XI. Examinarea probelor la aplicarea arestării preventive

În cauza Becciev c. Moldovei, cu referire la audierea unui martor pentru justificarea detenţiei, Curtea a constatat că este de competenţa instanţelor judecătoreşti naţionale să evalueze admisibilitatea, pertinenţa şi temeinicia probelor. Curtea a remarcat că audierea martorului ridică chestiuni nu doar cu privire la veridicitatea acuzaţiei aduse reclamantului, dar, de asemenea, cu privire la comportamentul acestuia pe parcursul urmăririi penale, chestiuni relevante pentru a constata dacă există motive reale pentru a bănui că reclamantul a săvîrşit o infracţiune şi necesitatea să fie arestat preventiv.

În cauza Şarban c. Moldovei, Curtea a constatat că perioada de 21 de zile, care s-a scurs pînă cînd instanţele au examinat cererea reclamantului habeas corpus din 13 ianuarie 2005 (cererea a fost examinată la 2 februarie), nu corespunde cerinţei unei judecări rapide în sensul art. 5 par. 4. Anumite chestiuni de ordin administrativ (conexarea dosarelor, formarea unei noi componenţe a completului de judecată, examinarea recuzării) nu ar trebuie să aibă prioritate faţă de controlul judiciar al legalităţii detenţiei reclamantului, avînd în vedere importanţa chestiunii respective pentru acesta.

În cauza Muşuc c. Moldovei, Curtea a menţionat că reclamantul şi avocaţii săi au solicitat accesul la materialele din dosarul de urmărire penală, însă li s-a refuzat un asemenea acces. Reclamantul şi avocaţii săi au solicitat de mai multe ori să li se ofere o copie a înregistrării declaraţiilor martorului E.S., dar instanţele judecătoreşti nu au reacţionat în nici un fel la aceste solicitări. Susţinerea Guvernului precum că reclamantul şi avocaţii săi au avut, de fapt, acces la acel act nu este confirmată prin nici o probă.

Motivele refuzului de a dao asemenea informaţie nu au fost prezentate, iar reclamantul, respectiv, nu a avut posibilitatea de a contestamotivele arestării sale. În asemenea circumstanţe, nu se poate considera că, în cauza dată, principiul „egalităţii armelor”, în sensul art. 5 din Convenţie, a fost respectat.

În cauza Ţurcan şi Ţurcan c. Moldovei, Curtea a reiterat că, acolo unde există probe care, prima facie, par a avea legătură cu chestiunea legalităţii detenţiei, este esenţial, pentru conformarea cu art. 5 par. 4, ca instanţele naţionale să le examineze şi să le aprecieze. În speţă, era indiscutabil că unicul motiv pentru arestare la domiciliu a fost pretinsa presiune asupra martorului. Curtea a constatat că declaraţiile martorului respectiv constituiau un element important pentru determinarea faptului dacă reclamantul a făcut presiuni asupra primului şi dacă era necesar să fie din nou privat de libertate. Omisiunea de a audia martorul a lipsit apărarea de singura şansă de a convinge judecătorul de instrucţie de absenţa motivelor pentru arestarea reclamantului.

***

Problema asigurării „egalităţii armelor” în sensul art. 5 al Convenţiei are o legătură indispensabilă cu respectarea acestui principiu în sensul art. 6 al Convenţiei. Cu toate că legislaţia procesuală penală din 2003 acordă atribuţii suplimentare apărării în ce priveşte administrarea probelor, este dificil de considerat că prevederile existente contribuie la asigurarea „egalităţii armelor”. Art. 100 alin. (2) C.pr.pen. acordă unele atribuţii avocatului în ce priveşte solicitarea şi prezentarea obiectelor, documentelor şi informaţiilor necesare pentru acordarea asistenţei juridice, dreptul de a purta convorbiri cu persoane fizice dacă acestea sunt de acord să fie audiate în modul stabilit de lege. De asemenea, apărătorul este în drept să solicite certificate, caracteristici şi alte documente din diverse organe sau să solicite opinia specialistului. Aparent, apărătorul dispune de mecanisme procesuale de asigurare a egalităţii armelor, însă în realitate aceste drepturi, în mare măsură, rămîn la nivel declarativ. Cu toate că art. 19 C.pr.pen obligă organul de urmărire penală de a cerceta cauza sub toate aspectele, este greu de imaginat că acest organ îşi va pune ca sarcină primordială administrarea exhaustivă a probelor în apărare. Pornind de la statutul organului de urmărire – parte a acuzării, sarcina primordială a acestuia rămîne administrarea probelor acuzatorii. Însă, apărarea poate administra probe doar prin intermediul organului de urmărire penală. Din interviurile realizate în rîndurile avocaţilor, se constată opoziţia organelor de urmărire penală în satisfacerea cererilor apărării privind administrarea de probe. Nu există prevederi exprese, prin care apărarea ar putea contesta refuzul organului de urmărire penală de a administra probe în apărare la solicitarea părţii apărării. Cu toate că în practică se încearcă utilizarea art. 298 şi 313 C.pr.pen, în lipsa normelor exprese, soluţiile pot fi diferite. În aceste circumstanţe, problema cercetării probelor propuse de partea apărării în cadrul examinării demersului privind arestarea preventivă pare a fi una acută. Potrivit art. 307 şi 308 C.pr.pen, judecătorul de instrucţie examinează demersul procurorului privind arestarea preventivă în şedinţă închisă, în cadrul căreia se audiază părţile. Nu există prevederi legale potrivit cărora părţile ar dispune de posibilitatea de a prezenta probe în cadrul examinării demersului privind aplicarea arestării preventive.

Problema se acutizează la examinarea recursului prin care se contestă legalitatea încheierii judecătorului de instrucţie. După natura recursului, la această etapă a procesului sunt examinate doar chestiunile de drept, deci fondul motivelor de arest rămîne a fi obiect de examinare doar de către judecătorul de instrucţie. În cazul în care în procedura penală ar exista norme care ar obliga judecătorul de instrucţie să examineze şi probele apărării, omiterea unei asemenea obligaţiuni ar constitui motiv de casare. În condiţiile actuale, curţile de apel au mai mult atribuţia de a dispune sau a anula arestarea decît de a examina motivarea, legalitatea şi temeinicia încheierii judecătorului de instrucţie.

Date: 2016-01-05; view: 921