propriilor lui insistenţe, s-a renunţat la acest sistem. A fost în avantajul lui Calem, pentru că de la arest nu scotea prea mulţi bani – onorariul lui rămânea acelaşi, indiferent de numărul arestărilor făcute. Atitudinea lui a influenţat poziţia oraşului faţă de el. Majoritatea şerifilor prea erau înclinaţi să se slujească de calitatea lor de a percepe impozite ca să stoarcă salarii enorme de pe spinarea cetăţenilor – iar resentimentele faţă de asemenea tactici duceau de obicei la vărsări de sânge.

Buclucul a început la capătul sudic al străzii Texas. Calem traversă strada, nedumerit de atâta monotonie; era după opt şi nu auzise nici un foc de armă, nu se amestecase în nici o încăierare. Prea era linişte. Se afla la a treia uşă lângă cârciuma „Gland Hand”, când deodată geamul din faţă se făcu ţăndări; nişte oameni vociferau şi dinăuntru se auzea venind un zgomot ca mugetul de taur. Fără a-şi întrerupe firul gândurilor, Calem alergă spre uşile batante, scoţând armele. Încăperea era plină de un fum să-l tai cu cuţitul, iar căldura atâtor trupuri aburise oglinda din dosul barului. Oamenii erau împinşi în lături de la mijlocul duşumelii şi, în spaţiul creat, doi mineri se tăbârceau într-o încăierare.

Erau de statură egală, amândoi cu început de chelie, amândoi asudând de mama focului şi, cu toate că neîndemânatici, îşi cărau la pumni grei, forţându-se să se doboare unul pe celălalt. O clipă, Calem rămase locului. Nimeni nu băgase de seamă apariţia lui acolo, până şi barmanul se aplecase peste tejghea, atent să urmărească evoluţia celor doi luptători. Timp de două minute, poate, bătălia se desfăşura cam la egalitate; apoi, unul dintre ei trase o lovitură ca de măciucă, iar celălalt se prăvăli. Numaidecât învingătorul urlă triumfător şi sări înainte să-i mai ardă câteva celui căzut la pământ. Cizmele de miner, ţintuite cu piroane grele, l-ar fi vătămat rău de tot. Calem îşi dădu seama şi interveni imediat. Făcu vreo câţiva paşi, aruncând la o parte pe unul care-i stătea în cale şi îl lovi pe minerul cu pricina, cu patul armei. Spatele acestuia se curbă ca un arc, sub forţa loviturii şi căzu de parcă ar fi fost un sac. Celălalt se ridică în picioare, poticnindu-se cu ochii înceţoşaţi de băutură, aţintiţi bezmetic asupra adversarului.

— Ia-l sus! porunci Calem. Voi doi o s-aveţi timp să vă săturaţi de somn.

Minerul rânji, hăbăuc.

— Aa, al naibii, ne jucam şi noi, şerifule!

— O să continuaţi la răcoare. Hai, şterge-o!

Un moment, minerul pus pe harţă se zgâi, apoi dădu din umeri, se aplecă şi-l ridică în braţe pe vrăjmaşul doborât, proptindu-l cu o smucitură pe un umăr. Rânji la mulţimea de bărbaţi strânşi ciotcă.

— Halal, a fost o scărmăneală pe cinste!

Calem mergea în urma lor şi uşile se trântiră după el. Oamenii se prăpădeau de râs, bine dispuşi şi un pian mecanic, unul din primele din regiune, începuse să cânte, strident, o melodie populară de jale. Calem ajunsese cu prizonierii săi în mijlocul străzii, oamenii îi ocoleau ca să poată trece. Când se aflară în faţa Operei, se auzi o droşcă uruind lângă ei. Calem desluşi un bărbat şi o femeie, rezemaţi de spetează ca şi cum n-ar fi vrut să fie recunoscuţi. Era trăsura lui Dorry Dean; Calem recunoscu perechea de cai roibi. Dorry şi Taleen? Buzele i se lăsară în jos cu răutate şi minerul, uitându-se în urmă, mări iute pasul.

Femeia îşi împinse umerii înapoi, pe scaunul acoperit cu un material din păr de cal şi îşi lăsă capul în jos, deşi avea un văl pe obraz. Butoaiele cu catran din faţa barului „New Frontier Saloon” luminau strada aproape ca ziua.

— Trebuie neapărat să treci pe strada Texas? întrebă ea iritată.

Bărbatul întoarse capul. Faţa-i era întunecată, ochii strălucitori. Zâmbi arătându-şi dinţii albi şi egali.

— Pentru ce ţi-e teamă, Cora? Calem n-are ochi de pisică, ştii foarte bine. Şi chiar dacă ar avea, vălul ăsta te ţine tăinuită.

— Nu sunt sigură, rosti femeia repede. Cody, asta-i nebunie curată. Mergi prea departe.

— Crezi? Jucătorul riscă întotdeauna.

— Dar, te rog, nu m-amesteca pe mine. Câteodată, Cody, am impresia că ţi-ai pierdut minţile.

— S-ar putea, Cora – cel puţin în ce te priveşte, întinse o mână şi o apucă pe a ei. O clipă se retrase, apoi rămase cu mâna într-a lui.

— Aş vrea să cred asta.

— Nu ţi-am dovedit-o?

— Cred că da… în felul tău.

Când droşca ajunse la capătul străzii luminate, iar oraşul rămăsese mult în urmă, ei îi veni inima la loc. Ridică vălul de pe chip şi se răsuci în scaun ca să-i vină în faţă.

— Nu putem s-o ducem aşa o veşnicie. Au şi început clevetelile.

— Pe care nimeni nu le crede.

— Dar pe care destul de curând oamenii se vor apuca să le creadă.

— Ştiu şi asta. Îţi închipui că nu mă trec năduşelile clipă de clipă, zilnic, la gândul ăsta?

Pe întuneric, chipul lui părea un oval nedesluşit.

— Prea te pricepi să le ticluieşti, Cody! Uneori mă întreb dacă ţii la mine cât negru sub unghie. Ce urmăreşti, Cody?

Îşi petrecu braţul în jurul ei, o trase spre el.

— Pe tine şi nimic mai mult!

— Ăsta nu-i un răspuns. Pe mine mă ai. Voi face tot ce-mi ceri. Dacă vrei să-l părăsesc pe Asaph, să fug… numai să-mi spui. Nu mă-ntreba nimic, Cody, tu spune-mi numai!

El se retrase brusc.

— Asta ar stârni un tărăboi nemaipomenit, nu crezi? Asaph Dean stăpâneşte jumătate din regiunea Colorado… este omul cel mai bogat din vest. Ce şanse am putea avea noi? Îţi închipui că ne-ar lăsa să plecăm? E un moşneag, Cora, cu douăzeci de ani mai în vârstă ca tine… tu eşti un bun al lui, la fel ca pământul, vitele, minele. S-a luptat ca un nebun să păstreze ce-i aparţine… niciodată n-o să te lase să pleci… deocamdată n-am avea cum să-i ţinem piept.

— Deocamdată? Aşa o să fie mereu!

— N-ai încredere în mine?

Ea se împietri.

— Cody, să nu mă-ntrebi niciodată asta. Eu sunt îndrăgostită de tine, dar nu-s idioată. N-am încredere în tine. Ştiu că eşti un mincinos şi un escroc, iar eu destul de vanitoasă ca să gândesc că aş fi o excepţie pentru tine. Dacă n-aş gândi astfel, aş mai fi eu aici, acum? Dacă Asaph ar afla vreodată…

— Ne-ar ucide pe amândoi. Nici o scăpare n-ar exista. Nu s-ar lăsa până nu ne-ar nimici. Cu arma n-aş putea ajunge la el. Are oamenii lui, oameni ca Ware… n-aş avea nici o şansă.

— Cred că nu.

— Trebuie să aşteptăm. Se opri. Nu prea mult. Îţi făgăduiesc acest lucru. Am pus ceva la cale…

— Tu, totdeauna pui câte ceva la cale, Cody… şi niciodată nu-ţi merge. Glasul ei era plin de amărăciune. Ce rost mai are, Cody? Viitorul nu ne pregăteşte nimic. Uneori, uneori…

El tăcu pentru moment, apoi îşi trecu din nou braţul în jurul ei.

— Tu ştii foarte bine.

— Dacă te-aş putea crede, Cody… oh, numai dacă te-aş putea crede!

Se aşternu liniştea între ei. Droşca uruia mai departe, copitele cailor răsunând desluşit. Răsări luna.

— Smocuri de nori iuţi se îngrămădeau dinainte-i, ca şi cum ar fi stat în calea înaintării astrului pe bolta cerească. Silueta uriaşă, neagră, a reşedinţei lui Asaph Dean se ivi în zare. Două ferestre, la jumătatea inferioară a imensei clădiri, erau luminate, restul se afla cufundat în beznă. Droşca făcu puţin zgomot când intră pe poarta trăsurilor, apucând-o pe alee spre casă.

— Asaph nu se întoarce de la Denver decât mâine, Cody, şopti ea. Aş putea să scap de cei doi mexicani…

— Acum cine riscă? întrebă el, aspru. Nu fi proastă, Cora. Ne-ntâlnim şi noi când om putea. La noapte… la noapte am altceva de făcut.

— Ceva în legătură cu… noi?

El şovăi o clipă.

— Da.

Trăpaşii se opriră brusc. Femeia lunecă de pe scaun în braţele lui. Rămaseră înlănţuiţi un moment, apoi el se desprinse.

— Să nu mă amăgeşti, Cody! rosti ea pe şoptite, cu o voce aspră, violentă. N-aş putea rezista, nu, după…

O sărută.

— Nu fi nebună. Te iubesc, Cora, pentru că eşti tare, pentru că ştii ce vrei şi te zbaţi să obţii ce ţi-ai pus în gând, cu orice preţ. Lucrurile vor merge bine. Îţi făgăduiesc.

Îl sărută încă o dată, pătimaş, apoi se strecură afară din trăsură. Auzea pasul ei uşor pe prundişul drumeagului – o uşă se deschise şi se închise, încet, îmboldi caii. În lumina de un galben spălăcit ce răzbea pe fereastra prin faţa căreia trecu, faţa lui avea o expresie lugubră, batjocoritoare. Duse mâna la gură, îşi frecă buzele, apoi se porni pe chicotit – lovi cu hăţurile ca să iuţească roibii, s-o ia la trap.

Jumătate de oră mai târziu, mâna caii pe un drum tivit de arbori, care ducea spre nord. La o casă se vedea lumină şi opri în curte. Clădirea era mică, gardul într-o stare jalnică, acoperişul într-o rână. Părea aplecat, o coamă în bătaia vântului de munte, care sufla veşnic prin preajmă, în rafale. Cody Clark stătu liniştit un moment, până ce uşa se deschise şi silueta unei femei se profilă în lumina tremurândă a unei lămpi. Apoi coborî agale.

— Cine-i acolo? întrebă femeia, speriată.

— Cody Clark, doamnă Brion, răspunse. Am auzit că Dooley se află în oraş şi voiam să stau de vorbă cu dumneavoastră.

— Bănuiesc c-aşa o fi, spuse femeia. Dă-te jos şi poftim înăuntru.

Cody veni la uşă. Casa nu avea aproape nici un fel de dichis, dar era curată. În dosul cocioabei fusese înjghebat un fel de şopron cu o singură odaie şi o pătură murdară spânzura pe o frânghie, slujind drept perdea. În stânga, în prima încăpere, se aflau un bufet nevopsit şi o sobă neagră de tuci. Burlanul era crăpat şi un praf roşietic se adunase acolo unde ploaia se prelingea, prin spărturile din acoperiş. Scândurile duşumelei erau scâlciate şi printre găuri se vedea pământul răscolit. Două balansoare hodorogite se găseau în cealaltă parte a încăperii, iar un pat de proporţii uriaşe, înjghebat ca vai de lume, ocupa un perete întreg. Patul lui Dooley; femeia şi copiii dormeau în şopron.

Cody Clark intră în odaie, clipi în lumina lămpii care pâlpâia pe o masă de brad ponosită. Două covoare de Navajo mâncate de molii, o masă lucrată de mântuială şi o banchetă, completau mobila casei. Cody îşi drese glasul; scoase din haină un săculeţ de piele. Când îl puse pe masă se auzi un sunet metalic.

— Am făcut o colectă, doamnă Brion. Dooley e cam smintit uneori… dar mi-am închipuit că ai nevoie de bani. Nu trebuie să afle neapărat. Copiii…

Femeia avea obrajii scofâlciţi, iar ochii înfundaţi adânc în orbite. Îşi frecă mâinile cu nervozitate de capotul roz, care nu prea îi ascundea sarcina. Îşi linse buzele şi privi nervoasă spre uşă.

— Numai Dumnezeu ştie, orice sumă ar fi şi tot nu-mi ajunge, rosti în şoaptă. Copiii n-au niciodată ce-ncălţa…. Şi Dingo s-a dus… şi încă unu’ care-i pe drum… închise ochii şi stropi mici de cristal se adunară sub pleoapele cafenii. Numai că Dooley n-are scaun la cap, dom’le. Te omoară dacă află.

— Dooley nu trebuie să afle, spuse Cody, repede. L-am auzit pe Dingo lăudându-se că te tragi dintr-o familie bună, din Minnesota… aici, în sacul ăsta sânt peste cinci sute de dolari. O grămadă de bani…

— Cinci-su-te-de-do-lari, silabisi încet cuvintele. Nici nu prea ştiu cât face, habar n-am, pentru mine-s doar nişte cuvinte. Da’ cu bani se cumpără lucruri… ghete pentru copii şi poate o rochie pentru mine… Strânse buzele şi întinse mâinile, încet. Apoi, iute, înşfăcă săculeţul de piele şi-i vârî în sân. Am să-l iau dom’le! Nu-mi pasă dacă Dooley mă ucide, tot am să-l iau!

Un zâmbet straniu îi schimonosi faţa lui Cody.

Se dădu înapoi spre uşă, dar se opri brusc, la auzul unui zgomot de cizme grele, care venea din cerdac. Uşa se deschise înăuntru, cu o smucitură şi Dooley Brion ocupă tot pragul. Umerii lui povârniţi atingeau amândouă laturile pervazului şi stătea cu capul plecat înainte ca să nu se lovească de pragul de sus. Faţa lui, toată numai cicatrice, era neagră de mânie şi ochii îi urcau de colo-colo.

— A cui e trăsura aia de-afară? întrebă.

Apoi îl văzu pe Cody. Proprietarul de tripou îşi strecură mâna în haină şi dădu repede să plece.

Uriaşul rămase locului, clipind în lumină. Se uita de la Cody la femeie. O clipă, chipul lui se schimonosi de uimire, apoi miji ochii.

— I-ai adus banii, rosti. Pe Dumnezeul meu, i-ai adus banii!

Înaintă şi Cody scoase din haină mâna înarmată. Faţa îi era numai broboane de năduşeală.

— Stai locului, dracu’ să te ia! Te ucid, Dooley, dacă încerci să pui mâna pe mine!

Uriaşul se clătină, şovăind. Femeia stătea foarte calmă, faţa ei chinuită se îmbujora.

— Dă-i banii înapoi, strigă Dooley. Dă-i banii ăia spurcaţi înapoi.

Femeia se îndreptă din şale. Chipul ei veştejit luă aspectul unei pietre de gresie. Închise ochii.

— Ba n-am să-i dau, Dooley! Îi păstrez. Am căpătat bani; bani pentru copii… şi bani pentru mine. Nu poţi să-i mai iei de la mine. Te omor înainte!

Dooley se holbă la ea, ca şi cum atunci o vedea pentru prima oară. Clipi din ochi. Apoi îşi bălăbăni trupul prin casă. Porni spre Cody şi numaidecât acesta scoase arma.

— Bagă-ţi minţile-n cap, Dooley! răcni el. Nu vreau să te ucid… şi tu nu vrei să mă ucizi pe mine. N-a fost ideea mea… ştii foarte bine. Mi s-a spus să aduc banii aici. Mi s-a spus să vin cu ei când n-ai să fii aici. Făceam întocmai ceea ce mi s-a spus să fac.

Namila se opri locului, făcând feţe-feţe.

— Cine ţi-a spus? Cine ţi-a spus?

Cody nu răspunse. Femeia îl fixa speriată. Apoi Dooley se dădu câţiva paşi înapoi, de parcă ar fi fost lovit direct în obraz.

— Ştiu. Ştiu, pe Dumnezeul meu! Ware… Calem Ware. N-a fost de ajuns că l-a ucis pe Dingo… nimic nu-i de ajuns pentru o viperă de ucigaş ca Ware… totdeauna cu arma-n mână, totdeauna o face pe grozavu’ şi omoară oamenii care-i ies în cale. I-am spus să mă lase-n pace. I-am spus! Se bălăbăni într-o parte şi deodată trase un pumn în perete. Şandramaua se zgâlţâi de forţa teribilă a loviturii şi Dooley se uită la pumnul strâns, unde o scrijelitură începea să se umple de sânge, ce i se prelingea încet pe mână. Se răsuci pe călcâie, aproape pe uşă şi dus a fost.

Cody se uită fix la femeie. Aceasta se ghemui lângă perete, plângând în hohote. Ţinea ochii închişi. Clark ieşi afară. Se urcă în droşcă, trase cu putere de hăţuri; caii se smuciră la fugă, apoi îşi potriviră pasul. Drumul numai hârtoape făcea droşca să se hurduce. Cody luă biciul şi îl folosi ca să-şi mâne roibii mai repede. Dar oricât de iute ar fi alergat caii, nu putea lăsa în urmă demonul pe care-l văzuse în noaptea asta, pentru că sălăşluia în adâncurile sufletului său.

Date: 2015-02-16; view: 650