Icirc;N COLIBA MUSTANGERULUI

Să aruncăm acum o privire în coliba mustangerului, Phelim, sluga lui credincioasă, şade călare pe un scaun, în mijlocul încăperii. În faţa vetrei, pe o blană, doarme câinele.

Uşa din piei de mustangi atârnă, ca şi mai înainte, în legăturile ei. Aceeaşi masă grosolan întocmită, acelaşi pat, aceleaşi scaune.

Damigeana cu whisky se află ca de obicei într-un colţ, la locul ei. Phelim tot trage cu coada ochiului spre ea, căci oriunde s-ar uita, privirile i se întorc ca vrăjite spre ispita în împletitură de răchită.

— Oh, comoara mea, aici erai! exclamă el pentru a douăzecea oară, cătând drăgăstos spre damigeană. În pântecele tău minunat trebuie să se afle vreo doi litri şi mai bine. Dacă numai a zecea parte ar nimeri în burta mea, tare m-ar mai ajuta să mistui ce-am înfulecat, zău aşa! Tu ce zici, Tara?

Câinele ridică ochii privind întrebător în jur, ca şi cum ar fi vrut să afle de ce e tulburat.

— Să nu crezi, prietene, că râvnesc la toată damigeana. Ştiu, ar fi prea din cale-afară. Nu vreau decât un păhărel! Dar nu îndrăznesc să pun strop în gură, după cele ce mi-a spus stăpânul. Cât m-am mai chinuit azi cu strânsul lucrurilor şi cu pregătirile de plecare! Mi s-a lipit limba de cerul gurii. Ce păcat că mister Maurice m-a pus să jur că nu m-ating de damigeană! Păi ce nevoie mai are de ea? Singur spunea că, după ce se întoarce din settlement, nu mai rămânem aici decât o noapte. Doar n-o fi plănuind să dea gata atâta băutură într-o noapte! Afară dacă Stump, păcătosul ăla bătrân, n-o să vină cu el. Atunci să te ţii! Ăla e-n stare să sugă şi mai şi, un singur lucru mă linişteşte: plecăm la Ballibalah-ul nostru. Ce-o să-i mai trag eu acolo pe gât: băutură irlandeză adevărată, nu poşircă d-asta americană! Îmi vine să înnebunesc de bucurie numai cât mă gândesc la asta!

O vreme, Phelim rămase tăcut, ca şi cum s-ar fi desfătat în taină cu bucuriile ce-i aşteptau la Ballibalah. Curând visurile îl purtară iarăşi spre colţul unde se afla damigeana şi lăcomia licări din nou în ochii irlandezului.

— Comoara mea! glăsui el. Lasă-mă să-ţi spun: eşti cea mai frumoasă între frumoase. Nădăjduiesc să nu mă trădezi dacă te sărut o dată, ai? Numai o sărutare! Ce-i rău în asta? Nici stăpânul n-o să aibă nimic împotrivă, când o să afle cât m-am căznit cu strânsul lucrurilor. Ce de prăfăraie am mai înghiţit! Şi-apoi… plecăm doar! Se poate să nu tragi o duşcă înainte să porneşti la drum? Nu se poate, asta cobeşte a rău. Chiar aşa o să-i spun stăpânului. Cred că n-o să se supere. Hm, a zăbovit zece ceasuri încheiate. O să-i spun că n-am băut decât un piculeţ, ca să-mi fac curaj. Ei, ce-o fi o fi! Să văd doar cum miroase, nimic altceva… Tu stai locului, Tara, că nu plec nicăieri.

Văzând că Phelim se îndreaptă spre uşă, câinele se ridică, fiindcă nu avea cum să-i ghicească gândurile. Phelim ieşi în prag, să se uite dacă nu cumva vine stăpânul. Nu ţinea să fie stingherit. Încredinţându-se că nu are de ce se teme, se duse cu paşi mari până în colţul cu damigeana, scoase dopul şi, ridicând-o la gură, trase o duşcă zdravănă. După aceea puse damigeana la loc, se aşeză pe scaun şi din nou începu să vorbească cu sine:

— Nu pricep de ce zăboveşte. Zicea că se întoarce pe la opt dimineaţa, iar acum e şase seara, dacă soarele ăsta din Texas nu minte. L-o fi ţinut ceva pe loc. Tu ce zici, Tara?

Câinele, căruia îi intrase cenuşă în nări, pufni a încuviinţare.

— Nu i s-o fi întâmplat ceva? Ce ne facem atunci, Tara? Cine ştie când mai vedem Ballibalah-ul nostru! Doar dacă vindem catrafusele stăpânului.

Phelim se ridică şi se îndreptă spre uşă.

— Haidem, Tara! strigă el. Haidem, prietene, să vedem dacă nu se iveşte stăpânul. Mister Maurice are să se bucure că-i purtăm de grijă.

Phelim, însoţit de Tara, o porni spre malul prăpăstios al râului Alamo. Apucă printr-o râpă şi, străbătând nişte tufişuri dese, ieşi la poalele povârnişului şi începu să urce. Curând ajunse sus. Câmpia se aşternea până hăt departe sub ochii lui. Soarele era în asfinţit, dar întunericul nu se lăsase încă. Pe faţa netedă a preriei străjuiau ici şi colo câte un cactus sau câte o iucca singuratică. Nimic nu înviora monotonia câmpiei, nimic nu se desluşea în zare. Ai fi văzut până şi un lup. Departe se zărea fâşia întunecată a pădurii. Phelim privea tăcut în direcţia dincotro aştepta să se ivească stăpânul său. Nu trecu mult şi în zare, de după zidul copacilor, apăru un călăreţ care se îndrepta spre Alamo. Călăreţul se afla la mai bine de o milă, dar credinciosul servitor îşi recunoscu stăpânul numaidecât. Serapé vărgat şi bogat în culori vii ca al lui nu avea nimeni pe aici: acest serapé fusese ţesut de indienii tribului Navaho.

Văzând că stăpânu-său poartă serapéul pe umeri, într-o seară atât de călduroasă, Phelim rămase tare mirat. Era mult mai înţelept să-l fi strâns sul la oblânc.

— Tara, prietene, uite şi stăpânul! E o zăpuşeală de poţi frige carnea pe piatră şi lui, ia priveşte, parcă nici nu-i pasă. N-o fi răcit cumva în văgăuna aia, în taverna lui Oberdoofer? Nici o vită nu s-ar învoi să şadă acolo. Coliba noastră e un palat pe lângă ea!

Phelim urmări o vreme în tăcere călăreţul care se apropia. Acum se afla doar la jumătate de milă.

— Pe maica lui Moise! strigă el. Ce mai e şi asta? Nu, zău, cred că e o glumă, Tara. Vrea să ne sperie. Ori şi-a pus în gând să-şi râdă de noi. Sfinte Patrick! Ce ciudăţenie! Ai zice că n-are cap. Şi zău că n-are! Păcatele mele, ce-i asta? Sfântă fecioară! Dacă n-aş şti că e stăpânul, m-aş speria de-a binelea… Oare stăpânul să fie? Nu, el parcă-i ceva mai înalt. Dar capul? Sfinte Patrick, milostiveşte-te şi mă apără! Unde-i este capul? Doar n-o fi ascuns sub serapé? Nu, nu se poate. Ce înseamnă toate astea, Tara?

Glasul irlandezului era plin de groază. Câinele, la picioarele lui, se uita cu ochi strălucitori la stăpânul său, ajuns la vreo sută cincizeci de paşi de ei. Şi în clipa când Phelim rosti ultima întrebare, încheindu-şi vorbăria nesfârşită, Tara, drept răspuns, scoase un urlet jalnic. Apoi ţâşni în calea călăreţului. Alerga schelălăind ascuţit, într-un chip ciudat; câtă deosebire între schelălăitul acesta şi lătratul voios cu care îl întâmpina de obicei pe mustanger când se întorcea acasă!

Murgul, pe care Phelim îl recunoscuse de mult ca fiind calul stăpânului său, sări într-o parte şi apucă înapoi în stepă. Fără să-şi ia ochii de la călăreţ, Phelim începu să tremure ca varga. Apoi încremeni, cuprins din nou de groază. În clipa când calul o pornise îndărăt, văzuse – şi asta era mai îngrozitor că orice – văzuse capul omului, al omului care şedea în şa, numai că în loc să stea pe umeri, capul atârna în mâna călăreţului, lângă coapsă.

În clipa când calul sări în lături şi se întoarse, Phelim văzu – ori poate doar i se păru – un chip înspăimântător de vânăt şi plin de sânge închegat.

Mai mult nu putu să vadă. Întorcându-şi faţa de la câmpie, porni în jos pe povârniş, alergând cu toată iuţeala de care erau în stare picioarele-i tremurânde.

CAPITOLUL XLIV

CEI PATRU COMANCI

Phelim fugea mâncând pământul, fără să se uite îndărăt. Chica-i roşcată i se zbârlise şi-i flutura în vânt. Ajuns la colibă, închise uşa din piei de mustang şi îngrămădi în prag baloturile şi legăturile ce-i picară sub mână. Dar nici aşa nu se simţi în siguranţă. Uşa, fie ea şi baricadată, putea oare să-l apere de cele văzute adineauri? Într-adevăr, avusese parte să vadă un lucru ca de pe lumea cealaltă. Pe lumea asta nu se petrec asemenea minuni. Cine s-ar putea lăuda că a văzut vreodată un călăreţ stând în şa şi ţinându-şi în mână propriul cap?… Cine a mai pomenit aşa ceva? El, Phelim O’Neill, niciodată.

Servitorul, îngrozit, nu-şi găsea locul: aci se aşeza pe scaun, aci se ridica şi se furişa spre uşă, dar nu îndrăznea nici măcar să se uite afară. Îşi smulgea părul din cap, îşi strângea cu înfrigurare tâmplele în palme şi se freca la ochi, de parcă ar fi vrut să se încredinţeze că n-a visat şi că totul a fost aievea.

Treptat-treptat şi nu din pricină că s-ar fi simţit în siguranţă, ci numai din nevoia de a înţelege cele petrecute, îşi recapătă graiul. Şi deodată, ca dintr-un adevărat corn al abundenţei, prinseră să se reverse întrebări şi exclamaţii nesfârşite. De astă dată vorbea doar cu sine. Câinele nu se întorsese acasă şi nu avea cum să-l asculte. Turuia în şoaptă, de parcă s-ar fi temut că trage cineva cu urechea de afară.

— Oh, oh! oftă Phelim. Cu neputinţă să fie el! Sfinte Patrick, apără-mă! Ce-a fost asta? Toate câte le-am văzut ale lui sunt: calul, serapéul vărgat, cizmele din blană de jaguar, ba chiar şi capul. Numai chipul. Nu ştiu dacă era al lui. M-am uitat eu, dar cum să recunoşti un chip mânjit tot de sânge închegat? Ah, nu se poate să fi fost mister Maurice! Nu se poate! Pentru nimic în lume! Am visat, asta-i. Se vede că am dormit şi am visat totul. Ori mi s-o fi trăgând de pe urma băuturii? Dar nu, nu eram beat. E cu neputinţă! Abia a trecut jumătate de ceas de când am văzut toate astea… Fiindcă veni vorba, un strop de whisky mi-ar prinde tare bine. Altminteri, rămân toată noaptea pradă gândurilor. Ah, ah! La urma urmei, ce-a fost? Şi pe unde-i stăpânul, dacă nu era el pe cal? Sfinte Patrick! Apără un sărman păcătos ca mine, c-am rămas singur singurel, înconjurat de spirite şi de năluci!

După rugăciunea adresată sfântului Patrick, irlandezul se adresă cu şi mai multă smerenie unei alte zeităţi, cunoscută din vechime sub numele de Bachus. Acesta din urmă îi auzi rugăciunea.

Un ceas după ce se prosternase la altarul acestei zeităţi păgâne, întruchipat într-o damigeană plină cu whisky de Monongahel, Phelim era eliberat de chinuri, dar nu şi de păcate. Zăcea pe jos cât era de lung, fără să mai ştie de priveliştea care-l umpluse de groază, după cum nu mai ştia nici de el însuşi.

*

* *

Se lasă întunericul. În coliba lui Maurice-Mustangerul nu se aude nici un zgomot. În schimb, se aud afară, în jur. Nu sunt decât zgomote obişnuite – glasurile de noapte ale pădurii: susurul râului, foşnetul frunzelor în bătaia vântului, ţârâitul greierilor. Din când în când, câte un ţipăt de sălbăticiune necunoscută spintecă văzduhul.

Luna învăluie totul într-o lumină strălucitoare. Razele-i argintii străpung desişul, aruncând fâşii de lumină printre umbrele negre ale copacilor.

Nişte călăreţi, cărora parcă le place să umble prin întuneric, se strecoară încetişor înainte. Nu-s mulţi, sunt numai patru, dar te-apucă groaza privindu-i. Trupurile despuiate, vopsite într-un roşu aprins, feţele tatuate, penele roşii ca focul înfipte în păr, armele lucioase din mâini, toate acestea vădesc o forţă sălbatică. De unde vin? Necunoscuţii poartă semnele de luptă ale comancilor. Tatuajele, cununile cu pene de vultur de pe cap, braţele şi piepturile goale, pantalonii din piele de căprioară o arată cu prisosinţă. Şi dacă sunt într-adevăr comanci, atunci fără îndoială că vin dinspre apus. Dar încotro merg?

Călăreţii se îndreaptă spre coliba unde zace fără cunoştinţă unul dintre locatarii ei. Pesemne că ţinta lor e coliba lui Maurice Gérald. Ajunşi aproape, sar cu toţii la pământ, leagă caii de copaci şi se furişează spre colibă.

Nici nu le simţi paşii pe covorul de frunze moarte. Caută să se ţină în întuneric, din când în când se opresc în loc, scrutează împrejurimile şi ascultă cu încordare. Căpetenia dă din mână spre ceilalţi – le porunceşte fără să scoată o vorbă.

În colibă domneşte o linişte deplină. Nu se aude nimic. Cei patru comanci se furişează până la uşă. Uşa e închisă, dar în marginile ei sunt nişte crăpături. Tuspatru, ca la o poruncă, îşi lipesc urechea de câte o crăpătură şi ascultă nemişcaţi. Nu se aude nimic – nici un sforăit, nici măcar o răsuflare.

— Se prea poate să nu fi venit încă acasă – spune căpetenia, în spaniolă. Deşi trebuia să se fi întors de mult. Mai ştii, poate c-a plecat iar pe undeva. În spatele colibei parcă e un şopron pentru cai. Dacă mustangerul e acasă, atunci mustangul lui trebuie să fie-n şopron. Aşteptaţi-mă aici, mă duc să văd.

După câteva clipe, căpetenia se întoarce. Ceilalţi trei nu s-au mişcat de lângă uşă.

— Afurisit ghinion! bombăne omul, destul de tare. Nimic. N-a mai dat de câteva zile pe-aici.

— Să intrăm în colibă şi să ne convingem – propune unul dintre războinici, într-o spaniolă curgătoare. Nu strică să vedem şi noi bârlogul irlandezului.

— Sigur, nu strică – încuviinţează cel de-al treilea, tot în spaniolă. S-aruncăm o privire şi în cămară. Mor de foame. Aş mânca şi carne crudă, pe legea mea!

— La naiba! pufneşte cel de-al patrulea şi ultimul din grup şi el tot în spaniolă. Am auzit că are şi pivniţă. Păi dacă-i adevărat…

Căpetenia nu-i mai dă răgaz să-şi isprăvească vorba; se vecie că gândul la pivniţă îl îmboldeşte să treacă fără întârziere la fapte. Împinge uşa cu piciorul.

— Caramba! Uşa e înţepenită pe dinăuntru! Asta ca să nu se pomenească pe cap cu niscaiva oaspeţi nepoftiţi: lei, tigri, urşi, bizoni şi… pesemne… indieni. Ha, ha, ha! Izbeşte din nou cu piciorul în uşă, dar uşa nu se clinteşte. E înţepenită zdravăn. Lasă, vedem noi îndată ce e.

Un cuţit iese la iveală. Pielea de mustang întinsă pe ramă uşoară de lemn e spintecată într-o clipită. Indianul vâră mâna înăuntru şi bâjbâie în jur. Baloturile şi legăturile îngrămădite în prag sunt împinse în lături. Uşa se deschide larg.

Sălbaticii dau buzna înăuntru. Razele strălucitoare ale lunii pătrund prin uşa deschisă. În mijlocul colibei zace pe jos un necunoscut.

— Drace!

— Ce-o fi cu asta, doarme?

— E mort, altfel ne-ar fi auzit.

— Nu – face căpetenia, cercetând mogâldeaţa întinsă la pământ. E beat turtă, atâta tot. Ăsta-i servitorul mustangerului. I-am mai văzut eu mutra şi altă dată. Pesemne că stăpânu-său nu-i acasă. Hm, trag nădejde că nătărăul ăsta n-a dat pe gât toată băutura. A, uite şi damigeana. Parcă-i un trandafir îmbobocit, aşa bine miroase. Eh, a rămas destul şi pentru noi. Hai să bem!

Cât ai clipi, rămăşiţele whiskyului de Monongahel s-au şi împărţit. Fiecare trage câte o duşcă bună, iar căpetenia, fireşte, face cu pricea la împărţeală.

Mai devreme ori mai târziu, stăpânul colibei trebuie să se întoarcă. Oaspeţii ţin să-l vadă negreşit, de bună seamă, altfel n-ar fi venit încoace în puterea nopţii. Ce socoteli pot să aibă cei patru indieni cu Maurice-Mustangerul?

Au venit să-l omoare.

Cititorul trebuie să fi ghicit cine se ascunde sub înfăţişarea comancilor. Comancii noştri nu-s decât nişte mexicani get-beget, iar căpetenia lor un mustanger pe nume Miguel Diaz.

— Să stăm la pândă şi să-l aşteptăm – spune El Coyot. Nu cred să mai zăbovească mult. Tu, Baraho, suie pe mal şi urmăreşte când se iveşte-n câmpie. Ceilalţi rămân cu mine. O să vină dinspre Leona. Putem să-l aşteptăm sub chiparosul cel mare, în trecătoare. E locul cel mai nimerit.

— N-ar fi bine să-i facem de petrecanie şi ăstuia? mormăie sângerosul Baraho, arătând spre Phelim.

— Păi da, zău. Că doar cu omul mort nu mai ai nimic de împărţit – i se alătură un altul.

— Ce rost are? Nu încurcă pe nimeni. Lăsaţi-l ciorilor pe tontul ăsta. M-am înţeles să-i fac de petrecanie doar lui stăpânu-său. Hai, Baraho, tu du-te sus pe stâncă! Don Mauricio poate să apară dintr-o clipă în alta. Să meargă treaba ca pe roate. Niciodată n-o să ne mai întâlnim cu un asemenea prilej. Tu urmăreşte-l de sus de pe mal. E o lună că-l zăreşti de departe. Cum îl vezi, dă fuga şi vesteşte-ne. Bagă de seamă cum faci, să putem ajunge la vreme la chiparos.

Baraho nu se prea grăbeşte să se supună acestei porunci. Noaptea trecută a avut ghinion la cărţi şi El Coyot l-a uşurat de o groază de bani. Acum ar fi vrut să-şi scoată pârleala. Ştie el bine cu ce se vor îndeletnici tovarăşii lui.

— Hai mai repede, señor Vincent! Porunceşte Diaz, văzându-l că şovăie. Dacă e să pierdem în afacerea asta, tu ai mai mult de pierdut decât poţi să câştigi la o partidă de monte[19]. Hai, prietene, du-te! îl îndeamnă prieteneşte El Coyot. Dacă nu apare într-un ceas, vine careva dintre noi şi te schimbă.

Baraho se supune, iese pe uşă şi se îndreaptă spre stâncă. Ceilalţi rămân în colibă.

Pe masă, în loc de cină, se iveşte un pachet de cărţi de joc – tovarăş nedespărţit al oricărui aventurier mexican. Timpul trece pe nesimţite pentru mexicanii noştri, înfierbântaţi de joc. Se scurge un ceas încheiat. Argintul zăngăne pe masă. Cărţile foşnesc uşor.

Un strigăt neaşteptat le întrerupe jocul. E Phelim, care s-a trezit din beţie şi îşi dă seama speriat de ciudata societate ce se adăposteşte, împreună cu el, sub acoperişul colibei. Jucătorii sar de la masă. Tustrei scot pumnalele. Viaţa lui Phelim se află în primejdie. Tocmai atunci, Baraho năvăleşte pe uşă şi-l salvează pe irlandez.

— Vine! Se apropie de stâncă. Hai mai iute, prieteni, mai iute! turuie el în şoaptă.

Cei patru nu mai au vreme de Phelim. Cât ai clipi, toată bandă a ajuns la poalele stâncii. Se aşează la pândă sub chiparosul uriaş şi aşteaptă victima.

Curând se aude un tropot de copite. Potcoavele sună cadenţat. Zgomotul se aude aci mai tare, aci mai încet, ca şi când calul ar alerga pe un teren accidentat. Călăreţul pesemne coboară povârnişul. Încă nu se vede. Povârnişul, ca şi întreaga vale, sunt umbrite de coroana uriaşului chiparos. Lumina lunii smulge din întuneric doar o fâşie îngustă de pământ.

— Să nu-l omorâţi! porunceşte în şoaptă Miguel Diaz. E prea devreme. Să mai trăiască niţel. Aşa e mai bine. Luaţi-l prizonier cu cal cu tot. Dacă se împotriveşte, îi venim de hac. Băgaţi de seamă, eu trag primul.

Nici unul nu crâcneşte, toţi făgăduiesc să asculte orbeşte. Dar călăreţul nu se lasă aşteptat.

— Abajo, las armas! A tierra![20] răsună glasul lui El Coyot, care se repede înaintea călăreţului.

El Coyot apucă iute calul de frâu. Ceilalţi trei se aruncă asupra călăreţului. Călăreţul nu schiţează nici o mişcare de împotrivire, nu scoate o vorbă. În şa se află un om – cei patru îl văd cu ochii lor, îi pipăie corpul cu mâinile – dar omul pare lipsit de viaţă. Doar calul le dă de furcă. Se ridică în două picioare şi se trage îndărăt, smucindu-i după el pe bandiţi.

Iată-i, acum au ieşit în fâşia luminată de lună. Cu un strigăt de spaimă, mexicanii se aruncă înapoi, aleargă bezmetic spre desişul unde şi-au legat caii, se azvârle în şa şi o tulesc mâncând pământul. Ceea ce au văzut ar fi vârât groaza şi în alţii mai curajoşi decât ei: l-au văzut pe călăreţul fără cap.

CAPITOLUL XLV

Date: 2015-12-24; view: 599