RĂSCUMPĂRAREA CĂPETENIEI ROŞII 2 page

Celor doi oameni în stare de orice.

Domnilor! Am primii cu poşta de azi scrisoarea refe­ritoare la răscumpărarea fiului meu. Cred că pretenţiile dumneavoastră sunt cam mari. Vă fac prin prezenta o contrapropunere, pe care am motive să cred că o veţi accepta: mi-l aduceţi pe Johnny acasă şi-mi plătiţi 250 dolari bani gheaţă. Numai în aceste condiţii sunt de acord să-l iau din mâna dumneavoastră. Aţi face mai bine dacă aţi veni noaptea: toţi vecinii cred că băiatul a dispărut de-a binelea şi nu ştiu ce-ar fi în stare să-i facă aceluia pe care l-ar vedea aducându-l înapoi..

Cu stimă,

EBENEZER DORSET

— Pe toţi piraţii cei mari din Penzance! am strigat eu. Asta-i cea mai neruşinată ofertă care...

Dar l-am privit pe Bill şi am început să şovăi. Ochii lui oglindeau cea mai expresivă rugă pe care am văzut-o vreodată pe faţa unui mut ori a unei brute cu vorbire...

— Sam, zice el, în fond ce înseamnă două sute cinci­zeci de dolari? Avem banii ăştia. Dacă puştiul mai stă o noapte aici, m-am asigurat de-un pat la balamuc. Domnul Dorset e un gentlemen în adevăratul înţeles al cuvântului. Ba chiar cred, judecând după oferta lui atât de generoasă, că e şi un pic cam risipitor. Dar n-o să scăpăm ocazia, nu-i aşa?

— Ca să-ţi spun adevărul, Bill, zic eu, mieluşelul ăsta blând a început să mă cam calce şi pe mine pe nervi. Ştii ce? Îl ducem acasă, plătim suma şi ne vedem de treaba noastră.

L-am dus acasă chiar în noaptea aceea. Nu l-am putut convinge decât spunându-i că taică-său îi cumpărase o puşcă bătută în argint şi o pereche de mocasini şi că ne duceam cu toţii, chiar a doua zi, la o vânătoare de urşi.

Am bătut la uşa lui Ebenezer la douăsprezece fix. Chiar în clipa în care, potrivit planurilor iniţiale, ar fi trebuit să scot o mie cinci sute de dolari din cutia de sub copac, Bill îi număra lui Dorset două sute cincizeci de dolari.

Când băiatul înţelese că o să-l lăsăm acasă, scoase un zbieret de orgă hodorogită şi se încleştă de picioa­rele lui Bill ca o moluscă. Tatăl îl jupui treptat de pe picioarele lui Bill, ca pe o lipitoare uriaşă.

— Cât timp îl puteţi ţine? întrebă Bill.

— Ei, acum nu mai sunt în putere ca pe vremuri, zise bătrânul Dorset. Însă cred că vă pot garanta zece minute.

— Îi destul, zise Bill. În zece minute traversez toate statele din centrul, sudul şi vestul mijlociu, ba ajung chiar dincolo de frontiera canadiană!

Şi cu toate că afară era întuneric beznă, în ciuda grăsimii lui şi oricât de bun alergător aş fi eu, nu l-am putut ajunge pe Bill decât la o milă şi jumătate distanţă de Summit.

STEPHEN CRANE

HOTELUL ALBASTRU

Piesă clasică a genului care, în final, atinge apoteoza western-ului.

Oamenii aspri şi iuţi ai ţinuturilor sălbatice sunt la S. Crane o întruchipare a sfârşitului justiţiar şi a lealităţii, a nobleţii şi a unui cavalerism de poză romantică.

P.P.

I

HOTELUL PALACE DIN FORT ROMPER era zugrăvit în albastru deschis. O nuanţă anume, pe care o au picioarele unei specii de stârc, fapt pentru care această pasăre poate fi deosebită pe orice fundal. Hotelul Palace era întotdeauna colorat atât de ţipător, încât, alături de el, iarna strălucitoare a Nebraskăi părea o pustietate cenuşie şi mlăştinoasă. Se înălţa în prerie, singur, iar oraşul, pe vreme de ninsoare, nici nu se mai zărea, deşi se afla la numai două sute de yarzi. Orice călător descins în gară era nevoit să treacă întâi pe lângă hotel, înainte de a ajunge la ceata de case scunde, de scânduri care alcătuiau Fort Romper. Nu era de crezut că un călător ar fi putut trece pe lângă hotel fără să se uite la el. Pat Scully, proprietarul, se dovedise, alegându-şi vopselele, un maestru în ale strategiei. E drept că în zilele senine, când marile expresuri transcontinentale treceau ca o săgeată prin Fort Romper, legănând interminabile vagoane Pullman, pasagerii erau şocaţi de înfăţişarea hotelului, iar rafinaţii care cunoşteau apele de brun-roşcat sau verde-adânc ale estului izbucneau într-un râs exprimând ruşine, milă, oroare chiar. Însă pentru cetăţenii acestui târg de prerie, cât şi pentru cei ce se opreau aici în mod firesc – fapta lui Pat Scully nu putea fi decât măreaţă. Căci ei n-aveau nimic comun cu opulenţa, cu splendoarea împărţită în mentalităţi, clase, egotisme, ce se strecurau în fiecare zi, pe sine, prin Fort Romper.

Ca şi cum deliciile anunţate de un astfel de hotel albastru n-ar fi fost îndeajuns de atrăgătoare, Scully obişnuia, dimineaţa şi seara, să întâmpine în persoană, în gară, acele trenuri mai domoale care opreau şi la Romper, ca să-şi poată concentra întreaga putere de seducţie asupra oricărui om pe care l-ar fi văzut şovăind o clipă pe peron, cu valiza în mână.

Într-o dimineaţă, o locomotivă acoperită cu o crustă de gheaţă trase la peron un şir lung de vagoane de marfă şi un singur vagon de persoane şi Scully reuşi minunea de a pune mâna pe trei bărbaţi. Unul era un suedez slăbănog, cu ochi iuţi, cu o valiză mare, lucitoare şi ieftină, altul un cowboy înalt şi bronzat, în drum spre un ranch de lângă graniţa Dakotei, iar ultimul, un mărunţel tăcut din Est, care nu spunea de unde vine, nici cu vorba, nici în vreun alt fel. Scully pur şi simplu îi luă prizonieri. Fu atât de spiritual, de vesel şi de îndatoritor, încât fiecare din cei trei simţi probabil că ar fi fost culmea necuviinţei să încerce să-i scape. Merseră deci cu toţii, cu pasul îndesat, pe trotuarele scârţâitoare de lemn, în urma micului şi lacomului irlandez. Acesta purta o şapcă grea de blană, îndesată pe cap atât de zdravăn încât urechile, rămase libere, ieşeau roşii şi ţepene în afară, de parcă ar fi fost de tablă.

În sfârşit, Scully îi conduse cu multă grijă şi afişată ospitalitate în interiorul hotelului albastru. Camera mică în care pătrunseră părea doar lin templu strâmt, destinat arderii unei sobe imense, ce dogorea dumnezeieşte în mijloc. În unele locuri ale suprafeţei ei, plita devenise luminoasă şi oţelul incandescent, încălzit pe dedesubt, arunca o lucire galbenă. Lângă sobă, Johnnie, băiatul lui Scully, juca High-Five[7] cu un fermier bătrân, care avea nişte favoriţi între cenuşiu şi roşu-pal. Deseori, fermierul se întorcea către o cutie cu rumeguş devenit maroniu de la sucul de tutun şi scuipa în ea cu un aer de mare nelinişte şi iritare. Rostind sonor vorbe înflorate, Scully întrerupse jocul de cărţi, trimiţându-şi urgent fiul sus, cu o parte din bagajele noilor veniţi. Pe oaspeţi îi duse el însuşi la trei lighene conţinând apa cea mai rece din lume. Cowboyul şi omul din Est se frecară cu apa rece ca gheaţa până se făcură roşii ca focul şi lucitori ca oţelul. Suedezul, cu tremurături precaute, îşi muie doar degetele. Toate aceste mici ceremonii aveau un singur scop: să le atragă atenţia călătorilor asupra bunăvoinţei ce le-o arată Scully. Acesta pur şi simplu le făcea favoruri. Astfel, el trecu prosopul de la unul la altul eu o adevărată înfăţişate filantropică.

Trecură apoi în prima cameră şi ascultară în jurul sobei gălăgia pe care o făcea Scully, zorindu-şi fiicele care pregăteau prânzul. Statură puţin pe gânduri, în tăcere, tăcerea în care se învăluie oamenii eu experienţă atunci când pătrund între necunoscuţi. Totuşi, bătrânul fermier, nemişcat, invincibil în scaunul lui de lângă cea mai caldă latură a sobei, întorcea adesea obrazul de la cutia cu rumeguş, ca să adreseze două-trei cuvinte noilor veniţi. Răspundeau de obicei, în fraze scurte şi potrivite, fie cowboyul, fie omul din Est. Suedezul nu scotea o vorbă. Părea ocupat să cântărească, pe furiş, fiecare mutră din încăpere. S-ar fi zis că e înzestrat cu acel stupid simţ al suspiciunii care te împinge la rele. Semăna cu un om înspăimântat de-a binelea.

La cină vorbi puţin, adresându-se numai lui Scully. Făcu o concesie, declarând că venea de la New York, unde lucrase zece ani croitorie. Afirmaţia păru să-l fascineze pe Scully, care anunţă că trăia în Romper de paisprezece ani. Suedezul se interesă de recoltă şi de cum se plătea munca câmpului. Părea că abia ascultă răspunsurile amănunţite ale lui Scully. Privirea lui cutreiera mai departe, de la om la om.

În cele din urmă, râgâind şi făcând cu ochiul, declară că unele din aşezările astea din Vest sunt foarte primejdioase. După această afirmaţie îşi întinse picioarele sub masă, scutură din cap şi râse iar, tare. Pe cât se pare, demonstraţia lui n-avea pentru ceilalţi nici un înţeles. Iar ei îl priveau şi se minunau în tăcere.

II

Când bărbaţii se întoarseră, tropăind, în camera din faţă, prin cele două ferestruici se vedea un ocean tumultuos de zăpadă. Aripile enorme ale vântului încercau zadarnic să cuprindă fulgii care fugeau care încotro. Un par de la poartă se înălţa în mijlocul furiei dezlănţuite, ca un om înfricoşat, cu chipul albit. Scully anunţă, cu o voce pătrunsă, că afară era o furtună de zăpadă. Cu mormăituri de leneşă mulţumire bărbătească, oaspeţii hotelului albastru aprobară şi-şi aprinseră pipele. Nici o insulă a mării nu putea fi mai apărată decât camera cu soba ei dogoritoare. Johnnie, fiul lui Scully, îl provocă pe fermierul cu favoriţi cânepii la altă partidă de High-Five, pe un ton care nu lăsa nici o îndoială asupra abilităţii sale. Fermierul acceptă, dispreţuitor. Şedeau lângă sobă, cu o scândură pe genunchi. Cowboyul şi omul din Est urmăreau cu interes jocul. Suedezul rămăsese deoparte, lângă fereastră, dar faţa lui trăda o tulburare neobişnuită.

Jocul dintre Johnnie şi barba cenuşie se termină în curând printr-o nouă ceartă. Bătrânul se ridică, aruncând adversarului o privire de profund dispreţ, îşi închise încet nasturii de la haină şi ieşi cu o imensă demnitate. În tăcerea discretă a celorlalţi, singur suedezul râse. Râsul lui suna oarecum copilăresc. Bărbaţii începuseră să-l privească interogativ – ca şi cum s-ar fi întrebat ce anume îl muncea.

Într-o atmosferă de bună dispoziţie se înjghebă un nou joc. Cowboyul acceptă să fie partenerul lui Johnnie. Apoi toţi se întoarseră spre suedez, rugându-l să facă pereche cu omul din Est. Suedezul puse câteva întrebări asupra jocului, află că jocul purta mai multe nume, deduse că el însuşi jucase jocul, altădată, sub un nume diferit şi acceptă invitaţia. Păşi nervos spre ceilalţi, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie atacat, în sfârşit, se aşeză, le privi chipurile şi râse ascuţit. Un râs atât de straniu încât omul din Est ridică iute privirea, cowboyul rămase cu gura căscată, iar Johnnie, care da cărţile, se opri, cu degetele încremenite.

Urmă o scurtă pauză. Apoi Johnnie spuse:

— Ei, hai să-i dăm drumul!

Îşi traseră scaunele, apropiindu-le până când genunchii li se atinseră sub scândură. Începură să joace şi patima jocului îi făcu să uite comportarea suedezului.

Cowboyul era un jucător din aceia cărora le place să pleznească cărţile de masă. Când avea cărţi bune, le trântea cu multă forţă, una câte una, pe masa improvizată, apoi lua cărţile câştigate, radiind o vitejie şi o mândrie care înţepau inimile indignate ale celorlalţi. Un joc la care participă un asemenea jucător devine sigur foarte încordat. Feţele suedezului şi omului din Est exprimau deznădejde ori de câte ori cowboyul pocnea scândura cu aşii şi regii, în timp ce Johnnie, cu ochii strălucind de bucurie, chicotea într-una.

În intensitatea jocului, nimeni nu lua în seamă purtarea stranie a suedezului. Toţi acordau în schimb o atenţie mărită jocului. În fine, într-o pauză creată de o nouă împărţire a cărţilor, suedezul se adresă deodată lui Johnnie:

— Cred că au fost omorâţi mulţi oameni în camera asta, nu-i aşa?

Fălcile celorlalţi căzură. Toţi îl priviră uimiţi.

— Ce dracu’ tot spui acolo? făcu Johnnie.

Suedezul râse din nou, un râs sfidător, dezagreabil, plin de un curaj fals.

— Ei, ştii tu prea bine ce vreau să spun, răspunse el.

— Aş minţi dac-aş zice că ştiu! protestă Johnnie.

Împărţirea cărţilor se opri. Bărbaţii îl priveau ţintă pe suedez. Johnnie simţi că, în calitatea sa de fiu al proprietarului, era dator să pună o întrebare directă:

— Ascultă, dom’le, unde baţi? exclamă el.

Suedezul îi făcu şiret, cu ochiul. Degetele îi tremurau pe marginea scândurii:

— Îţi închipui că n-am umblat şi eu prin lume? Ori poate mă crezi ageamiu?

— Nu cred nimic, răspunse Johnnie şi nu mă interesează pe unde-ai umblat. Tot ce-am vrut să spun e că nu ştiu unde baţi. Iar în camera asta n-a fost ucis nimeni.

Cowboyul, care se uitase fix la suedez, vorbi şi el:

— Ce-i cu dumneata, dom’le?

Pe cât se pare, suedezul se simţea teribil de ameninţat. Tremura şi colţurile gurii i se albiseră. Aruncă o privire spre omul din Est, cerând ajutor. Şi totuşi, în tot acest timp, nu-şi părăsi o clipă aerul îndrăzneţ.

— Ăştia zic că nu ştiu unde bat eu, remarcă el, batjocoritor, către omul din Est.

Acesta reflectă îndelung, cu grijă şi răspunse, impasibil:

— Nu te înţeleg.

Suedezul făcu un gest. Care spunea că fusese trădat tocmai de acela la care se aşteptase să găsească înţelegere, dacă nu ajutor.

— Văd că sunteţi cu toţii împotriva mea şi…

Cowboyul era într-o stare de adâncă stupefacţie.

— Ascultă! strigă el, aruncând violent pachetul cu căiţi. Unde vrei s-ajungi?

Suedezul sări de pe scaun cu iuţeala omului care se fereşte de un şarpe de pe podea:

— Nu vreau să mă bat! strigă el. Nu vreau să mă bat!

— Cine dracu’ a zis că vrei să te baţi? întrebă cowboyul, Deliberat, îşi întinse cu indolenţă picioarele lungi, îşi adânci inimile în buzunare şi scuipă în cutia cu rumeguş.

Suedezul se retrase repede spre un colţ al camerei. Ridicase protector braţele în faţă, apărându-şi pieptul. Se vedea că încearcă să-şi domine spaima.

— Domnilor, rosti el cu vocea tremurândă, bănuiesc că voi fi ucis înainte de a părăsi această casă! Da, voi fi ucis înainte de a părăsi această casă!

Avea în ochi privirea lebedei care moare, iar prin fereastră se vedea zăpada albăstrită de întuneric. Vântul se năpustea asupra casei. Un obiect desprins bătea regulat în peretele casei, ca o stafie.

Se deschise uşa şi în odaie intră însuşi Scully. Văzu altitudine a tragică a suedezului, se opri surprins, întrebă:

— Ce se întâmplă aici?

Suedezul răspunse repede şi cu patimă:

— Ăştia vor să mă omoare!

— Să te omoare! exclamă Scully. Să te omoare! Ce tot vorbeşti?

Suedezul făcu un gest de martir.

— Ce-nseamnă asta, Johnnie? se răsuci Scully înfuriat.

Băiatul se posomori:

— Să fiu al dracului dacă ştiu. Nu-nţeleg o iotă din toată chestia asta. (Cu o mişcare nervoasă, începu să amestece cărţile.) Zice că în camera asta au fost omorâţi o groază de oameni, sau cam aşa ceva. Şi mai zice că şi el o să fie ucis aici. Nu ştiu ce are. Nu m-ar mira să fie nebun.

Scully se uită la cowboy, aşteptând o explicaţie, dar acosta dădu din umeri.

— Să fii ucis aici? îl întrebă Scully pe suedez. Ucis aici? Omule, ţi-ai ieşit din minţi!

— Ştiu cum o să se întâmple! izbucni suedezul. Da, sunt nebun! Sunt nebun, desigur, dar ştiu! (Sudoarea spaimei şi a nenorocirii îi inunda faţa.) Ştiu că n-am să ies viu de-a ici!

Cowboyul inspiră adânc. I se părea că mintea i destramă.

— Să mă bată Dumnezeu! şopti el ca pentru sine.

Scully se întoarse brusc şi-şi înfruntă fiul:

— L-ai scos din fire pe omul ăsta!

— Dumnezeule mare! Nu i-am făcut nimic! izbucni Johnnie, cu vocea grea de supărare.

— Domnilor, nu vă deranjaţi, îi întrerupse suedezul. Voi părăsi această casă. Voi pleca, deoarece, (şi îi acuză dramatic cu privirea) nu vreau să fiu ucis.

Scully se mâniase pe fiul lui:

— Drac împieliţat ce eşti, o să-mi spui o dată ce s-a întâmplat aici? Da sau nu? Vorbeşte!

— La dracu’! strigă disperat Johnnie. Nu-ţi spun că nu ştiu? El… el zicea că noi vrem să-l omorâm, mai mult nu mai ştiu. Nu ştiu ce-i cu el.

— Nu-i nimic, domnule Scully, nu-i nimic! repeta suedezul. Voi pleca, pentru că nu vreau să fiu omorât. Da, firesc, sunt nebun, da. Dar ştiu un lucru! Că voi pleca. Că voi părăsi această casă. Nu-i nimic, domnule Scully. Nimic. Voi pleca.

— N-o să pleci nicăieri, zise Scully. N-o să pleci până nu aflu şi eu toată tărăşenia. Asta-i casa mea şi dacă te-a supărat cineva, am eu ac de cojocul lui. Eşti sub acoperişul meu. N-am să îngădui ca un om paşnic să fie tulburat aici! şi aruncă o privire teribilă cowboyului, omului din Est şi lui Johnnie.

— Nu-i nimic, domnule Scully, voi pleca, nu vreau să fiu omorât, repeta suedezul, îndreptându-se spre uşă, cu intenţia vădită de a-şi lua bagajele.

— Nu, nici vorbă! strigă hotărât Scully, dar omul cu faţa palidă se strecură pe lângă el şi dispăru.

— Acum, spuneţi-mi: ce-nseamnă asta? întrebă sever Scully.

— Nu i-am făcut nimic! ţipară într-un glas Johnnie şi cowboyul.

Ochii lui Scully erau reci:

— Zău? Chiar nimic?

Johnnie se jură pe ce avea mai scump:

— Tipul ăsta e nebun de legat, cel mai nebun dintre toţi nebunii pe care i-am văzut vreodată! N-am făcut nimic! Stăteam aici şi jucam cărţi şi el…

— Domnule Blanc, se adresă brusc Scully omului din Est, ce-au făcut băieţii ăştia?

Omul din Est se gândi iar:

— N-am observat nimic rău, zise el, încet, în cele din urmă.

— Atunci ce înseamnă asta? începu să zbiere Scully. Îşi privi fioros fiul: Să ştii că am să te bat cu cureaua!

Johnnie era în toate stările şi când răspunse, mai că nu urlă la taică-său:

— Dar ce-am făcut?

III

— Văd că aveţi buzele cusute, zise în cele din urmă Scully fiului său, cowboyului şi omului din Est. După ce rosti, plin de dispreţ, această frază, părăsi camera.

Sus, suedezul îşi încheia repede în chingi valiza mare. Se întâmplă să fie întors cu spatele spre uşă când auzi un zgomot, ceea ce-l făcu să se răsucească şi să sară cât colo, strigând ascuţit. În lumina lămpii pe care o ducea, Scully îşi arătă chipul fioros şi zbârcit. Lumina galbenă se ridică în sus, colorându-i numai părţile proeminente ale feţii şi lăsându-i ochii într-o misterioasă penumbră. Semăna cu un ucigaş.

— Omule, exclamă el, te-ai ţicnit?

— Nu, nu! răspunse celălalt. Sunt pe lume oameni care ştiu aproape tot atât cât ştii şi dumneata, înţelegi?

O clipă se priviră. Pe obrajii cadaverici ai suedezului se rotunjeau două pete de un purpuriu aprins, cu margini înstelate, ca şi cum ar fi fost pictate cu grijă. Scully puse lampa pe masă şi se aşeză pe marginea patului. Vorbi gânditor:

— Să mă bată Dumnezeu dacă am mai auzit aşa ceva, de când mama m-a făcut. E o aiureală întreagă. Pe viaţa mea, nu pot să-nţeleg cum de ţi-a intrat chestia asta în cap.

Brusc, ridică privirea şi întrebă:

— Credeai sigur că vor să te omoare?

Suedezul îl scrută pe bătrân, ca şi cum ar fi vrut să-i citească gândurile:

— Eram convins, zise în cele din urmă. Era clar că se aştepta ca aceste cuvinte să provoace o izbucnire. Pe când trăgea de chingă, braţul îi tremura lot şi cotul îi flutura, parcă ar fi fost de hârtie.

— Dar bine, omule! (Scully lovi tare în lemnul patului). În primăvara următoare o să avem în oraş o linie de tramvaie electrice!

— O linie de tramvaie electrice, îl îngână stupid suedezul.

— Şi urmează să se construiască o cale ferată nouă de la Broken Arm pân-aici. Ca să nu mai vorbim de cele patru biserici. Şi de şcoala de cărămidă – o scoală mare şi frumoasă! Şi avem şi o fabrică zdravănă! În doi ani Romper o să fie o me-tro-po-lă!

Suedezul îşi termină bagajul şi se îndreptă din spate.

— Domnule Scully, zise el, cu o jenă bruscă, cât îţi datorez?

— Nu-mi datorezi nimic, mormăi furios bătrânul.

— Ba îţi datorez, i-o întoarse suedezul.

Scoase din buzunar şaptezeci şi cinci de cenţi şi-i întinse lui Scully. Însă acesta plezni din degete a dispreţ şi-i refuză. Totuşi, un moment stătură amândoi să privească fix, straniu, cele trei piese de argint din palma suedezului.

— Nu-ţi iau banii, zise în sfârşit, Scully. După ce s-a întâmplat aici, oricum nu ţi-i pot lua.

Apoi în mintea lui păru că se formează un plan.

— Vino niţel cu mine, zise el, ridicând lampa şi îndreptându-se spre uşă. Hai, vino.

— Nu! făcu suedezul, cuprins de o panică totală.

— Ba da, îl îmboldi bătrânul. Hai. Vreau să-ţi arăt o poză. Dincolo. În camera mea.

Suedezul trăsese probabil concluzia că i-a sunat ultimul ceas. Falca îi căzu şi dinţii i se vedeau, lucind ca ai unui cadavru. Îl urmă pe Scully în coridor, dar cu paşi atât de greoi, de parcă ar fi tras după el nişte lanţuri de ocnaş.

Scully ridică lumina spre perdele camerei. Dezvălui privirii o fotografie ridicolă, a unei fetiţe. Se rezema de o balustradă împodobită pompos. Părul ei bogat părea proeminent. Silueta era graţioasă aidoma unei prăjini, iar figura de culoarea plumbului. Scully spuse, tandru:

— Asta e poza fetiţei mele care a murit. O chema Carrie. Avea cel mai frumos păr din lume. O iubeam tare mult. Ea…

Întorcându-se, văzu că suedezul nu admira fotografia, ci pândea întunericul din spatele lui.

— Ascultă, omule! strigă pătimaş Scully. Asta-i poza fetiţei mele care a murit. O cheamă Carrie. Şi asta-i poza fiului meu cel mare, Michael. E magistrat la Lincoln şi se descurcă bine. I-am dat o educaţia aleasă şi îmi pare tare bine acum. E băiat de treabă. Uită-te la el. E aprins ca o flacără şi acolo, la Lincoln toată lumea îl respectă! Un domn onorat şi respectat! conchise el eu un zâmbet şi îl bătu jovial pe suedez pe spate.

Date: 2016-01-14; view: 592