COLIBA VÂNĂTORULUI DE MUSTANGI 2 page

CAPITOLUL II

URMA LASSOULUI

Nu mai încăpea nici o îndoială: furgoanele lui Woodley Pointdexter mergeau pe urmele lăsate de propriile lor roţi.

— Astea-s urmele noastre! murmură Callhown, cu un blestem.

— Urmele noastre?! Ce vrei să spui, Casey? Nu se poate să mai fi trecut pe aici!

— Am mers oare pe propriile noastre urme? Da, da, chiar aşa. Ne-am învârtit pe loc, în cerc. Uite urma unei jumătăţi de potcoavă: asta-i de la copita dindărăt a calului meu; uite şi urmele negrilor noştri. În plus, recunosc şi locul, e dealul pe care l-am coborât la ultimul popas. Afurisit ghinion! Aproape două mile făcute de pomană!

Chipul lui Callhown nu exprima doar descumpănire, ci şi o ciudă cumplită, ruşine. Numai şi numai din vina lui rămăsese caravana fără o călăuză pricepută. Omul cu care se învoiseră la Indianola să le slujească drept călăuză îi lăsase baltă numaidecât, după o dispută cu trufaşul căpitan.

Din trăsura care tocmai se apropia, ochii aceia minunaţi cătară cu nedumerire şi mustrare spre Callhown, iar el se făcu negru la faţă de supărare.

Pointdexter nu mai întrebă nimic: acum era limpede pentru toţi că s-au rătăcit.

Caravana încremeni în loc. Călăreţii albi se adunară din nou la sfat şi discutau cu aprindere.

Erau într-o situaţie grea. Plantatorul nu mai spera să ajungă la destinaţie înainte de căderea nopţii, cum crezuse până mai adineauri. Poate că vor fi nevoiţi să înnopteze în preria pârjolită şi n-au să găsească apă pentru adăpat catârii? Poate că nu vor petrece acolo decât o singură noapte? Cine ştie!

Cum oare să găsească drumul?

Soarele începuse să coboare spre asfinţit, dar stătea încă destul de sus pe cer. Cu ajutorul busolei puteau afla nordul şi sudul, răsăritul şi apusul. La ce bun, dacă nu ştiau încotro să apuce!

Callhown devenise prudent. Nu se mai oferi să o facă pe călăuza. După eşecul suferit, nu se mai încumeta să ia totul de la început.

Timp de zece minute discutară zadarnic, căci nimeni nu fu în stare să propună un plan chibzuit. Nimeni nu ştia cum să scape din preria neagră, care-i aruncase pe toţi într-o amarnică deznădejde.

Un stol de ulii negri umbri cerul în zare. Se apropiau văzând cu ochii. Câţiva se lăsară la pământ, iar ceilalţi prinseră să se rotească pe deasupra drumeţilor rătăciţi. Ce voia să însemne asta?

Se scurseră alte zece minute tot atât de apăsătoare; deodată, drumeţii se simţiră iarăşi îmbărbătaţi. Un călăreţ ivit pe neaşteptate în zare se apropia în goana mare de caravană.

Negândită bucurie! Cine mai credea să întâlnească un om în asemenea locuri?! Nădejdea se aprinse din nou în ochii tuturor: călăreţul din depărtare le apărea ca un salvator.

— Vine spre noi, nu-i aşa? întrebă plantatorul, care aproape nu-şi credea ochilor.

— Da, tată, drept spre noi! şi Henry, scoţându-şi pălăria, începu să o fluture în aer, făcând semne necunoscutului.

Călăreţul zărise fără doar şi poate caravana şi se apropia cu repeziciune. El trecu în lungul furgoanelor, îndreptându-se spre plantator şi însoţitorii săi.

— E un mexican! şopti Henry, cercetându-i îmbrăcămintea cu privirea.

— Cu atât mai bine! zise tatăl său tot în şoaptă. Un temei în plus să sperăm că va putea să ne ajute.

— Afară de costum, n-are în el nimic de mexican! mormăi Callhown. Dar lasă, mă lămuresc eu… Buenos dias, caballero! Este usted mejicano?[4] îl salută căpitanul în spaniolă.

— O, nu! protestă necunoscutul, zâmbind. Nu sunt mexican. Dacă doriţi, putem vorbi şi în spaniolă, dar am impresia că m-aţi înţelege mai bine în englezeşte, probabil limba dumneavoastră maternă.

Callhown se gândi că i-a scăpat vreo greşeală în cele spuse adineauri, aşa încât se abţinu să răspundă.

— Noi suntem americani – rosti Pointdexter, cu mândrie, dar în clipa următoare, temându-se parcă să nu-l jignească pe omul de la care aşteptau ajutor, adăugă: Da, sir, suntem toţi americani din statele de sud.

— Asta e uşor de ghicit, după înfăţişarea caravanei – vorbi necunoscutul, cu un zâmbet imperceptibil, aruncând o privire spre sclavii negri. Se vede că umblaţi pentru prima oară prin prerie – mai spuse el. V-aţi rătăcit?

— Da, sir şi nu avem nici o speranţă să găsim drumul, dacă nu veţi binevoi să ne daţi o mână de ajutor.

— Nu are rost să vorbim în cazul de faţă despre bunăvoinţă. Călăream prin prerie şi v-am observat cu totul întâmplător urmele. Dându-mi seama că v-aţi rătăcit, m-am repezit încoace, să vă vin în ajutor.

— Gestul dumneavoastră e plin de mărinimie şi noi vă suntem adânc recunoscători. Îngăduiţi-mi, vă rog, să facem cunoştinţă. Mă numesc Pointdexter, Woodley Pointdexter şi sunt originar din Louisiana. Am cumpărat o plantaţie pe malul Leonei, în apropiere de fortul Indge. Sperăm să ajungem acolo înainte să se întunece. Credeţi că mai avem timp?

— Timp este berechet. Cu condiţia să urmaţi întocmai indicaţiile mele.

Spunând acestea, necunoscutul se desprinse de grup şi galopă până pe culmea deluşorului, de unde scrută împrejurimile, străduindu-se să-şi dea seama încotro trebuia să apuce caravana.

Silueta i se contura semeţ pe fondul albastru al cerului. Călărea un splendid murg de rasă, cu care şi un şeic arab s-ar fi mândrit. Cu pieptul lat, cu picioarele subţiri ca trestia, cu coapsa puternică şi cu o minunată coadă stufoasă, calul însuşi stârnea admiraţia privitorilor. Necunoscutul era un tânăr de vreo douăzeci şi cinci de ani, bine făcut, cu trăsături regulate, îmbrăcat în pitorescul port mexican: haină scurtă de catifea, pantaloni cu şnur, cizme din piele de bivol, un brâu roşu-aprins de mătase chinezească, strâns elegant peste mijloc şi o pălărie neagră, lucioasă, cu ceaprazuri aurii.

Drumeţii întoarseră fără voie capul spre acest tablou vrednic de admiraţie. Dar mai era o pereche de ochi care cercetau călăreţul; ei priveau într-ascuns, de după perdeluţa trăsurii, iar privirea lor trăda un simţământ cu totul deosebit. Pentru prima oară în viaţă, Louise Pointdexter vedea un om ce părea întruchiparea visurilor ei de fată.

Oare bănuia necunoscutul tulburarea pe care o stârnise în sufletul tinerei creole? Cum să bănuiască! Privirea-i lunecă doar în treacăt peste trăsura acoperită de colb. La fel se întâmplă uneori când priveşti o scoică nearătoasă şi nici nu bănuieşti că înăuntrul ei se ascunde o perlă.

— Pe cinstea mea, nu zăresc nici un semn după care să vă călăuziţi şi să ajungeţi singuri la destinaţie! vorbi el, întorcându-se lângă stăpânul caravanei. Va trebui să treceţi Leona la cinci mile mai jos de fort; dar cum şi eu trec râul tot pe-acolo, vă propun să mergeţi după urmele calului meu. Cu bine, domnilor!

Luându-şi rămas bun în chipul acesta atât de neaşteptat, necunoscutul dădu pinteni calului şi se depărtă în goană.

Plantatorul şi tovarăşii săi rămaseră tare nedumeriţi de această purtare ciudată. Dar după numai câteva clipe, necunoscutul se înapoie.

— Mă tem că urmele calului meu vă va ajuta prea puţin. Pe aici au trecut herghelii întregi de mustangi şi pământul poartă întipărite urmele a mii de copite. Ce-i drept, calul meu e potcovit, dar domniile-voastre nu sunteţi deprinşi a deosebi o urmă de alta şi vă veţi descurca anevoie. Mai cu seamă că în cenuşă urmele cailor rămân întipărite aproape la fel.

— Atunci, ce-i de făcut? întrebă plantatorul, deznădăjduit.

— Îmi pare foarte rău, mister Pointdexter, nu pot rămâne să vă însoţesc. Trebuie să ajung grabnic la fort, am de predat un document important. Dacă se întâmplă cumva să-mi pierdeţi urma, mergeţi în aşa fel, încât să aveţi soarele în dreapta şi umbra să vă cadă în stânga, formând un unghi de aproximativ cincisprezece grade cu linia drumului. Mergeţi drept înainte şi, după vreo cinci mile, veţi zări vârful unui chiparos. Îndreptaţi-vă îndată spre el: chiparosul se află chiar pe malul râului, foarte aproape de văd.

Tânărul dădu să pornească, dar îşi înfrâna fără voie calul. Zărise doi ochi negri şi strălucitori privindu-l de după perdeluţa trăsurii. Deşi stăpâna lor stătea în umbră, ghiceai lesne că ochii aceştia luminează chipul unei copile de o rară frumuseţe. Călăreţul le surprinse căutătura ce-l cerceta cu o vie curiozitate… aproape cu gingăşie. Le răspunse fără voie printr-o privire admirativă, dar, temându-se că purtarea lui ar putea fi luată drept o îndrăzneală, întoarse brusc calul şi se adresă din nou plantatorului, care nu mai sfârşea cu mulţumirile.

— Nu merit recunoştinţa dumneavoastră – rosti el fiindcă sunt nevoit să vă las în voia sorţii. Din păcate, nu dispun de timp.

Se uită la ceas, apoi îşi mărturisi încă o dată părerea de rău că trebuie să-i lase singuri.

— Sunteţi foarte generos, sir – spuse Pointdexter. Nădăjduiesc că, urmând indicaţiile dumneavoastră, nu vom rătăci drumul. Soarele nu ne va amăgi, desigur.

— Mă tem doar să nu se schimbe vremea. Spre nord se adună norii… Într-o oră ei s-ar putea să întunece soarele. Oricum, asta se va întâmpla mai înainte să ajungeţi în locul de unde se zăreşte chiparosul… Hm, staţi puţin – făcu el după o clipă de gândire. Am altă idee: ţineţi-vă după urma lassoului meu!

Zicând acestea, necunoscutul desprinse de la oblânc un colac de frânghie, aruncă un capăt la pământ, iar pe celălalt îl legă de inelul şeii. Apoi îşi scoase pălăria cu o mişcare plină de eleganţă, se înclină în direcţia trăsurii şi, dând pinteni calului, se avântă în goană în largul preriei.

Lassoul se întinse în urma calului, lăsând o dâră şerpuitoare pe faţa pârjolită a ţarinei.

— Interesant flăcău! exclamă plantatorul, privind după călăreţul ce se pierdea într-un nor de praf negru. S-ar fi cuvenit să-l întreb măcar cum îl cheamă.

— Eu aş zice mai curând că e un tânăr înfumurat! bombăni Callhown, căruia nu-i scăpase privirea necunoscutului în direcţia trăsurii. Cât priveşte numele, mai mult ca sigur că ne-ar fi spus unul născocit. Doar Texasul e plin de filfizoni din ăştia. ’Mnealor ori sunt condamnaţi, exilaţi să-şi ispăşească pe aici vreo pedeapsă, ori aventurieri. Nu caută decât aventuri şi îşi ascund adevăratul nume.

— Eşti nedrept, Casey! ripostă tânărul Pointdexter. Necunoscutul făcea impresia unui om instruit şi cumsecade, aş zice chiar demn de un nume cinstit.

— După cum văd, tu îl socoti un gentleman, nu? S-avem iertare. N-am întâlnit niciodată vreun tip din ăştia gătit în cârpe mexicane, care să nu fie un ticălos. Pun rămăşag că şi omul nostru face parte din tagma lor.

În acest timp, frumoasa creolă scosese capul pe ferestruia trăsurii şi urmărea cu privirea călăreţul ce se îndepărta.

Callhown observă totul fără întârziere.

— Ce s-a întâmplat, Lou? întrebă el, aproape în şoaptă. Mi se pare că ţi-ai pierdut răbdarea: ţii cumva să-l ajungi din urmă pe obraznicul ăla? Mai ai timp. Pot să-ţi împrumut calul meu.

Tânăra fată se rezemă de pernele trăsurii, neplăcut impresionată de aceste cuvinte şi de tonul cu care fuseseră rostite. Silindu-se să-şi ascundă jignirea, izbucni într-un râs răsunător.

— Mda, mda… Am văzut eu numaidecât că e ceva necurat la mijloc. Parcă te-a vrăjit curierul ăsta strălucitor. Mai ştii! Pesemne că te-a atras costumul lui ales. Află însă de la mine că nu-i decât o cioară împodobită cu pene de păun. Şi cred că va trebui să-i smulg într-o bună zi masca de pe faţă, poate chiar şi o bucată de piele o dată cu ea.

— Cum nu ţi-e ruşine, Casey?

— Ţie ar trebui să-ţi fie ruşine, Lou! Să dai atenţie unui netrebnic oarecare! Unui măscărici înzorzonat! Sunt convins că nu-i decât un simplu curier al fortului.

— Crezi într-adevăr? O, cât aş vrea să primesc scrisori de dragoste din mâna unui asemenea curier!

— Atunci, grăbeşte-te să i-o spui singură! Calul meu îţi stă la dispoziţie.

— Ha-ha-ha! Greu mai pricepi tu unele lucruri! Chiar în glumă de-aş vrea să-l ajung din urmă pe acest poştaş al preriei, tot n-aş izbuti cu gloaba ta leneşă. Până coborî tu din şa, l-am şi pierdut din ochi. Degeaba, n-aş putea să-l ajung din urmă, oricât aş dori.

— Vezi să nu te-audă tatăl tău!

— Vezi tu mai bine să nu te-audă! răspunse fata, vorbind dintr-o dată cu seriozitate. Deşi mi-eşti văr bun şi deşi tata crede că eşti o întruchipare a perfecţiunii, eu sunt de altă părere. Nu-ţi ascund lucrul acesta, cum de altfel nu ţi l-am ascuns niciodată.

Callhown se mărgini să se încrunte: era o mărturisire amară pentru el.

— Tu îmi eşti văr – continuă creola, pe un ton cu totul deosebit, de tonul glumeţ de la început – dar numai atât. Pentru mine eşti căpitanul Casey Callhown, nimic mai mult. Aşa că nu încerca, te rog, să te transformi în sfătuitorul meu. Există un singur om căruia socot de datoria mea să-i cer sfatul şi să-i ascult mustrările. Te rog deci să mă laşi în pace, mister Cas. Nu vreau să dau nimănui socoteală de gândurile şi de faptele mele, până nu voi găsi un om demn de aceasta. Iar ţie nu ţi-e sortit să fii alesul meu.

În clipa următoare, fata se rezemă iarăşi de pernele trăsurii, măsurându-l pe căpitan cu o privire plină de indignare şi dispreţ. Apoi trase perdeaua la fereastră, lăsându-l să înţeleagă că nu doreşte să mai continue convorbirea.

Strigătele surugiilor îl dezmeticiră pe căpitan. Se bucură văzând că furgoanele au pornit-o din nou prin preria cea neagră. Poate tot atât de neagră ca şi gândurile lui.

CAPITOLUL III

FARUL PRERIEI

Acum, călătorii nu-şi mai făceau griji în privinţa drumului. Urma lassoului şerpuia neîntrerupt înainte şi se vedea atât de lămurit, încât nici măcar un copil nu s-ar fi putut rătăci. Nu mergea în linie dreaptă, se întortochea prin hăţişuri, iar uneori, atunci când lipseau copacii, se abătea puţin într-o parte. Lucrul acesta îşi avea temeiul lui: prin asemenea locuri erau râpe adânci şi alte oprelişti, iar urma călăuzitoare a lassoului ocolea, dând astfel furgoanelor putinţa să înainteze nestânjenite.

— Câtă grijă ne arată tânărul acela! remarcă Pointdexter. Îmi pare foarte rău că nu i-am aflat numele. Totuşi, dacă are cumva vreo legătură cu fortul, atunci o să-l mai întâlnim, cu siguranţă.

— Şi eu nădăjduiesc să-l revedem! zise Henry.

Louise asculta în tăcere, dar împărtăşea din toată inima speranţa lui Henry.

Gândul că această grea călătorie se apropie de sfârşit şi că va putea să-şi vadă noile domenii înainte de apusul soarelui, dădu plantatorului o dispoziţie minunată. Pointdexter sporovăia prieteneşte cu supraveghetorul, iar după un timp se opri să spună o glumă lui moş Scipio, care abia îşi mai târa picioarele băşicate şi se apropie de mătuşa Chloe, gârbovită de povara purtată în spate, ca să-i dea puţin curaj. În comparaţie cu alţi proprietari de sclavi, despre Woodley Pointdexter nu se putea spune că e un stăpân crud, iar negrii îl iubeau chiar, în felul lor, deşi mai mult se temeau de el. Pointdexter nu găsea nici o plăcere în a-şi chinui sclavii, dar socotea necesar să fie biciuiţi. Cu toate acestea era mândru că pe corpul sclavilor săi nu se văd urmele schingiuirilor.

Nu-i de mirare deci că şi ceilalţi însoţitori ai caravanei împărtăşeau voioşia plantatorului: nădăjduiau cu toţii să se poată odihni în scurtă vreme la capătul acestui drum istovitor. Până şi negrii sporovăiau vesel între ei, uitând de oboseală.

Singur, căpitanul rămânea la fel de întunecat ca şi mai înainte.

Curând însă ceva cu totul neaşteptat veni să le stârnească iarăşi neliniştea.

Prevederile necunoscutului începură să se adeverească: soarele se ascunse după nori mai înainte ca ei să fi zărit chiparosul.

Asta încă n-ar fi trebuit să-i neliniştească, deoarece urma lassoului se vedea tot atât de desluşit şi deocamdată nu erau nevoiţi să se orienteze după soare. Totuşi, numai faptul că soarele se ascunsese după nori aduse o grea apăsare asupra drumeţilor.

— Ai crede că soarele a şi asfinţit! spuse plantatorul, scoţându-şi ceasul de aur din buzunar. Şi nu-s decât orele trei. Spre norocul nostru, tânărul necunoscut cu lassoul se dovedeşte o bună călăuză. Fără el, am fi rătăcit până seara târziu prin preria pârjolită şi, cine ştie, poate că eram nevoiţi să şi înnoptăm aici.

— Negru ne-ar mai fi fost aşternutul! glumi Henry, vrând să dea o întorsătură veselă discuţiei. Uf şi ce vise îngrozitoare aş fi avut dormind pe pământul ăsta ca tăciunele!

— Da şi eu, zău! întări sora lui, scoţând capul de după perdeaua trăsurii şi cercetând împrejurimile cu privirea. Eu, una, l-aş fi visat pe Pluto cu Proserpina[5] în infern, sunt convinsă.

— Hi-hi-hi! se hlizi de pe capră trăsurii negrul John, care figura în registrele plantaţiei sub porecla de Pluto al lui Pointdexter. Tânăra miss să mă viseze în mijlocul preriei negre! Ce vis caraghios! Hi-hi-hi!

— N-ar trebui să vă ardă de râs! bombăni Callhown, apropiindu-se. Poate că până la urmă o să fim într-adevăr nevoiţi să înnoptăm aici, în preria neagră. Numai să n-o păţim mai rău.

— Ce vrei să spui, Cas? întrebă Pointdexter.

— Mă tem, unchiule, că tânărul de adineauri ne-a tras pe sfoară. Lucrurile stau prost, deşi n-aş putea s-o afirm cu toată siguranţa. Am făcut mai mult de cinci mile şi unde-i chiparosul? Am ochiul ager, dar degeaba scrutez depărtarea: nicăieri, nici urmă de chiparos!

— Şi ce crezi că a urmărit trăgându-ne pe sfoară?

— Ei, asta-i acum! „Ce scop”! De unde să ştiu? O fi având destule motive.

— Arată-ne măcar unul – se auzi glasul cristalin din trăsură – şi te vom asculta cu atenţie.

— Ştiu, eşti gata să asculţi cu mare atenţie orice are vreo, legătură cu acest individ – răspunse ironic Callhown. Dar dacă mi-aş spune părerea, ai susţine că mint.

— Depinde ce spui, mister Cas. E de la sine înţeles că tu, cu experienţa ta de militar care-a bătut atâtea drumuri, n-ai să te-apuci să stârneşti o panică falsă.

Callhown înţelese batjocura-i usturătoare şi poate că ar fi renunţat să continue, dacă n-ar fi fost insistenţa plantatorului.

— Ascultă, Cas, explică-mi, ce s-a întâmplat? stărui el. Cuvintele tale pot să trezească bănuieli grave. Ce-a urmărit necunoscutul, îndrumându-ne greşit?

— Dar bine, unchiule – făcu Callhown şi în vocea lui nu se mai simţea siguranţa dinainte – eu nu susţin că acesta e adevărul. Exprim doar o presupunere.

— Ce vrei să spui?

— Ei, parcă puţine se pot întâmpla! Pe aici, prin prerie, atacul şi jefuirea unei caravane nu-i o raritate.

— Îngrozitor! exclamă Louise cu o spaimă prefăcută.

— Te temi de un atac din partea indienilor? întrebă Pointdexter.

— Nu neapărat din partea indienilor. Uneori albii se travestesc în indieni, uneori şi mexicanii. Ca să treci drept indian, e destul să ai pielea niţel mai oacheşă, să-ţi pui o perucă din coadă de cal şi să-ţi împodobeşti capul cu o mână de pene. Asta-i toată mascarada! Dacă vom fi jefuiţi de vreo bandă de „indieni albi”, nu trebuie să ne învinovăţim decât pe noi: vom fi pedepsiţi pentru încrederea noastră naivă într-un om cu desăvârşire străin.

— Lasă, Cas, ce rost au învinuirile astea? Vrei să spui că necunoscutul ne-a atras într-o cursă?

— Nu, unchiule, nu spun asta, dar ştiu că asemenea lucruri se întâmplă. S-ar putea să fie şi el capabil de o asemenea ispravă.

— Posibil, dar prea puţin probabil! se auzi din trăsură un glas plin de o ironie veninoasă.

— Nu, nu se poate! interveni tânărul Henry. Bănuielile tale n-au nici un temei, Casey. Asta-i pur şi simplu o calomnie. Şi ţi-o dovedesc, dacă vrei. Priveşte!

Tânărul îşi struni calul şi arătă ceva care se contura desluşit la oarecare depărtare de urma lassoului – un cactus înalt, cu tulpină verde şi plină de sevă, scăpat ca prin minune de pârjol.

Henry Pointdexter atrăgea însă luarea-aminte nu atât asupra cactusului, cât a unei mici bucăţi de carton înfiptă într-unul din ghimpii copăcelului.

— Să vedem ce scrie! continuă el. Iată: „De aici se vede chiparosul”.

— Unde, unde? întrebă Pointdexter.

— Pe carton e desenată o mână cu arătătorul întins înainte – zise Henry. Fără îndoială că arată spre chiparos.

Toţi priviră în direcţia însemnată pe cartea de vizită.

Pe vreme însorită, chiparosul s-ar fi zărit din prima clipă, dar cerul albastru se făcuse între timp ca cenuşa şi în lumina asta mohorâtă era cu neputinţă să-l vezi.

— Nu se vede nicăieri! rosti Callhown, plin de siguranţă. Sunt convins că asta nu-i decât o nouă batjocură născocită de netrebnicul acela.

— Te înşeli, Casey! interveni Louise Pointdexter. Ia binoclul şi uită-te! Dacă ochiul tău ager nu te-a trădat, vei zări la orizont ceva foarte asemănător cu un copac. Trebuie să fie chiparosul.

Callhown nu se încumetă să ia binoclul din mâna verişoarei sale. Ştia bine că Louise are dreptate.

Pointdexter luă binoclul şi văzu desluşit silueta chiparosului ce se înălţa deasupra preriei.

— Adevărat! exclamă el. E chiparosul! Tânărul se dovedeşte un om cinstit. Degeaba l-ai ponegrit, Casey! Nici nu-mi venea să cred că e capabil să ne joace o asemenea farsă… Ei, înainte! Mister Sanson, transmite porunca oamenilor.

Date: 2015-12-24; view: 557