Boicotul.

Juan Tobrez era înspăimântat, atât de înspăimântat încât abia îşi mai trăgea răsuflarea printre dinţii lui cariaţi, gâfâind din greu. Ţinea dinţii încleştaţi, altfel i-ar fi clănţănit în cap ca nişte castaniete.

— Por Dios![2] exclamă el cu un geamăt.

În noaptea aceea trebuia să aprindă două lumânări în faţa icoanei Sfintei Fecioare, pentru că abătuse solii de plumb ai morţii, care au şuierat atât de aproape de el. Unul îl atinsese în pelerină, sfârtecând în ea o gaură mare; celălalt cât pe ce să-l lovească în cap! Afurisitul de şerif era să-i ia viaţa! Mii de draci, de ce n-a nimerit în plin, el, Juan Tobrez? Fusese sigur că glonţul din arma lui avea să-l lovească pe Calem Ware chiar la numele tatălui – şi când colo, acesta avusese parcă presimţiri rele, se aplecase înainte şi cartuşul i-a smuls doar pălăria de pe cap. Şi focurile de răspuns ale şerifului au băgat spaima morţii în sufletul lui Juan.

Fusese treabă de câteva clipe să treacă prin prăvălia de textile din stângă aleii, dar nu era sigur că şeriful nu-l va urmări. Tiptil, se strecură iute, neobservat şi odată ajuns pe strada Texas, dădu buzna în prima cârciumă, ca să se ascundă. Acolo rămase doar un moment, ieşind apoi pe uşa din spate. Îşi croia acum drum pe aleile dosnice ale oraşului, pe furiş, cum numai un datornic vândut ca el se pricepea. Arma şi-o ascunsese sub haină şi se ruga lui Dumnezeu ca faţa lui speriată, lac de sudoare, să nu-l dea cumva de gol. Ajunse în dosul barului „New Frontier” şi răsuflarea şuierătoare i se mai domoli în gâtlej. Stătu locului, privi înapoi de câteva ori în şir, apoi, încredinţat că n-a fost urmărit sau văzut de cineva, se furişă înăuntru.

Cody Clark şedea la biroul spaţios, negru, când Juan Tobrez bătu uşor la uşă. Grămezi de monezi de argint şi aur se aflau stivuite pe masă; Cody se ridică precaut, ţinând în mână armă pe care o scoase din sertarul biroului. Se duse la uşă şi strigă tare:

— Cine-i acolo?

— Eu sunt, patron, Juan!

— Juan! Ce dracu’ vrei?

— Senor… e cât se poate de urgent!

Cody mormăi ceva, supărat, dar trase la o parte zăvoarele, două la număr; uşa era căptuşită cu plăci de metal, care ar fi oprit până şi un cartuş tras de-aproape cu o armă de calibrul 44. Se dădu îndărăt câţiva paşi, cu revolverul pregătit.

— Bine, atunci intră!

Uşa se deschise şi, repede, mexicanul se strecură pe o rână, închizând-o. Chipul îi era bântuit de spaimă.

— Ah, senor, senor! Gemu. N-am nimerit.

— N-ai nimerit ce? Cody trase la loc zăvoarele, apoi reveni la birou. Ţinea arma în mână, sprijinită pe capătul biroului. Despre ce vorbeşti?

— Şeriful!

— Ei? Calem Ware… ce vrei să spui?

Juan Tobrez îşi adună puterile, cu un efort. Dădu să rânjească mieros, dar nu izbuti şi făcu o grimasă.

— Patron… păi, v-am auzit cum îi spuneaţi lui Dingo, că cele cinci monezi de aur erau ale ăluia care ardea un glonte în tigva blestematului de senor Ware.

— Ce mai e şi asta? Cody împietri. Ai auzit tu aşa ceva?

— Si, patron! murmură mexicanul. Am auzit cu urechile mele. Eram aici, pe coridorul din faţa uşii dumneavoastră când a intrat Dingo. Am… am auzit ce se vorbea fără să vreau. L-am pizmuit pe Dingo, ce noroc pe capul lui, să risipiţi atâta bănet pe el. Şi când Dingo a dat greş… M-am gândit că-i mai bine totdeauna să baţi fieru’ cât e cald… şerifu’ şi-aşa nu s-aştepta aşa repede la încă o încercare pe pielea lui, como no?

Faţa cu trăsături întinse a lui Cody era spelbă.

— Bine, bine… şi ce s-a-ntâmplat?

— Patron… jur pe mia madre care era o sfântă, o ocazie mai bună nici că aş fi găsit! Don Calem parcă dormea mergând, avea ochii întunecaţi, gândurile îi zburaseră pe meleaguri unde nimeni nu le putea urmări. Numaidecât cum a păşit din umbră în plin soare, am aşteptat. L-am văzut şi mi-am sprijinit arma pe o ladă ca să fiu sigur că ochesc bine. Nu trebuie să dau greş! Nu trebuie! Numai la asta mă gândeam… Am apăsat pe trăgaci, încet…

— Zi mai departe, fi-ţi-ar ochii ai naibii! se răsti Cody. Ce s-a-ntâmplat?

Juan ridică din umeri, ţinând mâinile larg răşchirate.

— A fost mâna lui Dumnezeu la mijloc, patron… şerifu’ s-a poticnit… împuşcătura mea i-a smuls doar pălăria de pe cap. Cu revolverul... Dios! Ce iuţeală avea în mâini!… cu revolverul a împroşcat moartea în mine, da’ m-am dus ca umbra.

Cody răsuflă uşurat. O clipă, cu stângă, bătu darabana pe birou.

— Te-a văzut?… Te-a văzut cineva?

— Nu, senor! Jur! Mexicanul desluşi ameninţarea în ochii lui Cody Clark şi fruntea i se făcu iar lac de sudoare. Aş mai fi venit eu aici dacă mă vedea? Oare dragostea lui Juan Tobrez pentru patron nu e prea mare ca să-i fi pus cumva viaţa în primejdie, chiar şi pentru o clipă? Nu m-a văzut nimeni.

Clark şovăi, ridică arma în dreptul capului mexicanului, apoi, domol, lăsă revolverul în jos. Pe urmă, trase încet o înjurătură printre dinţi. Juan aştepta, cu ochii ţintă la stivele de monezi de aur şi argint. Cody îi surprinse privirea şi un zâmbet îi schimonosi buzele. Luă în dolar de argint şi i-l aruncă. Mâinile avide ale mexicanului îl scăpară din zbor şi banul căzu, cu un clinchet, pe duşumea. Se aplecă, îl culese de jos.

— Ascultă aici, Juan, zise Cody, răstit. Te bagi ca un tâmpit unde nu-ţi fierbe oala. Pentru ce-ai făcut nu păţeşti nimic… dar dacă sufli un cuvânt numai… îţi tai limba din gură cu mâinile mele. Înţelegi? Şi dacă te-a văzut cineva, dacă ştie cineva ce-ai vrut să faci…îi dau voie să te spânzure şi eu îţi pun ştreangul de gât.

Mexicanul tremura, dârdâind într-una din cap.

— Si patron! se văită. Se dădu înapoi spre uşă.

— Şi, Juan… – ochii negri ai lui Cody Clark scânteiau umezi – arma de foc nu ţi-e prea la îndemână. Odată ce nu l-ai nimerit pe Calem Ware şi ai scăpat cu zile… eşti singurul om în viaţă care ar putea trăncăni. Nu uita şi dacă vrei să mai încerci… ia un jungher… apropie-te şi dă la sigur! Trebuie să fii al dracului de sigur!

Mexicanul holbă ochii şi buzele lui molatice se răsfrânseră într-un rânjet strâmb. Dădu zăvoarele la o parte, se retrase, închise uşa în urma lui. Cody trase zăvoarele la loc şi se rezemă de uşa căptuşită cu metal. Faţa-i era udă de sudoare. Mexican blestemat, tâmpitul dracului! Trebuia să-l fi ucis pe Juan numaidecât şi totuşi, cine ştie, poate cândva Juan are să fie necesar…

Lui Cody Clark îi tremurau mâinile când termină de stivuit monezile, apoi, nerăbdător, le răsturnă într-un săculeţ de pânză şi le puse iarăşi în casa de bani. Rămase o clipă îngândurat, apoi, cu un zâmbet încremenit pe buze, îşi luă pălăria şi părăsi localul..

În stradă, se opri sub porticul din fier forjat, examinându-i pe trecători. Nu-l văzu pe Calem Ware şi dădu mulţumit din cap. Traversă strada agale şi zăbovi ca să privească afişele pompoase din faţa Operei. Una din uşile de la vestibul era întredeschisa şi după ce se încredinţă, prudent, că nu-l vede nimeni, Cody păşi înăuntru. Îl întâmpină întunericul ciudat al unei săli de spectacole pustii, dar nu şovăi odată aflat în interiorul mohorât, ci îşi văzu de drum, trecând prin foaier spre scări, pe care le urcă apoi iute. La capătul coridorului superior dădu cu ochii de căldarea de lemn a unei femei care spăla pe jos cu un şomoiog – femeia însă nu se vedea. Bătu la o uşă pe care scria Accesul publicului interzis, apoi o deschise larg.

Dorry Dean şedea la un birou spaţios, dinaintea ferestrelor în formă de evantai, care dădeau în stradă şi spre munţii albăstrii din zare. Faţa lui durdulie zâmbea, dar ochii galbeni-bruni, păreau a fi învăluiţi în fum. Cu mâna lui butucănoasă, înşfăcă un revolver Derringer cu două ţevi, îndreptându-l exact spre pântecul lui Cody.

— Tu eşti, Cody! Arma dispăru.

— Eu, în persoană! Închise uşa în urma lui şi se apropie rămânând în picioare dinaintea biroului. Ai auzit nişte împuşcături cu puţin în urmă? Trei focuri.

Dorry încuviinţă din cap.

— În Medicine Bend focul de armă, Cody, este încă ceva destul de obişnuit.

— Dar nu destul de obişnuit, de acum încolo ca să mă mulţumească şi pe mine… şi nu prea obişnuit când aceste focuri sunt trase în stimatul nostru şerif.

Dorry se dumiri. Scaunul se înclină cu zgomot pe picioarele din faţă, rămase o clipă în această poziţie, apoi încet reveni la loc.

— Din nou a eşuat, nu? Asta trebuie să fie, că altfel n-ai fi acum aici. Mâine vor fi îngropaţi în Medicine Bend doi oameni în loc de unul. Dingo are tovarăş.

— De astă dată, nu, îi taie vorba scurt, Cody. Tâmpitul ăla afurisit de Juan, el a fost… a tras în Calem cu gândul la bani şi nu l-a nimerit. Calem n-a fost nici el mai breaz. Nici măcar nu l-a văzut pe Juan.

Dorry strânse buzele, fluierând surd. Ochii i se cătrăniră.

— Nu prea-mi place să mă amestec în treburile altuia… dar ăsta a fost un joc al dracului de nesăbuit.

— Crezi că nu-mi dau seama? Zănaticul ăla m-a surprins vorbind cu Dingo… şi s-a gândit, de vreme ce Dingo a dat greş, că i-ar plăcea că câştige cu uşurinţă o sută de dolari. În două zile şi-ar fi băut şi minţile, dar merita…

— Nu şi în cazul nostru, Cody. Dean îşi bălăbănea greutatea enormă înainte şi înapoi. Ochii lui galbeni, posomorâţi se întoarseră îndărăt la fereastră, pe deasupra acoperişurilor, spre munţii din zare. N-aş fi crezut că ai să fii în halul ăsta de prost. Dacă ştiam aşa, nu m-aş fi asociat cu tine în treaba asta.

— Ce uşor e să vorbeşti! i-o reteză Cody. Nici măcar tu nu i-ai fi putut veni de hac unuia ca Ware numai cu vorba. Ar fi trebuit să se tragă cu o armă care merge la sigur.

— Spuneai că Dingo merge la sigur.

— Aşa-i dacă e să se întâmple. Dar atât i-a fost. Data viitoare…

— Mai poate fi vorba de data viitoare? Cu Calem nu-i de glumit. Şi mai e şi periculos. Te ucide cât ai clipi dacă-şi dă seama că e-n primejdie. Ce şanse crezi că ar avea vreunul din noi în faţa pistoalelor lui Calem Ware, Smith & Wesson, calibrul patruzeci şi patru? Nici prin gând nu-mi trece, Cody, să-i slujesc drept ţintă. Scopul nostru era descotorosirea de Calem Ware.

— Oare ce ştie Ware? Bănuieşte probabil că cineva, i-a plătit lui Dingo o sută de dolari ca să-l ucidă. Asta-i tot şi nici măcar n-are certitudinea. Nu l-a văzut pe Juan. În privinţa asta nici o primejdie. Când ai de făcut un lucru, trebuie mai întâi să-ţi alegi unealta potrivită. Eu am avut ghinion în legătură cu unealta folosită, asta-i tot.

— Poate că da, poate că nu. Ei şi dacă Dingo nu murea pe loc… dacă Ware punea mâna pe zănaticul ăla de mexican? Cât timp îi trebuie până să vină la tine! Şi fără tine…

— Fără mine, tu eşti pierdut! îi întoarse vorba Clark, răstit. Să-ţi intre asta bine-n cap.

— Da, da, Cody! Pleoapele se lăsaseră peste ochii gălbui ai lui Dorry. Pentru că eşti aici, să-ţi arăt ceva. Trase un sertar de la birou şi luă o hârtie împăturită. Am primit-o de la cei din societatea „North American Smelter”. Acceptă propunerea noastră. Am încheiat ieri tranzacţia în legătură cu terenul. Am plătit opt dolari per pogon, pentru o mie de hectare, cu drept de folosinţă a căii ferate. Cei de la „North American” concesionează acest teren, destinat unei topitorii, pentru suma de douăzeci de mii dolari de îndată ce se ajunge la o învoială cu Asaph. El n-o să aibă nici un motiv să dea înapoi. Îl vor plăti deopotrivă şi pentru minereu şi nu vor mai trebui să trambaleze totul cu vaporul cale de şase sute de mile. La Medicine Bend dezvoltarea se va face simţită anul viitor, cam pe vremea asta. Minele vor funcţiona din plin. Am căpătat opţiune asupra fiecărui acru de pământ care nu este proprietatea lui Asaph şi drepturi de exploatare asupra unora care-i aparţin. Şi el habar n-are. Ce rămâne, ia oraşul.

Dorry strânse, încet, un pumn gras.

— Crezi că Asaph o să ne dea de furcă?

— Când e vorba de fratele lui? Dorry se porni pe un râs teatral. O să-l înghită flăcările iadului, dar n-o să se apuce să facă nimic. E un om bogat şi asta o să-l îmbogăţească şi mai mult. Dar deocamdată cineva i-a venit de hac în propriul lui joc. Dorry clătină din cap. Tot ce rămâne este să se dea sfoară în ţară prin Medicine Bend. Când o să se ducă vestea despre asta n-o să se mai găsească nici un petic de pământ de vânzare, cinci mile de-a lungul căii ferate. Noi am cumpărat cât ne-a ţinut punga fără să fi fost daţi în vileag. Pe măsură ce „North American” îl câştigă pe Asaph, el are să miroasă că nu-i a bine şi atunci trece la acţiune. Noi va trebui să-l împiedicăm, să-i punem beţe-n roate până atunci.

— Cât timp avem în faţă? Ochii lui Cody se subţiaseră.

— Al naibii de puţin. Şi dacă te gândeşti bine ai să-ţi dai seama cât de mult ai riscat în atentatul ăsta tâmpit la viaţa lui Calem. Nu mai poţi risca deloc. Nici n-ai cum să-l alungi pe Calem. Am făcut eu sondaje în ce-l priveşte. Ştie exact până unde trebuie să meargă. El mizează pe faptul că are să supravieţuiască actelor de violenţă din acest oraş… şi după cum se vede are să câştige.

— Pe dracu’! mormăi Clark. A, nu, chiar de-o fi să-l ucid cu mâna mea.

Dorry ridică din umeri.

— Treaba ta. Eu am lansat afacerea pe piaţă. Noi am vârât până la ultimul dolar în chestia asta. Topitoria o să scoată banii înapoi cu vârf şi îndesat, dar nu-i de ajuns. Cei care stăpânesc Medicine Bend vor câştiga bani grei lună de lună. Oraşul însă va trebui să fie larg deschis. Vom avea procente la orice fleac. Epoca creşterii animalelor a venit şi s-a dus în Colorado. Vitele lui Asaph mor de foame, trebuie să-şi taie turmele. El se îmbogăţeşte de pe urma minelor, dar transportul pe apă cale de şase sute de mile îi mănâncă cea mai mare parte din venit. Cu o topitorie aici – ne vom procura transportul minereului pe apă de la orice mină până la trei sute de mile de oraş. Şi nu e vorba de un oraş care să existe câţiva ani şi apoi să moară; minele sunt bogate şi vor dăinui. Pe meleagurile astea mineritul va fi totdeauna în floare – şi oraşul are să prospere. Averea însă nu se face totdeauna legal; de la fiecare bar, de la fiecare, blestemat de tripou şi cârciumă vom avea partea noastră. În doi ani vom fi oameni bogaţi, în zece vom fi stăpâni pe o treime, din bunurile regiunii. Astea, nu sunt presupuneri, ci fapte. Argint, aur şi mai cu seamă cupru. Vom stăpâni minele, oraşul, mijloacele de transport pe apă, topitoria. Nu se poate să dăm greş. Şi un singur om nu ne poate sta în cale.

Se opri ca să-şi tragă răsuflarea, gâfâind grotesc.

— Cody, gândeşte-te la asta! Ce sus o să ajungem! Atât de sus în cât unul ca Asaph Dean o să fie un nimic, îl cumpărăm şi-l vindem pe bani buni. Noi trebuie în orice caz să punem mâna pe oraş. Nu mă interesează cum o să facem – dar trebuie negreşit. În clipa de faţă, Medicine Bend se află în cumpănă: ori să se statornicească şi să înceapă treptat construirea, ori să se avânte spre a ajunge cel mai mare şi mai răsunător oraş de graniţă, cum n-a văzut America nicicând. Noi suntem pe cale să-i dăm un brânci în direcţia cea bună. Am lucrat destul pe sub mână; până ce Calem Ware moare sau o şterge de aici, trebuie s-o ducem aşa mai departe. Nimic nu l-ar reţine să ne ucidă pe amândoi, dacă află cumva că noi am pus la cale să-l omorâm. Avem însă prea multe motive să trăim, ca să ne riscăm beregata tocmai acum.

— Totdeauna există un anumit risc, Dorry, zise Cody, încet. Ascultă-mă ce-ţi spun, astăzi, în Medicine Bend şi pesemne în toată regiunea nu există nici un om care să-i poată ţine piept cu arma lui Ware.

Ochii mohorâţi ai lui Dean se limpeziră.

— Dar într-un alt stat, Cody?

Proprietarul tripoului ridică din umeri.

— Păi, în alte părţi există vreo zece oameni deopotrivă cu Ware în ale armelor. John Wesley Hardin din Texas, băiatul ăla Bonney din New Mexico, Wyatt Earp din Tombstone, Bat Masterson, Harley Baskam din San Antonio care-i probabil cel mai mare dintre toţi. Aş mai putea numi încă şase, să zicem, care să aibă sorţi de izbândă asupra lui Calem Ware.

— Nu-i nevoie, Cody. Dorry schiţă un zâmbet. Am trimis după Harley Baskam. Vine aici săptămâna asta. Este singurul în viaţă care l-a pus cândva pe Ware cu botul pe labe. Probabil singura creatură de care Ware se teme. Mi-a spus odată că a rămas în camera de hotel, în San Antonio, în noaptea următoare uciderii lui Ben Wryson, fiindcă ştia că Harley Baskam l-ar fi ucis dacă dădea cu ochii de el. Am cumpărat arma lui Baskam – preţul e însă de speriat. Va trebui să mai obţinem un rabat.

— Harley Baskam! Cody Clark pronunţă numele cu un soi de veneraţie amestecată cu teamă. Omul care manevrează arma cel mai iute din lume. Douăzeci şi şase de morţi la activul lui. Se încruntă. Nu ştiu, Dorry. S-ar putea să fie o greşeală că mai băgăm încă un om în afacerea asta. Dar merită, numai să-l înlăturăm din drum pe Calem.

Dorry Dean încuviinţă din cap.

— Un om ca Baskam e altceva decât Calem Ware. Poate nu-i aşa uşor să-l ucizi, dar să-i bagi frica-n sân e sigur mai lesne. Când o să-l doboare pe Ware, n-are să aibă nici o insignă pe piept. Ne putem sluji de un om ca el pentru a aduce oraşul pe brazdă. Asta trebuie făcut, cu o mână forte şi iute.

Cody îl întrerupse, faţa lui întunecată luminându-se.

— Am luat parte la jocuri, Dorry, când potul ajungea la cincizeci de mii dolari – dar afacerea asta le întrece pe toate.

Se întoarse, făcu vreo câţiva paşi spre uşă, apoi rămase locului.

— Şi în timp ce îl aşteptăm pe Baskam să apară, eu o să mai pregătesc ceva, ca să duc la bun sfârşit partea mea din târgul nostru. Acum am să încerc o altă pistă.

Dorry urmări din priviri cum uşa se închise în urma proprietarului de tripou. Se întoarse cu scaun cu tot. Privea în stradă prin fereastra în formă de evantai, îl văzu pe Cody ieşind cu paşi iuţi, uitându-se în susul şi în josul străzii, apoi traversând-o fără să mai privească în urmă. Dorry ţinea în mână lui grasă pistolul Derringer; faţa-i era numai broboane de sudoare. Zâmbetul lui era o strâmbătură, fără nici o noimă, când ţinti partea cea mai lată din spatele lui Clark. Apoi încet, cu părere de rău aproape, lăsă jos arma.

— Şi când vine scadenţa, am să încerc şi eu o pistă Cody, şopti.

Date: 2015-02-16; view: 663