Home Random Page


CATEGORIES:

BiologyChemistryConstructionCultureEcologyEconomyElectronicsFinanceGeographyHistoryInformaticsLawMathematicsMechanicsMedicineOtherPedagogyPhilosophyPhysicsPolicyPsychologySociologySportTourism






CEA DIN URMĂ VÂNĂTOARE

Poate nu greşim, definind CEA DIN URMĂ VÂNĂTOARE drept o legendă, o legendă de o sublimă poezie a violenţei, care se axează pe înfruntarea temerară dintre ultimii indieni şi ultimii cowboy.

Povestire de certă valoare artistică, de atmosferă şi culoare, de un inefabil regret pentru o epocă de farmec pentru totdeauna apusă.

P. P.

 

ÎL BOTEZASERĂ PAJARITO, traducându-i literal în spaniolă numele de botez. Mai des însă îi spuneau Tom Tejane, fiindcă se găsea în ţinut încă din zilele de început, zile de luptă; mai târziu texanii năvăliseră în câmpii în număr atât de mare, încât nu mai avea rost să-i urăşti pe fiecare în parte.

Tom se dăduse jos din patul în care îl ţintuia durerea de ficat şi ieşise în poartă, să-i salute, dar când auzise ce vor, înjurase cu furie şi se întorsese tropăind în casă. Acum, după această primă convorbire, toţi cei nouă stăteau ghemuiţi ca nişte ciori, pe treptele largi, vopsite în cenuşiu şi povesteau în dialect comanş despre Tom Texanul, despre Păsărică şi despre timpurile de demult, dinaintea îngrădirii preriilor cu garduri de sârmă. Despre asta vorbeau, cel puţin aşa pretindea moş Juan, bucătarul.

Cei ce vorbeau erau mai mult bătrânii. Trei bătrâni. Unul era atât de prăpădit, încât făcuse drumul din Oklahoma într-o căruţă cu coviltir, lăsată pe o parte, având la spate o legătură lungă şi ciudată, totul tras de o iapă bălţată. Restul călăriseră în jur pe ponei. Dintre ceilalţi şase, doi erau de vârstă mijlocie şi patru tineri.

Hainele lor alcătuiau o gamă înspăimântătoare: de la piele de căprioară la bumbac decolorat şi serj albastru. Sub stetsonurile murdare purtau însă părul lung, adunat în cozi, după moda de la câmpie. Aşteptând, fumau ţigări Durham şi vorbeau în comanşă, aşezaţi pe trepte ori pe sub arbuştii de bumbac din curte. Nu se uitau la aceia dintre noi care se apropiaseră ca să-i observe. Doar câte unul-doi păreau să aibă dreptul la atenţia lor. Timp de două zile, de două ori pe zi, au făcut focuri şi au-mâncat hălci ciopârţite din viţelul gras tăiat pentru ei în urma unui ordin pe care Tom Bird îl dăduse din pat. Noaptea toamna începuse se înfăşurau în pături şi dormeau pe pământ, în jurul căruţei.



Dau vreun semn de plecare? m-a întrebat Tom Bird a doua scară, când m-am dus în cameră la el.

Nu, domnule. Şi i-au spus lui Juan că nu trebuie să-ţi fie greu să te lipseşti de un viţel, fiindcă tot pământul şi toate vitele erau odată ale lor.

Nu erau ale nimănui! strigă el.

De când au venit au mâncat jumătate din viţel, am spus eu. De când sunt n-am văzut pe cineva care să mănânce carne în halul ăsta şi numai carne!

De când sunt n-am văzut altceva care să merite să fie văzut, spuse el, cu ochii cenuşii sumbri, visători. Era un om dintr-o bucată; azi nu mai sunt oameni ca el. Toate astea se întâmplau prin anii 20 şi el era unchiul meu. Plecase dezgustat din Mississippi, la vârsta de şaisprezece ani, ca să-şi facă drum în preriile imense de la frontiera agitată şi hrăpăreaţă a Texasului. La vârsta de optzeci şi cinci de ani stăpânea mai mult din întâmplare, căci pentru el vitele, nu pământul, însemnau avere un ranch de mărime mijlocie în ţinutul canioanelor, cam pe unde Cap Rock o ia spre preriile desfăşurate în sudul tigăii texane. Îngropase două neveste; nu avea copii şi trăia acolo, înconjurat de cei care munceau pentru el. Când apărusem la ranch, cu trei ani înainte de vizita comanşilor, pufnise doar la mine din cerdac, cântărindu-mi pătrunzător trupul pirpiriu, apoi continuase să se certe cu administratorul despre bolovanii de sare din păşuni. Dar după o lună, începând să se convingă, probabil, că o să pun carne pe mine şi o să trăiesc, am devenit brusc prieteni. Aşa avea el obiceiul: să judece greşit şi în pripă, pentru ca apoi să-şi recunoască, în chip dureros, greşeala.

În după-amiaza aceea, fiind la el în cameră, îmi spuse:

Lua-o-ar dracu de treabă. Duce-s-ar de-a berbeleacul în iad, mai adânc decât s-ar duce o nicovală.

Vrei să mă duc şi să le spun asta?

Da, vreau, fir-ar a dracului, spuse el. Ba nu. Ascultă. Ai vorbit ceva cu bătrânul? Starlight, aşa i se zice.

I-am spus că nici Starlight, nici ceilalţi nu ne-au învrednicit măcar cu o privire.

Să-i spui că mi-eşti rudă, zise Tom Bird. Bătrânul ăsta ştie o groază de lucruri.

De bivol ce să-i spun?

Nimic, zise el şi-şi îngustă ochii, străpuns de o durere în acel organ rebel, care-i aducea aminte azi de anii duşi şi mulţi, de apa băută din bălţi noroioase şi de saloon-urile din Kansas. Rânji cu dispreţ. Nu le spune nimic, dă-i dracului. Le-am spus eu.

Când i-am vorbit prima dată, Starlight nu mi-a dat nici o atenţie. Ciugulisem ceva spaniolă de la moş Juan, în cei trei ani de când eram aici, dar mi-era ruşine să mă folosesc de ea. Când îi vorbeam englezeşte, îmi întorcea un profil măcinat de vreme, pe care nu puteam citi nici măcar dispreţ.

I-am spus că sunt rudă cu Tom Bird şi i-am mai spus că Tom Bird îmi spusese să vorbesc cu el.

Starlight privea ţintă cei paisprezece bizoni îngrăşaţi care păşteau păşunea de lângă casă, înconjurată cu două rânduri de garduri, loc în care unchiul putea să-i vadă seara fără să se mişte din scaun. Îi crescuse dintr-o rasă selecţionată pe care i-o dăduse Charles Goodnight prin anii 90. Nu tăiase unul decât odată: când guvernatorul statului, însoţit de o societate aleasă, venise la ranch să-i înmâneze bătrânului un fel de citaţie. Când au sosit comanşii, conduşi de Starlight, s-au dus la păşune şi au privit bivolii peste gard timp de vreo două ceasuri, aproape fără să-şi ia ochii de la ei, studiind atent vacile, unicul viţel, masculii castraţi şi cei doi tauri: bătrânul Shakespeare, care ucisese odată un cal şi suise o mulţime de lume în copaci ori o făcuse să sară peste garduri şi progenitura sa, desfrânatul şi totuşi rareori fertilul John Milton.

Apoi au anunţat, pe un ton plat, că doresc să li se dea unul dintre animale.

Mirosul de om bătrân al lui Starlight era amestecat cu ceva sălbatic, poate fum de lemn. Cozile-i erau de un alb jegos. După ce-am vorbit, unul dintre tineri m-a privit şi a spus ceva în comanşă. Întorcându-se, bătrânul indian îşi coborî privirea, de-a lungul nasului umflat, către mine. Avea faţa hexagonală şi lată, suptă în locul în care avusese odată dinţi. Vorbi.

Tânărul traduse, într-o engleză cu accent exact:

Vrea să ştie ce s-a întâmplat cu bătrânul Tom Bird, de nu mai doreşte să stea de vorbă cu prietenii vechi.

Toţi se uitau la mine; tinerii mult mai prietenoşi decât bătrânii. Am spus că pe Tom Bird îl durea ficatul şi mi-am trecut mâna peste ficatul meu.

E pe moarte? întrebă Starlight în spaniolă.

Am răspuns, tot în spaniolă, că nu credeam să fie chiar atât de grav, dar că îl durea tare.

Pufni pe nas, la fel ca însuşi Tom Bird şi-şi întoarse din nou privirea spre bivolii din păşune. Discuţia părea încheiată. Neştiind cum să plec, am rămas acolo, pe scară, lângă bătrânul comanş. Ceilalţi îşi căutau loc sub noi şi mă fixau cu priviri în care bănuiam un fel de humor. Am scos ţigările şi le-am oferit celui tânăr. Le-a acceptat, le-a făcut să circule printre ceilalţi. Pachetul s-a întors la mine aproape gol. Am avut impresia că şi asta i-a amuzat, deşi n-a zâmbit nici unul. Şedeam cu toţii, fumând în aerul rece al serii.

Şi astfel, parcă a trecut un timp ritual, necesar stabilirii unei legături. Bătrânul Starlight începu să vorbească iar. Contempla bivolul din păşune, sub lumina scăzândă şi vorbea fără întrerupere, într-o spaniolă stricată, adăugând din când în când expresii într-o engleză şi mai stricată. Indianul tânăr care tradusese aprinse un foc de crengi, sub scări. Din când în când unul dintre bătrânii ceilalţi intervenea cu vreo întrebare ori vreo cercetare şi atunci se pierdeau cu toţii într-o comanşă guturală şi furioasă, iar tânărul, al cărui nume era John Stejar, îmi tălmăcea.

Povestea continuă cam vreo oră; când Starlight termină de vorbit, se duseră la căruţă, îşi luară păturile şi se înfăşurară în ele, pe pământ. Dimineaţa mi-am amânat treaba din biroul ranch-ului şi m-am aşezat iar pe trepte cu comanşii, iar Starlight a vorbit din nou. Vorbea pentru mine, căci eu eram ruda lui Tom Bird. Starlight nu şi-a depănat povestea chiar aşa cum v-o spun eu aici. Unele părţi le-am adăugat în urma convorbirilor cu Tom Bird, altele le-am luat din cărţi.

Dar iată povestea:

 

Fără să-şi, cunoască exact vârsta, ştia că e mai tânăr decât Tom Bird, fiind cam de-o seamă cu răposatul Quanah Parker, sub comanda căruia luptase de mai multe ori. Ajunsese la vârsta unui luptător în timpul marii lupte pe care oamenii albi o purtaseră între ei din pricina oamenilor negri. După naştere, era un Penateka, adică Mâncător de Miere, pe vremea când împărţirile subtribale mai însemnau ceva; ţinea minte exodul violent din rezervaţia de la Brazes în Oklahoma, în 1859 şi expulzarea prin lege a comanşilor din întregul Texas.

Totuşi, încă vreo zece ani, legile albilor n-au însemnat mare lucru pentru indieni. Era un timp sângeros şi tulbure, timpul cel mai potrivit să fii comanş, să lupţi pentru o cauză pierdută, cea mai pierdută din toate. Albii din agenţiile din Oklahoma erau din Nord şi nu numai că tolerau, dar uneori sprijineau şi chiar înarmau grupurile care dădeau lovituri, sub luna plină, dincolo de Red, la linia aşezărilor întemeiate de dezgustătorii şi tenacii texani. În zilele acelea, spunea Starlight, comanşii îi considerau pe texani o rasă deosebită de albi şi chiar după ce li s-a spus că pacea zâmbea din nou tuturor albilor, ei au considerat că acest adevăr nu se aplică acelei rase care le acapara lor cele mai bune păşuni şi păduri.

La început, raidurile indiene aveau caracter şi un scop ritual. Un grup izolat cobora spre Sud, fie ca să se războiască, fie ca să fure cai şi vite şi să le vândă la târgurile din câmpii unor comancheros din New Mexico, fie numai, ca să gonească cerbii şi bivolii de-a lungul ţinuturilor vechi, doar aşa, să-şi amintească de obiceiurile din bătrâni. De la o vreme însă, aceste distincţii se estompau. Starlight, ajuns la conservatorismul vârstei înaintate, credea că distrugerea comanşilor se datora pierderii disciplinei vechi. Mai erau şi variola, sifilisul, whiskyul. Mai erau şi soldaţii lui Mackenzie. Toate se adunau laolaltă, într-o haită apocaliptică, gonind ca lupii iarna.

Porniseră călări odată, spre Brazos. Erau cam o duzină, toţi tineri, buni călăreţi, buni luptători. Au prins, pe ici pe colo, treizeci de cai, cu o metodă perfectă, aşa cum o cerea mândria lor: fără încleştări. Tocmai se întorceau spre nordul văii Keechi, pe lângă Paolo Pinte, când, în zori, îi surprinse în ţarcul lui un texan cu barbă lungă şi blondă şi ucise cu împuşcături doi dintre ei. L-au omorât pe texan cu săgeţi. Starlight însuşi îi luă scalpul. Apoi, cu indiferenţa născută din îndelungatele cruzimi reciproce, îi măcelăriră în cabana de bârne soţia şi cei doi copii. Femeia nu ţipase, aşa cum se povestea că fac femeile albe. Dimpotrivă, striga într-una la ei, până când securea îi despică ţeasta:

Ieşiţi afară! AFARĂ! AFARĂ!

După ce au luat cinci cai şi de-acolo şi-au continuat drumul spre teritoriu, călărind noaptea şi odihnindu-se ziua în locuri ştiute doar de ei.

Şeful grupului lor era unul din fiii bătrânului Cămaşă de Fier, Pohebits Quashe, omorât de glonţ lângă râul Canadian, în ciuda cămăşii de zale pe care o moştenise din vremile minunate de demult. Fiul lui Cămaşă de Fier susţinea că greşiseră, omorând femeia şi copiii. Starlight şi alţii râdeau de el. Şi mai târziu, Starlight a rămas convins că, fie că ar fi omorât femeia, fie că ar fi lăsat-o în viaţă, s-ar fi întâmplat acelaşi lucru.

Ce e sigur e că i-au urmărit texanii: un grup mare, cuprinzând oameni care puteau descifra urmele tot atât de bine ca şi indienii. Îi urmăreau în tăcere, călărind mult şi odihnindu-se puţin şi în a treia seară, pe când comanşii îşi adunau cireada şi se pregăteau să părăsească valea largă, închisă, a unui râuleţ lângă care rămăseseră peste zi, sentinela lor de pe deal ţipă şi căzu fulgerată, în timp ce călăreţii subţirei, cu pălării lărgi, năvăleau în josul dealului, scoţând un strigăt prelung, aşa cum e strigătul lor.

Starlight tocmai călărea spre capătul de sus al văii, alături de şef. Singurele lor arme erau cuţitele. Şi lancea cu care Starlight împunsese spinările încăpăţânate ale cailor furaţi, îndreptându-se spre tabăra de jos.

Sub ochii lor, douăzeci de texani, ori mai mulţi chiar, invadară tabăra. Printre împuşcăturile şi hărmălaia luptei, cei doi comanşi auziră sfârşitul celor cinci tovarăşi ai lor, prinşi descălecaţi.

Ştiam că aşa o să fie, zise şeful.

Ştiai! răspunse amar Starlight. Dacă ştiai, tu ar fi trebuit să stai de santinelă!

În josul văii călăriseră alţi doi comanşi, ca să strângă caii. Acum nu-i puteau vedea, dar un grup de texani pornise într-acolo, strigând şi trăgând. Ceilalţi se năpustiră spre şef şi spre Starlight, care se găseau cu o jumătate de milă deasupra lor.

Putem să-i ocolim şi să fugim în josul văii, spuse fiul lui Cămaşă de Fier. Dacă o luăm în susul râului, nu-i bine.

Starlight nu cunoştea locurile din susul râului, dar ştia bine ce simţea. La un comanş, a simţi înseamnă a fi convins. Îşi întoarse calul în sus şi-i dădu pinteni.

Ragh! îi strigă şefului, în semn de despărţire. Piază rea!

Şi avea dreptate. Nu l-a mai văzut niciodată pe şef, nici pe ceilalţi doi indieni care strângeau caii în josul văii.

Dar şi fiul lui Cămaşă de Fier avea dreptate. Căci peste zece minute Starlight îşi îmboldea poneiul printre bolovani enormi căzuţi într-un ghem de canioane înalte şi abrupte, fiecare din ele purtând câte-un pârâiaş către pârâul mai mare de jos. Calul nu putea urca pereţii de piatră şi Starlight avea impresia că ori încotro ar fi apucat-o, ar fi ajuns într-o fundătură.

În spate scăpărată nişte potcoave. Îşi biciui poneiul. Dar un texan uriaş ocoli repede pe cal o cotitură a canionului şi cu un foc de pistol norocos rupse piciorul poneiului lui Starlight. Comanşul căzu o dată cu poneiul, dar nimeri în picioare ca o pisică, se întoarse şi, pe când texanul se apropia, îl aşteptă pe vine, cu lancea pregătită. Texanul avea un pistol încă rar pe-atunci, un pistol cu şase focuri. Trase de trei ori şi greşi tot de trei. Starlight fandă înainte. Texanul se rostogoli într-o parte, ferindu-se de lama lungă, sclipitoare. Prinzându-l descumpănit, comanşul îi împlântă cuţitul în pântec, până îl scoase în partea cealaltă. Lama plesni, când greutatea întreagă a bărbatului prăbuşit căzu pe ea.

O clipă, Starlight căută pistolul. Negăsindu-l, alergă spre peretele canionului şi începu să se caţere. Se afla cam la jumătatea înălţimii, agăţat la cincizeci de picioare pe peretele sfărâmicios, când alt texan ieşi călare de după cotitură, se opri pe calul nervos trase prea iute un foc de puşcă, umplându-i lui Starlight ochiul stâng cu sfărâmături de piatră.

Se afla printre cuiburi de rândunică. Noroiul care le modela se sfărâma sub degetele lui. Păsările zburară în volute largi, ciripindu-i deasupra capului. Îl simţi sub el pe texan, absorbit în reîncărcarea puştii, în timp ce calul îl apropia de perete. Ştiu sigur că acum era momentul, privi şi văzu carabina lungă ridicându-se iar.

Glonţul îi străpunse braţul stâng, în partea de sus. Se ţinu doar cu braţul drept. Cu forţa suplă a îndemânării de călăreţ, se avântă în sus şi sări pe smocul care acoperea vârful stâncii. Era lângă un bolovan rotund, cât un cap de bivol. Fără să se oprească, îl dislocă şi-l rostogoli înapoi. Căzu chiar lângă ţintă. Texanul se apucă de şa, când calul sări la o parte şi scăpă arma. Se priviră. Ţinându-şi strâns braţul care-i atârna, vâscos de sânge, comanşul se uită ţintă la nasul mare şi la perechea de ochi cenuşii, furioşi. Tânărul texan îi întoarse privirea. Răsucindu-se, Starlight o luă grăbit peste dealuri. Noaptea, înainte de a se ascunde, se caţără într-un copăcel şi imită, timp de câteva ore, ţipătul bufniţei. Nu-i răspunse nimeni. Abia după o lună păşi, ca un schelet infectat, în tabăra Penateka de la Fort Sill, singur întors dintre cei doisprezece.

A fost prima lui întâlnire cu Tom Bird.

 

Cât timp a povestit despre lupte, Starlight a rămas în picioare şi a gesticulat, dând un mândru spectacol al isprăvilor lui şi ale altor indieni. Nu era o poveste cu o învăţătură. Era povestea întâlnirii lui cu un om. Sub lumina pătată de gândaci a unui bec de deasupra uşii, bătrânul indian ar fi trebuit să arate absurd: şoldiu, urât, cu pălărie neagră şi soioasă, în haine închise, unsuroase, cu un lanţ de aur de-a curmezişul vestei. Cozile murdare fluturau la mişcările lui, a căror violenţă îşi pierduse de mult orice înţeles.

Însă nu-mi venea să zâmbesc. Mă uitam la indienii mai tineri, aşteptându-mă să-i văd amuzaţi, ori plictisiţi, ori cinici. Nici vorbă de aşa ceva. Ascultau. Majoritatea probabil că nu ştiau spanioleşte, dar cunoşteau poveştile. Iar bătrânul pe care-l ascultau aparţinuse unei epoci în care rasa lor fusese într-adevăr teribilă.

Dimineaţa, Starlight vorbi despre a doua întâlnire. S-a întâmplat după sfârşitul războiului oamenilor albi. Acum era el însuşi căpetenie de războinici şi purta pe cap coarne de taur. Odată, în teritoriul indian, urmat de treizeci de călăreţi bine înarmaţi, oprise o cireada, cerând tributul cuvenit. Deşi erau numai opt văcari, conducătorul lor, un bărbat cu mustaţă neagră, spuse că patru juncani e prea mult, ei le-ar da poate doi.

Patru, texane, spuse Starlight.

Era o acuzaţie şi albul o luă ca atare. Se uită la cei treizeci de comanşi şi spuse că el şi oamenii lui nu erau din Texas, erau din Kansas şi că duceau acasă nişte vite cumpărate.

Patru, spuse Starlight.

Albul făcu un semn şi le vorbi oamenilor lui, care se duseră să aleagă juncanii. Starlight îi urmări cu o privire geloasă, voind să fie sigur că nu-i alegeau pe cei mai răi. Trei comanşi tineri îi luară în primire. Starlight călări spre şeful alb şi, ajuns în faţa lui, văzu că nu se înşelase, deşi mustaţa era un lucru nou.

Texane, zise el, fiu de căţea. Şi se întinse şi răsuci nasul mare şi greu al lui Tom Bird, bucurându-se de furia evidentă din ochii cenuşii. Îşi mângâie bicepsul stâng, cicatrizat şi văzu că şi albul îl recunoscuse. Se întinse să-i răsucească nasul din nou, căci Tom Bird era prea prudent şi în acelaşi timp prea mândru ca să întoarcă capul.

Tutun, texane, ceru Starlight.

Aproape mârâind, Tom Bird scoase tutunul. Starlight îl cântări, îl examină, culese câteva fire de deasupra, apoi şi-l trecu în brâu. Îşi întoarse calul şi se depărtă în galop, urmat de cei treizeci de războinici.

În zilele acelea răzbunarea exista încă.

De asemenea, fusese de faţă când Quanah Parker, şeful acela pe jumătate alb, încheiase o pace separată cu Tom Bird, la ranchul cel vechi al lui Bird, lângă râul Canadian, ca şi cum Bird ar fi fost un guvern, căci Tom Tejano, numit acum şi Pajarito, se întindea tot mai mult peste nesfârşirea câmpiilor. Fuseseră atunci vreo două sute, conduşi de Quanah la o vânătoare în ţinuturile interzise. Găsiseră vite multe şi bizoni puţini. După pacea ca Tom Bird, n-au mai mâncat carne de vită însemnată cu o aripă decât târziu, când agenţia Oklahoma începu să cumpere juncani de la Bird, ca să-i distribuie indienilor.

Şi-au strâns mâinile acolo, în prezenţa lui Quanah. Acum se cunoşteau bine şi în rânjetul îngăduitor al văcarului, ca şi în strângerea degetelor lui puternice, Starlight citise destrămarea poporului său mai limpede decât oricând.

Bine, năsosule, spusese el, întorcându-i strângerea de mână şi zâmbetul.

Pornind la o vânătoare de zece zile, Tom călări singur cu ei până într-o vale largă şi lungă de douăzeci de mile, pe care vânătorii de piei n-o descoperiseră încă. Acolo ei îi arătară cum goniseră bivolii părinţii lor, în frumoşii ani de demult, înainte de venirea albilor. Era noiembrie, dimineţi îngheţate, zile aurii. Femeile îi urmau, pregătind pieile, uscând carnea. A fost ultimul din bogaţii ani de vânătoare de pe vremuri.

După aceea, ori de câte ori Tom Bird trecea prin Oklahoma, îl căuta pe indianul care îl trăsese de nas odată. Uneori îi aducea daruri.

Dar cât ţinuseră luptele, Starlight ucisese nouă albi.

 

Îmbrăcat, Tom Bird ieşi în cerdac la unsprezece. Am ştiut, după rotunjimea lină a obrazului, că nu-l mai durea ficatul. Prietenos, strânse din nou mâna tuturor.

La amiază o să tragem un prânz straşnic, îi spuse lui Starlight, în aceeaşi spaniolă stâlcită pe care o folosea şi bătrânul comanş. Juan găteşte special pentru prietenii mei comanşi, ca să-i trimit la drum ghiftuiţi şi fericiţi.

Fără să se lase amăgit, Starlight aborda subiectul principal.

Nu, zice Tom Bird.

Nu te porţi frumos, spuse Starlight. Altădată

Altădată eraţi mai mulţi. Şi înarmaţi, spuse Tom Bird.

Ochii lui Starlight îl priviră dintr-o parte, cu o veselie pe care gura nu o trăda. Absent, Tom Bird îşi scoase tutunul şi muşcă o bucată, apoi, ca şi cum şi-ar fi cerut iertare, îl oferi comanşului. Starlight îl luă. Muşcă un pic cu cei trei dinţi ce-i rămăseseră în faţă şi se făcu că pune tutunul în buzunarul vestei.

Începură să râdă amândoi, un râs de oameni bătrâni, plini de flegmă, un râs pentru care luptaseră din greu. Nu-l văzusem niciodată pe Tom Bird cedând şi am ştiut că va ceda de data asta.

Fecior de coiot, spuse Tom Bird. Am patru castrados graşi. Poţi să ţi-l alegi pe care-l vrei. Au carne bună, am să mănânc şi eu din ea, cu voi.

Nu ăia, se încăpăţână Starlight, scuturând din cap. Taurul mare.

Tom Bird se holbă, deschise gura să vorbească, o închise, aruncă jos pe prispă tutunul, pe care îl primise înapoi şi tropăi înapoi în casă. Indienii se aşezară din nou. Unul din bătrâni se întinse, luă tutunul, muşcă o bucată, apoi îl puse în buzunar. Nemişcarea căzu deodată în curte.

Libertate! spuse brusc, fără nici un rost, Starlight, în spanioleşte. Ce mult se vorbeşte azi de libertate! Nici unul din voi n-a cunoscut libertatea, nici unul din voi n-a mirosit-o măcar! Libertatea era iarba, vântul, vânatul, calul, nu gardurile astea de sârmă!

Taurul cel mic! spuse Tom Bird, din spatele uşii întunecate.

Fără a privi împrejur, Starlight negă din cap. Tom Bird deschise uşa cu atâta forţă încât aceasta, trântită de peretele casei, smulse fulgi de spoială. Se opri deasupra bătrânului indian şi stătu acolo, cu picioarele arcuite, uitându-se în jos.

Ticălos bătrân şi ruginit! strigă el în englezeşte. Nu-i mai am decât pe ăştia doi şi ăla mare e singurul care face treabă. Şi nici nu e bun de mâncat.

Starlight întoarse capul şi îl privi ţintă.

Bine, făcu Tom Bird, învins. Bine.

Mulţumesc, Pajarito, zise Starlight.

Jimmy, spuse bătrânul, pe un ton sfârşit. Du-te şi spune-le băieţilor să-l împuşte pe Shakespeare şi să-l atârne lângă spălător.

Nu, spuse John Stejar.

Nu, fir-ar a dracului, cum nu? întrebă Tom Bird, întorcându-se spre el, cu o bucurie mânioasă. Pe ăsta îl vrea, nu? Altfel de ce-ar mai fi ţipat două zile?

Bunicul meu îl vrea viu, nu mort, răspunse John Stejar.

Ei nu că-i bună! Îi bună de tot! izbucni bătrânul. Şi mie nu-mi mai rămâne decât să plătesc toate gardurile sfărâmate! De-a ici până-n Oklahoma ori dracu mai ştie pe unde, la cercul polar, numai fiindcă comanşul ăsta bătrân şi nebun şi ucigaş pe deasupra îşi doreşte un taur, să se joace cu el!

Tom Tejano, ascultă! făcu Starlight. Vorbea în spaniolă, dar înţelesese cam tot ce spusese Tom Bird în engleză.

Ce s-ascult?

O să omorâm noi taurul, Tom Tejano. Noi.

Mă e! strigă Tom Bird şi se aşeză.

 

După amiază, după puiul fript cu orez şi cu pastă de fasole şi tamale şi chili iute, după râgâielile măgulitoare şi după fumatul în pridvor, toţi cei care n-aveau treabă se adunară în curte, sub pomi, urmărindu-i pe cei nouă comanşi, care-şi adunaseră caii din ţarc, unde fuseseră lăsaţi timp de două zile ca să mănânce ovăz şi-i legaseră de parii gardului, gata înşeuaţi.

După ce iapa lui Starlight fu înhămată la căruţă, indienii începură să se dezbrace, fără să dea nici o atenţie publicului, înfăşurându-şi metodic îmbrăcămintea în nişte legături cu pălăriile deasupra pe care le aşezau în partea dinapoi a căruţei. Starlight se învârtea cu efort în mijlocul lor, indicând una şi alta cu un arătător uscat şi dând ordine. În sfârşit, toţi afară de Starlight rămăseseră în pantaloni şi pantofi ori mocasini. Unii purtau bucăţi vechi de os, gheare, petice de piele ori pene. John Stejar îşi scosese cizmele cu tocuri înalte şi le înlocuise cu pantofi de tenis.

La o sută de yarzi, gargarisind când şi când câte-un muget, bătrânul Shakespeare fusese înghesuit într-un jgheab. Între mugete, ne privea ţintă cu un ochi mic şi plin de ură dintre scândurile cenuşii. Ne dădeam toţi seama cât de bine se simţea el.

Indienii luară din căruţă o legătură lungă, învelită în pături şi o desfăşurară.

Dumnezeule! şopti lângă mine un cowboy, pe nume Abe Reynolds, care se îngrijise o bună bucată de vreme de cireada de bivoli. Trăim în anul 23, sau în ce an trăim?

Am chicotit. Tom Bird îşi întoarse privirea cenuşie şi ne fulgeră. Am tăcut pe loc. În legătură se aflau arcuri scurte, tolbe de săgeţi, lăncii noi, cu lemnul schimbat, zugrăvite cu roşu şi negru. Câţiva luară arcuri, alţii lăncii. Printre arcaşi erau doi bătrâni, mai tineri însă decât Starlight şi sub pielea uscată le puteam vedea muşchii.

Ăştia? am protestat eu, uitând de Tom Bird. Ăştia nu-s în stare

Crezi că nu-s în stare fiindcă n-au ucis niciodată un bizon? întrebă el fără să se mai întoarcă spre mine. Aşa bătrâni cum sunt, nu-s de ajuns de bătrâni ca să fi vânat animalul ăsta, care, vreme de două sute de ani încheiaţi, a fost singurul lucru pe care l-a mâncat neamul lor, singurul din care s-a îmbrăcat, din care şi-a făcut corturi, frânghii, şei şi dracu mai ştie ce! Băiete, ţine-ţi gura şi uită-te.

Starlight îi dădu lui John Stejar un fel de medalie cu panglici, ca s-o poarte. Apoi aşezară poneii neliniştiţi într-o linie mişcătoare. Priveliştea era pestriţă şi totuşi ceva din senzaţia acelei teribile, străvechi încleştări, emana din ea. Starlight îi trecu în revistă, consideră că totul e în ordine, se întoarse şi-i făcu semn cu mâna lui Tom Bird.

Tom Bird chiui.

Oamenii traseră drugul, apoi săriră pe gard.


 


Cei opt indieni, călări, îşi îmboldiră poneii într-un galop susţinut spre masa neagră ce apăruse în faţa lor, dând furioasă din cap şi mugind.

Starlight strigă. Dar indienii acum scăpaseră de sub controlul lui şi dădeau buzna, nerăbdători, nelăsându-i timp lui Shakespeare să fugă. Indianul de pe cel mai iute ponei unul din oamenii între două vârste veni peste taur, trăgând şi săgeţile ţâşneau din arcul lui parcă într-un jet neabătut. Taurul se repezi la el. Indianul îşi împinse calul în lături, dar nu de ajuns. Capul mare izbi sub burta poneiului. Cal şi călăreţ se opriră o clipă, ridicaţi în coarne, apoi căzură înapoi, înşurubându-se parcă în mijlocul celorlalţi, care dădeau năvală.

Idioţii! strigă Abe Reynolds. Idioţii dracului!

Nu mai erau decât o masă roitoare cu capete, membre şi arme prelungite din ea. Toţi ţipau şi loveau orbeşte, ciopârţind şi înjunghiind, Bătrânul Shakespeare răzbi afară de sub grămadă, scuturându-i în lături şi se năpusti spre casă. Indienii îl urmăreau ţipând. Lăsau în spate un cal mort, cu burta despicată şi altul alergând fără călăreţ spre Nord-Est. Unul din vânătorii trântiţi şedea pe pământ, sprijini de ţarc, şi arăta ca şi cum totul i-ar fi fost egal. Celălalt, unul din bătrâni, ţopăia încolo şi încoace într-un singur picior, stângul, fiindcă o săgeată îl străpunsese în pulpa celui drept.

M-am căţărat pe cerdacul înalt, alături de cei care nu se urcaseră în copaci. Tom Bird rămăsese pe loc, înjurând, în timp ce Shakespeare trecea prin ţăruşii gardului ca prin nişte tulpini uscate de flacăra soarelui şi-şi domolea goana nebună abia sub pomi. Unii indieni săriră peste gard, alţii o şterseră prin gaura pe care o făcuse taurul şi toţi strigau cât îi ţinea pieptul. Shakespeare încremeni o clipă, cu săgeţile zbârlite în cocoaşă şi în şale şi tocmai atunci primi o lance în umăr. Apoi nărui încă opt picioare de gard şi o luă iar la goană în josul drumului murdar, pe lângă ţarcuri.

Îl mânau îndeaproape, împungându-l şi trăgând.

În sfârşit, când se depărtaseră destul, astfel încât totul părea un tablou, John Stejar izbucni spre stângă, alergând paralel cu ceilalţi, trecu în frunte şi deodată o luă oblic, într-un ţipăt clocotitor şi lung, sfâşietor şi tare, acoperind toate celelalte zgomote. Un strigăt rebel, ori un chiot de cowboy, oricum, l-ar fi numit, era acelaşi, strigătul străvechi, pe care l-au scos fericiţi toţi bărbaţii călări, lacomi de omor, de la asirieni până în zilele noastre. Disperat, Shakespeare fugea de furie cu lănci ascuţite, iar John Stejar îşi mâna poneiul gri-cafeniu pe o direcţie convergentă cu a taurului şi când ajunse în punctul de întâlnire, împlântă lama lăncii exact îndărătul coastelor. Împinse şi taurul căzu în genunchi, frânându-şi goana, tuşi, apoi se răsturnă pe o parte.

Poţi să spui că au jucat cinstit? întrebă amar Abe Reynolds.

Nimeni nu suflă o vorbă. Sigur că nu era cinstit! Dar ce-avea de-a face cinstea cu ceea ce se petrecea?

Căruţa lui Starlight se îndreptă spre ciorchinele de călăreţi din josul drumului. Noi însă rămâneam în curte, reţinuţi de măreaţa nemişcare a spatelui lui Tom Bird, care sta mai departe lângă una din găurile făcute de taur, în gard. Starlight îi adună pe cei doi indieni căzuţi de pe cai, culese şeaua calului mort, îl culese pe bătrânul vânător sângerând, care între timp îşi smulsese din rană săgeata şi mână mai departe, spre locul în care ceilalţi înconjurau, călări, cadavrul lui Shakespeare.

Coborând, el îi vorbi lui John Stejar. Tânărul indian descălecă şi-i oferi lancea. Starlight, cu un singur picior în scară, ţopăi de câteva ori, apoi reuşi să încalece pe poneiul gri-cafeniu şi-l aduse înapoi spre casă, la galop, cu lancea sus. Lanţul de ceas, gros, de aur, i se bălăngănea pe vesta jegoasă. Cozile hainei îi fluturau. Picioarele bătrâne încleştau zdravăn calul. Alergă drept la Tom Bird, acolo unde stătea, lângă gaura din gard, trase brutal de hăţuri la trei yarzi distanţă şi întinse capătul lancei.

E de pe vremea când te-am tras de nas, spuse el. Cel puţin vârful.

Tom Bird o luă.

Am trăit acele timpuri, Tejane, adăugă Starlight.

Da, răspunse unchiul. Le-am trăit amândoi.

Bătrânul comanş întoarse poneiul şi îl duse înapoi spre grupul de bărbaţi călări. I-l predă lui John Stejar, care îl ajută să se urce la loc în căruţă. Cineva prinsese poneiul slobod. Priviră toţi, îngheţaţi, câteva clipe, masa neagră plină de ţepi care fusese Shakespeare.

Apoi îl lăsară acolo şi plecară călări pe drumul spre Oklahoma, pe lângă gardurile de sârmă care aveau să-i însoţească tot drumul.

O adunătură de barbari, zise uscat un băiat de la vaci, privind rămăşiţele animalului mort, risipite de-a lungul drumului.

Mă aflam lângă bătrânul Tom Bird.

Şi el plângea. Îmi simţi privirea, se întoarse, cu lancea însângerată în mână, neluând în seamă lacrimile care-i curgeau pe obraji, ocolind nările nasului mare, până la mustaţă.

Fir-ai al dracului, băiete! zise el. Fir-ai al dracului, că n-ai să ajungi niciodată să înveţi ceva de preţ! Şi fir-aş al dracului şi eu! Am avut odată o lume!


 

PETRU POPESCU

POVESTE CU COWBOY

 

I

 

CÂND GEMENII SE NĂSCURĂ, indienii dispăruseră din ţinut. Injun-City[8] era un oraş de câteva străzi şi indian nu mai era în el decât numele. Isaiah Johnson se întoarse din Războiul de Secesiune cu un picior mai scurt, ceea ce nu-l împiedică să alerge cu limba scoasă după fetele de prin partea locului, până când oamenii sacrificară pe una din ele ca să le salveze pe celelalte. Mary Ann îl luă de bărbat, găti, spălă, suportă bătălie administrate după beţia de sâmbătă şi după nu prea mult timp muri, dând naştere la doi băieţi dintr-o dată. Isaiah Johnson se trezi tatăl a două bucăţi vii de carne, fiecare prevăzută cu un destin deosebit şi pentru că unul tăcea cuminte în braţele moaşei, iar celălalt ţipa cu toată forţa de care era capabil, el îl boteză pe primul Good[9] şi pe al doilea Bad[10]. Good Johnson şi Bad Johnson, fraţii gemeni, crescură repede şi începură să se deosebească tot mai tare, dar, cum se întâmplă adeseori în lumea noastră, numele lor nu comunicau nici un adevăr despre caracterul purtătorilor, pentru că Bad era copilul cel bun şi Good, fără urmă de îndoială, cel rău. Amândoi erau înalţi, bine legaţi, sprinteni, dar Good lenevea cât putea mai mult, minţea deseori, se iubea numai pe el, era într-un cuvânt ceea ce numim un profitor al vieţii, iar Bad muncea pentru amândoi, spunea de cele mai multe ori adevărul şi îşi mai şi iubea tatăl şi fratele pe deasupra. Şi, cum se întâmplă la fel de des în lumea noastră, tatăl lor şi toată lumea erau convinşi că numele lor spune numai adevărul, că într-adevăr Good e cel bun şi Bad e cel rău. Good ştia asta şi poate se bucura în sinea lui, Bad ştia asta, dar îl lăsa perfect rece, nu se simţea de loc nedreptăţit, modul în care era alcătuită lumea i se părea absolut normal şi îşi iubea la fel de mult tatăl şi fratele.

Între timp, soarele, luna şi pământul se jucau toate trei în spaţiu, căutându-se, ascunzându-se, întâlnindu-se iar nopţi şi zile, zile şi nopţi, primăveri, veri şi toamne şi ierni. Bad învăţase să călătorească şi să vâneze, se pricepea să îngrijească vitele sau să dreseze un câine, putea să prezică vremea cu precizie, numai după forma şi densitatea norilor care înconjurau muntele Bull, era doctor în copitele cailor aşa cum alţii sunt în ştiinţe sau în filosofie. Iar Injun-City trăia sub teroarea bandei lui Milky Jack, aşa cum trăise pe vremuri sub teroarea indienilor, pentru că albii îi înlocuiseră pe indieni şi arătaseră că nu sunt cu nimic mai prejos decât ei şi prin urmare nici în ceea ce priveşte faptele crude. Pe atunci se întâmpla rareori ca lângă paturile în care se zămisleau copiii blonzi şi cu ochi albaştri ai târgurilor vestice să nu stea de pază cizmele cu pinteni şi carabina tatălui de familie şi nu o dată judecătorul ales de cetăţenii unui municipiu sforăia în timpul şedinţelor tribunalului, răpus de oboseala nopţilor în care ataca diligenţe. Oamenii se obişnuiau de mici cu armele şi cu gândul că pot muri pe neaşteptate, ajunşi oriunde de glonţul sortit lor: pe câmp în urma plugului, la cabaret în mijlocul fetelor, sau în sânul familiei. Bandele mici şi rapide care loveau oraşele nu riscau decât foarte puţin şi îşi băteau joc de autoritatea statului. Nu de mult, banda lui Tim Hawkenraw prinsese pe şeriful şi pe ajutorul de şerif din Liberty şi-i silise să se lovească în cap unul pe altul cu sticle de whisky, până când unul murise, iar pe celălalt, mai mult mort decât viu, îl sfârşiseră cu un glonţ.

Acum însă, mai bine-zis de patru ani, Injun-City se afla sub domnia lui Milky Jack. Se întâmplase în trecut ca locuitorii oraşului să spună despre câte-un bandit care tocmai le prădase casele şi plecase nestingherit şi făcându-i de ruşine: Da, dar e unul dintre ai noştri!, transformând într-un subiect de mândrie o nedreptate strigătoare la cer. Dar Milky nu se născuse în oraş şi puţini ar fi putut spune de unde venea. Nu se ştia prea bine nici cum arată. Cei care-i văzuseră chipul şi ochiul furios, îndreptat spre ei, al pistolului, muriseră cu secretul pe buze. Se şoptea că ar fi albinos, de unde şi porecla[11], de o răutate fără margini cu bărbaţii şi de o răutate galantă,dacă se poate spune astfel, cu femeile. Din când în când, în general seara, când orăşenii, doborâţi de munca de peste zi, picau de somn la masă, cu mustaţa tăvălită în sosul din farfurie, Milky şi băieţii lui soseau în galop, mascaţi şi trăgând în aer ca să sperie lumea, luau ce aveau de luat şi toţi ar fi dorit să-i lase să plece în bună pace, dar ei lăsau întotdeauna şi câteva cadavre în urmă, plecând. Ce e drept, cei din Injun aveau faima că sunt cei mai fricoşi cetăţeni ai statului, începând cu şeriful lor, dar oamenii se deprind să trăiască oricum şi oriunde, pur şi simplu pentru că trebuie să trăiască, undeva-cumva şi, plătindu-şi în fiecare an tributul de morţi, oraşul naviga prin timp şi spaţiu, împreună cu tot pământul, spre marea destinaţie pe care toţi o bănuiesc şi nimeni nu o cunoaşte.

Dar, despre ceea ce se petrecea jos, în oraşul plin de spaime, aruncat în căldarea văii, Bad nu ştia mai nimic. Căci chiar şi atunci când drumurile erau ameninţate şi fermierii nu mai îndrăzneau să-şi ducă porcii la târg, moş Johnson se scula o dată cu zorile, punea şeile pe cai, în timp ce băieţii mai dormeau, arunca un pumn de cafea şi de zahăr în oala de pe foc, apoi toţi trei plecau, drepţi şi înalţi pe caii care scoteau aburi, în sus, ignorând orice primejdie, spre ţarcurile cu vitele lor. Şi pentru că mergeau încet, strânşi unul lângă altul, prin ceaţa albastră a dimineţii, păreau din profil, trecând printre frunze, un singur mare şi misterios călăreţ, care dă ocol, gânditor, pământului.


 

 

II

 

Era o zi cu soare şi nori. Pe vârful dealului, Bad, călare pe calul lui taică-său, se înălţa deasupra văii în care păşteau risipite vitele lor. Se vedea cum vacile îşi cufundă boturile în iarba înaltă, ridicându-le după un moment, cufundându-le din nou, picioarele lor păreau prea subţiri pentru trupuri, câinii nu se vedeau, mirosiseră poate o vulpe şi o şterseseră într-acolo. Bad simţea în spatele lui rândurile dese de brazi, se apropia amiaza, soarele încălzea tot mai tare. Sub streaşina neagră a pălăriei lui nu încăpea decât valea verde, aşa că Bad îşi împinse pălăria pe ceafă, privi orizontul lărgit, apoi închise ochii de soare. Strânse puternic pleoapele şi ele se acoperiră de întuneric, începu să le desfacă treptat şi lumina de afară le prefăcea în nişte perdele de un roşu cald, apoi portocaliu, apoi galben, un galben tot mai apos şi mai şters, apoi un verde care tremura, apoi însuşi albastrul cerului intră printre gratiile genelor.

Valea verde se pierdea în platoul larg şi neted, atât de neted şi de larg încât umplea ochiul întreg, dintr-o parte într-alta, liniile orizontale de umbră-culoare-lumină ieşeau una din alta, treceau de munţii zării, urcau în cer, iar acolo începeau câmpiile, pădurile, munţii şi văile cerului, în care Bad îşi arunca privirea limpede şi larg deschisă. Peisajul cerului se desfăcea în prerii nesfârşite, podişuri tăiate de râuri şi pătate de mlaştini, câte-un copac mai mare se vedea atât de bine, acolo, în cer, încât lui Bad i se părea că-i poate auzi freamătul. Vântul din cer se juca cu norii albaştri, acoperea cu ei soarele, lăsând din el doar lumina subţire, apoi îl arăta din nou, ca pe un mare şi arzător şi divin zâmbet. Bad simţea în pinteni dorinţa să sară cu calul peste o prăpastie nevăzută, drept în cer şi să călărească acolo. Zgomotele cerului ar cânta în ureche, copitele s-ar scufunda în lumina subţire, norii albaştri s-ar aşeza pe umerii lui, pălăria, căzând de pe cap, ar pluti în urma calului, ca o pasăre. Din ce în ce mai repede, la galop, apoi tot mai încet, la pas, ascultând pierdut clinchetele copitelor, simţindu-le cum cad adânc în trup şi se transformă în nişte dureri uşoare şi noi, ca nişte dureri de vis.

Se urcară la marginea pădurii, ca să mănânce în umbra neagră de brazi, într-o tăcere înfometată, supraveghind din ochi mişcările turmei, în vale. Moş Johnson îl înjurase pe Bad cu zece minute înainte, fără un motiv serios de altfel; dar înjurătura îşi pierduse forţa emoţională, devenise un detaliu într-un ritual şi Bad o percepea în acelaşi fel. Îl înjurase pentru că Bad nu reuşea niciodată să se mişte atât de repede pe cât era nevoie. Good era de mult cu gura plină de carne şi pâine, agitându-şi-o monstruos în toate sensurile, ca să poată mesteca şi înghiţi mai bine. Bad duse la gură plosca cu apă, uitându-se fără scop pe lângă lemnul ei în josul pantei şi văzu urcând pe coasta dealului un individ de statură medie şi îmbrăcat ca un cowboy, ale cărui trăsături nu le putea distinge. Urca spre ei cu pasul liniştit şi ferm al unui om care vrea să întrebe ceva, poate drumul cine ştie unde, sau să ceară o înghiţitură de apă, sau tutun, sau un foc, aşa că Johnsonii îl urmăriră cu privirea apropiindu-se, în timp ce fălcile lor mari continuau să zdrobească mâncarea şi gâtlejurile lor s-o înghită, iar braţele lor groase şi puternice să ţină şi să mişte cuţitele şi singura cană de metal, pe care şi-o treceau unul altuia.

La jumătatea pantei, bărbatul se opri şi-şi scoase pălăria ca să-şi şteargă fruntea şi Bad văzu că nu mai era tânăr. Părul îi strălucea alb-coliliu, căzând în bucle bogate pe fruntea roşie şi arsă de soare. Un bătrân bine conservat. El îşi acoperi capul cu pălăria din nou, bătrâneţea lui dispăru şi Bad, văzându-i mişcările elastice şi precise, avu din nou senzaţia că era un om tânăr. La un ordin al tatălui lor, băieţii se sculară, fiecare spre treburile lui, Bad uşor şi repede, Good ca de obicei, fără grabă. Fără să se preocupe de străinul care venea spre ei, Bad întoarse spatele văii, făcu câţiva paşi şi se pomeni faţă în faţă cu un călăreţ ieşit pe nesimţite din pădure. La drept vorbind, în prima clipă, îi văzu doar puşca şi nici măcar puşca întreagă, pentru că era îndreptatăchiar spre el, el o vedea din faţă şi nu mai rămăsese din ea decât gaura ţevii, ca o gaură în peretele vieţii, spre altceva, apoi, departe, în spate, lunecând de-a lungul ţevii, se vedea trăgaciul tăiat de un deget galben şi în sfârşit toate se alcătuiră şi se organizară din nou în jurul puştii: lumânările brazilor în fundal, despărţite de coridoare negre, un cal murg ieşit dintre ele şi, pe cal, primul desperado pe care-l vedea Bad în viaţa lui, un băiat încercănat şi neras, de nici douăzeci de ani.

Bad ridică mâinile, fiindcă aşa trebuia să facă, apoi ţinând mâinile ridicate şi nemişcându-se din loc, întoarse capul în faţa puştii care-l pândea şi-l văzu pe Good, păzit la fel, de un alt călăreţ şi parcă tot cu gura plină şi, între cele două grupuri formate de ei doi şi de cei care-i somau, pe taica Johnson luptându-se cu bătrânul care urcase dealul spre ei. Izbuti să observe mai jos un al treilea călăreţ, care sosea aducând după el încă un cal, gata înşeuat şi un revolver călcat în picioare de cei care se luptau.

Moş Johnson, ameninţat cu arma, nu-i dăduse celuilalt timpul să tragă. Îl culcase la pământ cu un singur pumn pe străinul cu părul alb, se repezise imediat şi îl ridicase de guler şi începuse să-i stâlcească faţa cu pumnii. Celălalt se apăra cum putea mai bine; apoi se luară la trântă, strângându-se cu braţele peste grumaz şi talie şi capetele lor albe, cu tâmplele lipite, păreau că nu se pot despărţi dintr-o îmbrăţişare stranie. Pe cai, ceilalţi bandiţi înjurau şi dădeau sfaturi, enervaţi că nu pot trage (se temeau să nu-şi atingă şeful), iar gemenii priveau scena cu ochii măriţi de minune şi spaimă.

Isaiah Johnson îşi ridică adversarul în aer şi îl ţinu cu amândouă mâinile deasupra capului, în timp ce el încerca să-l lovească cu pumnii şi cu cizmele, dar când voia să-l sfărâme de pământ văzu că era ochit în pieptul descoperit, gura şi ochii i se căscară de groaza morţii care avea să urmeze, urlă şi gloanţele îl loviră, căzu sub greutatea celuilalt, căzu şi muri în clipa aceea, muri cu adevărat, fulgerător şi pentru totdeauna, aşa cum o explozie face ţăndări un mare vas care umpluse oceanul cu maiestatea şi puterea lui un minut înainte.

Bad, care văzuse totul peste umăr, pentru că stătea cu spatele la cele întâmplate aşa cum se oprise când ridicase braţele, se năpusti drept în pieptul calului din faţa lui, care se ridică în două picioare, trecu pe sub el şi o rupse la goană, din piatră în piatră, cu călcâiele cizmelor scăpărând scântei, sări în zigzag, ca să scape de gloanţele care veneau şi se înfigeau biff-biff-biff! în jurul urechilor lui, apoi făcu un pas greşit, se dădu peste cap şi începu să se rostogolească la vale tot mai repede, până când se întinse pe spate, abia mai respirând, cu membrele desfăcute, ca o stea cu formă de om căzută din cer.

Îl crezură mort probabil, căci se urcară pe caii lor şi începură să adune şi să gonească cu strigăte turma Johnsonilor, în jos pe firul văii, până când oameni şi animale dispărură şi se făcu linişte.

Bad ar fi putut să moară de douăzeci de ori, de gloanţe sau găurindu-şi tâmplele în colţii stâncilor pe care se rostogolise şi de ce oare amâna Dumnezeu o moarte care loveşte la fel, altădată sau acum? Plin de răni, cu hainele sfâşiate şi neţipând înfiorător numai pentru că era prea istovit ca să mai emită vreun sunet, Bad sui la rândul lui panta, aici căzând &ic


Date: 2016-01-14; view: 608


<== previous page | next page ==>
RĂSCUMPĂRAREA CĂPETENIEI ROŞII 4 page | , .
doclecture.net - lectures - 2014-2021 year. Copyright infringement or personal data (0.02 sec.)