La un pas de moarte.

Lumea se strânse pe străzile oraşului de parcă s-ar fi dat alarmă, iar zgomotul înăbuşit al vocilor îi răsunau lui Calem în cap ca nişte lovituri întreite de baros. Se uitau la el, ochii lor scăpărând la lumina limbilor de foc de la poloboacele cu smoală. Toboşarul şedea pe scările barului „New Frontier”, cu uniforma lui bătătoare la ochi numai zdrenţe, cu toba sfârtecată, mânjit tot cu sânge pe faţă şi pe mâinile cu care şi-o acoperea. Tocmai când Calem veni trecând strada în goană, uşile batante, masive, cu două canaturi, se smuciră din ţâţâni, iar trupul unui om fu pur şi simplu catapultat afară. O clipă omul rămase nemişcat pe locul unde căzuse, apoi se ridică pe picioare şi o rupse la fugă prin mijlocul străzii.

Se auzi zgomot de geamuri sparte; un bărbat zbură pe uşă, cu faţa albă, ochii rostogolindu-i-se în cap. Îl izbi pe Calem într-o parte, făcându-l să-şi piardă echilibrul, apoi dus a fost. Calem îşi recăpăta echilibrul şi se apropie cu arma în mâna dreaptă. Înaintă câţiva paşi, trânti uşa în lături cu o lovitură de cizmă şi intră.

În localul „New Frontier” era un adevărat măcel. Namila descreierată luptase, nu glumă. Oamenii stăteau strânşi la perete, de-a lungul scării. Oglinda uriaşă dinapoia barului era spartă în mai multe locuri, iar cioburile rămase aruncau fâşii de lumină. Totul învăluit în jur. Pe scara mică de la capătul salonului, câţiva actori, cu chipuri de strigoi din pricina fardului exagerat, se holbau în jos la reprezentaţia şi mai mare, care se dădea la picioarele lor.

Trei bărbaţi zăceau pe duşumea; doi dintre ei, gemeau şi se zvârcoleau. Cel de-al treilea zăcea foarte liniştit şi Calem a fost foarte mirat recunoscând faţa bătucită a lui Cody Clark. Într-adevăr, Dooley Brion îl lăsase lat. Faţa era o masă de carne sângerândă, dar trăia, deoarece Calem desluşi mişcarea în sus şi în jos a vestei înflorate în culori vesele.

Dooley Brion stătea dinaintea barului, învârtind un scaun greu deasupra capului, gata să-l azvârle într-un ochi nespart de oglindă din spatele barului. Se răsuci încet pe călcâie când veni Calem. La lumina puternică a lămpilor, chipul lui brăzdat de cicatrice avea ceva diabolic. Zgârieturile groaznice pricinuite de ghearele pumei îl transformaseră aparent într-un monstru – dar în aceeaşi măsură îi deviaseră şi mintea. În căutătura hăbăucă a ochilor, în freamătul spasmodic al buzelor spumegânde de sânge, se citea demenţa. Îl văzu pe Calem desluşit şi un urlet îi năvăli din piept. Scaunul îi zbură din mână la întâmplare şi el lăsă capul în jos.

— Opreşte-te, Dooley! porunci Calem.

— Încearcă şi mă opreşte cu mâna ta, otreapă afurisită de ucigaş!

Dooley stătea acolo bălăbănindu-se pe picioare. Îşi vărsase bezmetic prima furie şi acum era stăpânit de un acces şi mai groaznic. Pântecul lui mare se curbă, umerii îi săltau în sus şi în jos. Strângea şi desfăcea încet mâinile. N-avea armă la el, cămaşa-i era pe jumătate smulsă de pe corp şi se vedea limpede că lupta nu-i secătuise puterile. Rănile lui nu însemnau nimic pe lângă prăpădul pe care-l făcuse. O tăietură mică îi apărea pe pieptul păros şi încheieturile degetelor de la amândouă mâinile îi sângerau.

— Toate astea-s din cauza ta, Calem Ware! rosti cuvintele răspicat, denaturate întrucâtva, dar în orice caz nu nedesluşite. Te-am făcut atent să mă ocoleşti… acum ai să plăteşti oalele sparte! făcu un pas înainte.

— Te-ntreci cu gluma, Dooley!

Arma lui Calem ţintea pieptul uriaş.

— Ţi-am mai spus, Calem Ware, nu mă dobori tu până nu pun eu mâna pe tine. Acu să te ţii!

Lăsă capul în jos, picioarele i se încovoiară, mânându-l înainte. Calem înlătură cu degetul cel mare piedica trăgaciului, dar nu trase. Pentru prima oară în viaţă, instinctul de a ucide îl părăsi. Nu avea timp să chibzuiască de ce – ştia însă că nu putea ucide omul ăsta, aşa cum ucisese pe atâţia alţii. Înjură, se feri în lături ca să evite atacul şi trase, ţintind chica de păr negru des, cârlionţat. Simţi şocul în braţ, sus, văzu cum se face o cărare în păr şi sângele ţâşnind din scalpul sfârtecat. Dooley îndoi genunchii, dând să cadă – apoi se năpusti cu o iuţeală cumplită.

N-a mai fost timp pentru al doilea foc de armă; pumnul lui Dooley răbufni în obrazul lui Calem, care, din pricina şocului, cu toate că se apărase de izbitură, fu proiectat de-a-ndărătelea, abia mai putând să se ţină pe picioare. Arma îi căzu din mână. Simţi un nor de întunecime năvălind în încăpere şi duse mâna după a doua armă, dar Dooley a fost mai iute. Calem se pomeni cu o cizma în burtă, care îl azvârli cam în centrul salonului. Arma zbură cât colo – apoi Calem căzu şi auzi tropăitul ucigaş al cizmelor cu ţinte de fier ale lui Dooley Brion venind în goană după el. Se rostogoli cu disperare, evită lovitura mortală, care i-ar fi împrăştiat creierii pe pereţii barului „New Frontier”. Lovitura dementă a lui Dooley îl făcu să se izbească de perete; se ridică pe picioare, clătinându-se şi căzu într-un genunchi. Ţinea capul plecat şi sângele i se prelingea pe faţa care era într-un hal fără de hal.

Calem se ridică din nou în picioare. Armele erau pierdute; nu mai avea timp să le caute. Dooley venea spre el, cu mâinile desfăcute în lături, cu pumnii strânşi, tari cu piatra.

— Ei, acu!… gâfâi Dooley. Acu o să ne batem cum vreau eu, spurcatule! fără arme, fără junghere, doar cu pumnii ăştia lăsaţi de la Dumnezeu! Arată şi tu că eşti bărbat, Calem Ware – vino la mine!

În cazul lui Dooley Brion ar fi fost zadarnică încercarea de a i se vorbi cu noimă, iar încercarea de a stăvili atacul odată dezlănţuit de el, s-ar fi dovedit la fel de fără rost. Ştiind aceasta, Calem acţionă primul, apropiindu-se, intrând cu pumnii în poziţia de apărare stângace a celuilalt. Era ca şi cum ar fi cărat la pumni în trunchiul solid al unui stejar. Vremelnic, opri înaintarea lui Dooley; capul i se zgâlţâia de şocul năprasnic al izbiturilor, ochii lui tiviţi cu roşu rămaseră netulburaţi şi un zâmbet îi schimonosi buzele. Calem căută să se dea înapoi, să pareze loviturile care se abăteau asupra lui; antebraţul îi zvâcnea de amorţeală şi Dooley îi căra la pumni, cu toată apărarea lui, zdrobindu-i coastele. Cândva, în copilărie, Calem se trezise în calea unui armăsar în goană mare şi lovit fiind cu plină forţă de crupa masivă, a fost azvârlit în lături. Aşa şi acum. Prima lovitură a lui Dooley îi opri înaintarea, tăindu-i respiraţia; a doua l-a făcut să se învârtească, a treia l-a dat înapoi. Pierzându-şi echilibrul, căzu în faţă; picioarele îl lăsară şi rumeguşul murdar care acoperea duşumeaua i se frecă de obraz. Un val de întuneric nedefinit, străpuns de fulgerări roşii, îl învălui. O clipă rămase. Acolo întins, abia trăgându-şi răsuflarea.

Fiara, urletul ei apăsător atât de aproape de el… se rostogoli cu toată deznădejdea omului în faţa unei morţi sigure. Ridică braţele şi apucă cizma cu ţinte, repezind-o în sus. Dooley, în avântul său, întâmpinat de gestul de apărare a lui Calem, se smuci pe picioare şi căzu pe spate. Mai întâi se lovi cu capul de duşumeaua care săltă sub izbitura puternică. Câteva clipe bune, cei doi bărbaţi zăcură pe jos la un cot distanţă unul de celălalt. Calem, răsuflând din greu, Dooley cu ochii daţi peste cap, gura căscată, limba atârnându-i afară.

Calem îşi restabili respiraţia şi acest lucru îi limpezi capul. Gâfâind, se ridică anevoie de jos; văzu cum Dooley se scoală şi el în capul oaselor. Faţa uriaşului îşi pierduse roşeaţa, ochii i se apropiaseră, stinşi. Un râs pripit izbucni din pieptul lui stâncos.

— Zău!… gâfâi. Zău, c-a meritat să vin aici!

Calem înaintă un pas când Dooley dădu să se târâie de-a buşilea, în mâini şi în genunchi. Îşi împinse brutal genunchiul înainte, în obrazul plin de cicatrice. Capul lui Dooley se smuci pe spate. Îi ţâşnea sângele din nasul zdrelit, dar întinse braţele lungi şi îl trânti iarăşi pe Calem la pământ. O clipă, braţele lui Dooley îl încinseră strâns după mijloc – ca o menghine – încleştându-l. Apoi îşi repezi cu putere coatele îndărăt, lovind în mutra bătucită a namilei şi scăpă din strânsoare.

Acum Dooley venea precaut spre el, fluturând braţele în lături.

Calem Ware ştia să se lupte, ca profesionist. În funcţia de şerif la frontieră avusese de-a face cu cele mai diferite oraşe din vest. Îşi petrecuse ani de zile printre pieile roşii şi cunoştea toate tertipurile scârboase, murdare, de prin regiunea de graniţă. Se încăierase mai mult decât s-ar fi cuvenit în bătăi dezorganizate. Nu merge totdeauna să pui cu botul pe labe un om. Luptase în viaţa lui cu jungherul şi cu pumnii. Totdeauna împotriva unui adversar mai slab decât el. Împresurarea braţelor lui Dooley de scurtă durată, ca o chingă, îl făcu să-şi dea seama că nu avea şanse de izbândă. Nici un truc, nici o combinaţie de trucuri nu putea răzbi superioritatea lui Dooley Brion în proporţii şi putere. Dăduse peste cap o sală întreagă de oameni; doborâse prin forţa pumnilor săi cinci bărbaţi, primise o ripostă brutală din partea lui Calem Ware şi totuşi ochii lui mai erau limpezi, răsuflarea adâncă şi regulată. Pe chip i se citea triumful care-i era predestinat.

Calem scutură din cap şi făcu un pas îndărăt. Exista o şansă, una slabă, de a-i veni de hac uriaşului – dacă izbutea să nu-i încapă în mâini. Dar Dooley şi-ar fi dat seama de asta şi l-ar fi ţinut tot timpul în şah, până ce puterea celui mai slab avea să secătuiască; rezultatul – Calem ştia prea bine, va fi moartea, în forma ei cea mai groaznică, cea mai brutală. Pentru că Dooley Brion nu s-ar fi oprit până nu-l vedea cu orice preţ mort pe Calem Ware.

Deodată Dooley lovi cu picioarele în duşumea şi tăbărî asupra lui Calem ca un taur în arenă. Şeriful sări înapoi, simţi marginea tare a tejghelei de la bar în spinare şi se strecură în lungul ei. Dooley venea spre el cu mâinile în vânt. Calem se feri de unele lovituri, pe altele le pară şi de două ori ripostă solid, izbindu-l pe Dooley drept în faţă. Loviturile erau date cu putere, cu toată tăria umerilor şi greutatea trupului, dar parcă nici nu-l atingeau. Calem lăsă capul în jos, se curbă, sări când încoace, când încolo şi se îndepărtă. Dooley nu mai rânjea. În gura plină de sânge se vedea locul gol unde odată fusese un dinte.

— Vino-ncoace la mine, lua-te-ar dracu! îl blestemă.

— Hai să dai ochi cu mine! zbieră Calem la rându-i.

Provocarea îl îmboldi pe uriaş înainte, într-un fel care părea a fi o fandare. Îl lovi cu umărul pe Calem în piept şi sări înapoi, gata-gata să cadă. Dooley veni din nou spre el, Calem se aplecă, năpustindu-se cu pumnii în pântecul curbat al acestuia. Parcă dădea într-un zid de cărămidă uscată la soare. Simţi şocul în partea superioară a braţului. Burta lui imensă era străbătută de straturi de muşchi compacţi, zgrunţuroşi, puţin elastici. Din nou Calem se încovoie sub loviturile de pumn ale lui Dooley, răspunzând şi el cu braţele; şocul era mai mic şi de astă dată Dooley începu să mormăie, cu trupul curbat de forţa izbiturilor. De îndată, Calem îl pocni în faţă cu amândoi pumnii.

Erau loviturile cele mai puternice pe care le dăduse şi, în toiul luptei, Calem simţi dureri în braţ, venind de la pumnul mâinii drepte. Îşi fracturase un os şi senzaţia frecării acestuia îl orbea aproape de durere, când ripostele lui Dooley îl împinseră înapoi. Reuşi să scape, dar mâna dreaptă îi devenise inutilă. Deodată, mersul înainte, clătinat, al lui Dooley îl surprinse în dezechilibru şi pumnii masivi îl loviră în cap. Calem era în mişcare când s-a abătut asupra lui, dar forţa loviturilor făcu să-i răsune capul şi să vadă stele verzi. Partea dreaptă a obrazului îi era lovită, numai vânătăi, dar izbuti totuşi, oarecum, să se lase în jos şi, cu mâna stângă, sănătoasă, începu să-i care din nou cu putere pumni sub centură. Atacul n-a fost tot atât de aprig ca acelea de mai înainte, dar ceva cedase – îşi simţi pumnul lunecând pe muşchii şi grăsimea care cedau. Pe chipul desfigurat al lui Dooley se citea agonia; deodată ochii lui căpătară o pojghiţă putregăioasă parcă. Numaidecât Calem lovi din nou, folosind pumnul drept, deşi îl durea la atingere. Dooley se curbă şi mai mult. Căzu în mâini şi genunchi.

Calem se apropie, potrivi genunchiul şi-l proiectă în obrazul lui Dooley, dar mâinile, ca un îmblăci, ale acestuia, prinseră piciorul lui Calem şi împreună se prăvăliră pe duşumea. În aceeaşi clipă, Dooley se rostogoli, mâinile ajungându-i pe trupul lui Calem, cu o strânsoare de neîndurat. Calem simţi că-i trosneşte o coastă şi plămânii fură cât pe ce să-i plesnească – apoi picioarele încălţate în cizme se smuciră înapoi, nimerind ţurloaiele lui Dooley; uriaşul îi dădu drumul, cu un ţipăt ascuţit de durere şi mânie. Calem se zbătu sălbatic – se ridicase de jos.

Dooley Brion era aproape tot aşa de iute. Plămânii lui trăgeau aerul cu mişcări convulsive, iar burta îi tremura, săltând în sus şi-n jos, înăuntru şi în afară. Dar picioarele lui înspăimântătoare îl mânau înainte. Îl lovi cu umerii pe şerif; cei doi bărbaţi se prăvăliră, din nou la pământ, lovind cu pumnii în neştire. Izbiră în peretele de lângă fereastra din faţă – Calem sări într-o parte şi Dooley, ca un taur, îl prinse şi zburară amândoi pe fereastră, într-un zuruit de geamuri sparte. Când se lovi de trotuar, bucăţile ascuţite îl zgâriară; pe Calem în spate, dar se rostogoli pe o parte, Dooley prăvălindu-se lângă el. Calem se ridică cel dintâi, dându-i înainte fără să mai aştepte ca uriaşul să-şi revină barem puţin. Pumnul cel sănătos se cufundă în pântecul care tremura – un ţipăt ca din gură de şarpe izbucni de pe buzele lui Dooley. Apoi, cu braţul lui ca un îmblăci, îl izbi pe Calem şi-l azvârli cât colo, în colbul străzii murdare.

Oamenii le făceau loc. Se produsese învălmăşeală mare şi se formă un cerc de privitori aliniaţi pe amândouă laturile străzii. Calem se ridică în picioare înainte ca Dooley să fi putut pune mâna pe el. Braţul drept îl durea de moarte, dar putea să-l mai mişte şi, văzând mişcările chinuite ale lui Dooley, căpătă putere.

— Ai vrut să te lupţi, dracu-să-te-ia, Dooley! zbieră. Acum vino şi luptă!

Răspunsul lui Dooley a fost o nedesluşită sudalmă. Dar se opinti înainte ca vai de lume, în pas iute. Ochii îi ieşeau din orbite de furie, forţa îl părăsea şi nu mai putea să respire. Burta părea strivită de şira spinării şi şuvoaie înflăcărate de mânie se rostogoleau pe faţa lui bătucită. Încerca să se apere de mâna stângă cumplită, care se cufundă până la încheietură în stomacul făcut harcea parcea, dar nu izbuti. Răsufla în cascade, iar Calem lovea mereu, mereu.

Orbeşte, poticnindu-se, Dooley strânse braţul şi mai mult şi strânsoarea lui era plină de triumful de care deodată deveni conştient. Tăbârcindu-şi picioarele în murdăria împrăştiată peste tot pe stradă, apucă trupul lui Calem Ware, punând întreaga lui energie într-un ultim efort zdrobitor. Spatele ţeapăn al lui Calem cedă, se curbă sub această groaznică presiune, faţa i se înnegri de sângele congestionat.

Pentru Calem, acest ultim moment îngrozitor părea că nu se mai termină. Puterea i se irosea atât de repede încât simţea că picioarele îl lasă. Îşi propti mâinile în pieptul lui Dooley, smucindu-se îndărăt, chinuindu-se să scape de strânsoarea uriaşului. Rămase înţepenit încă o clipă, apoi cu fiecare picătură de energie pe care şi-o mai putea aduna, îşi făcu vânt cu braţele încrucişate şi pocni cu fruntea în obrazul lui Dooley, lovindu-l cumplit. Dinţii lui Dooley îi zdreliră fruntea – lovitura a fost teribilă şi Dooley zbură pe spate, braţele i se răşchirară, se clătină înapoi, poticnindu-se bezmetic. Îndată, Calem se luă după el, înfundându-i pumnul stâng în muşchii moleşiţi ai pântecului. Ochii lui Dooley se înceţoşau, dar el tot mai căuta să se lupte; apoi, încet, se aplecă înainte, prăvălindu-se în praf, plin de murdărie pe faţă.

Recurgând la ultima rezervă de energie, Calem se năpusti, împleticindu-se, asupra lui. Slăbiciunea lui Dooley ar fi trecut – dintr-o clipă într-alta putea să se ridice şi, cu braţele acelea groaznice, zdrobitoare să-l fi încleştat pe Calem şi astfel lupta să fi luat sfârşit. Calem simţi cum strada îi joacă de-a valma înaintea ochilor; văzu muşchii de la umerii lui Dooley încordându-se, braţele aruncându-i-se în sus, picioarele smucindu-i-se sub el.

Calem Ware făcu un pas exact între picioarele lui Dooley; lăsă braţele în jos şi i le apucă, răsucindu-i-le. Învăţase acest şiretlic de la indieni. Nu mai putea fi vorba de o ripostă. Însemna ori să se dea bătut – ori moartea. Simţi eşafodajul de muşchi şi oase strângându-se în jurul piciorului său – se azvârli înainte, cu trupul ca o pârghie vie. Dooley se încovoie pe spate, formând bara pârghiei.

Rămase locului, folosind ultimul strop de energie ca să se ţină drept – dacă ar fi căzut înainte, Dooley murea numaidecât, frângându-şi spinarea. Văzu cum braţele uriaşului cedează şi cum se rostogoleşte pe faţa plină de vânătăi. Un ţipăt izbucni din pieptul său, un urlet înfiorător, de agonie, furibund. Trupul lui monstruos se îndoi, curbându-se pe spate sub presiunea crescândă a forţei împovărătoare a lui Calem Ware.

Calem se ţinea drept, aplecându-se, folosind piciorul liber drept pârghie. Dar nu merse prea departe – nu voia să ucidă un om pe care nu-l putea urî şi pe Dooley Brion nu l-ar fi putut urî. Presiunea sporea din ce în ce; încordarea fiind mai mare decât era în stare să suporte spinarea unui om – dar Dooley, rezista, încă mai rezista. Apoi un fior îl trecu prin corpul tremurând ca varga, grumazul arcuit se aplecă şi capul îi căzu inert în praful plin de sânge. Corpul i se moleşise, cu muşchii vlăguiţi. Calem se smuci numaidecât îndărăt, tocmai la timp. Şira spinării lui Dooley era curbată, adânc, ca şi cum spatele masiv i-ar fi fost despicat în două, dintr-o lovitură de cuţit.

Calem avu nevoie aproape de mai multă forţă decât mai putea adună ca să se desprindă, să se pună în mişcare. Dar nu izbutea să-şi tragă piciorul stâng, pentru că îi era împiedicat de picioarele încrucişate ale lui Dooley şi când se lăsă cu toată puterea în el, piciorul i se îndoi şi căzu. Oamenii din jur se uitau uimiţi la el şi la Dooley Brion, de parcă nu puteau da crezare celor ce vedeau cu proprii lor ochi.

Înaintea lui Calem, vălătuci de nori negri străbătuţi de trăsnete roşii, tălăzuiau dinspre capătul străzii. Se căzni să se ridice, apoi, încet, se prăbuşi în murdărie. Mai auzi doar vocea ascuţită şi iute a doctorului Wynn, poruncind oamenilor să-l ridice de jos. Apoi nimic altceva decât o beznă haotică.

Date: 2015-02-16; view: 580