Mijloace pașnice de rezolvare a diferendelor internaționale

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea DE DREPT

DEPARTAMENTUL

Drept internațional și drept European

CIORNAIA ALISA

Lucrul individual

La disciplina Drept internțional public

REFERAT

“Mijloacele pașnice de soluționare a diferendelor internaționale:

Situația internațională privind conflictul în Afganistan”

Conducător ştiinţific: C. Bancu

Autorul: Сiornaia Alisa , gr.207

Chişinău – 2015

Cuprins:

Introducere. 2

Din istorie. 2

Mijloace pașnice de rezolvare a diferendelor internaționale. 4

Mijloace bazate pe constrângere pentru soluţionarea diferendelor. 11

internaţionale. 11

Mijloace bazate pe constrângere cu folosirea forţei armate. 12

TERORISMUL- AMENINȚARE MAJORA LA ADRESA SECURITATII 3STATELOR SI CIVILIZATIEI MODERNE. 13

Conflictul dintre Statele Unite ale Americii si Afganistan. 19

Mijloace pașnice de rezolvare a conflictului în Afganistan. 26

Concluzie. 28

BIBLIOGRAFIE. 29

Anexa ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………30

Introducere

Relaţiile internaţionale contemporane sunt dominate de mari probleme (unele mai vechi), fără a exista încă, paradoxal, soluţii alternative. Cea mai gravă dintre ele, violenţa (deşi a fost şi reglementată nu a dispărut, ci a căpătat noi forme de manifestare, unele foarte grave, precum conflictele interne destructurante sau terorismul internaţional).

Rezultă că diferendele internaţionale, după cum au sau nu temei de drept, pot fi:

- diferende juridice - atunci când contradicţia este urmare a neînţelegerilor cu privire la interpretarea şi aplicarea dreptului pozitiv, precum interpretarea unui tratat, probleme de drept internaţional, fapte de încălcare a obligaţiilor internaţionale, reparaţia datorată pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale.

- diferende politice – când contradicţia nu are temei juridic, reprezentând doar pretenţii care nu au corespondent în dreptul pozitiv.

Din istorie

Totuşi, ideea de soluţionare a diferendelor prin mijloace paşnice nu este nouă. Încă din antichitate întâlnim practici ale statelor, unele valabile şi astăzi, prin care încercau să-şi rezolve problemele fără folosirea forţei. De exemplu, cel mai vechi tratat cunoscut „Tratatul sublim” încheiat în annul 1926 î. Chr. intre Ramses al II-lea, faraonul Egiptului, şi Hattuşill al III-lea, regele hitiţilor, consemna obligaţia celor două state de a trăi în pace şi de a-şi rezolva problemele fără a se ataca. De asemenea, statele Chinei antice şi cetăţile state greceşti (sec. al VI lea î. Chr.)au încheiat tratate şi au stabilit reguli prin care renunţau la război şi prevedeau mijloace paşnice de soluţionare a diferendelor, precum tratativele (negocierea), arbitrajul sau mediaţiunea.

Din punct de vedere istoric, se cuvin menţionate cele două convenţii de la Haga, din 1899 şi 1907, pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale. Ele lăsau statelor opţiunea între căi paşnice şi nepaşnice de reglementare, cerându-le să acorde prioritate mijloacelor paşnice, pe cât posibil şi dacă circumstanţele o permit, înainte de a recurge la arme.

Primul document de drept internaţional care statuează mijloacele paşnice ca singurele modalităţi pentru rezolvarea diferendelor este Pactul Briand-Kellogg, care condamnă recurgerea la război pentru soluţionarea diferendelor internaţionale şi cere să se renunţe la acesta (art.1). În articolul 2 din pact se prevede că toate diferendele sau conflictele dintre state trebuie să fie reglementate pe cale paşnică, independent de natura şi de originea lor, fără a mai lăsa statelor în litigiu alegerea de a recurge la forţa militară spre a le soluţiona.

Textul Cartei ONU care prevede obligativitatea reglementării diferendelor internaţionale numai pe cale paşnică este articolul 2 alineatul 3, stabilind obligaţia statelor membre ale organizaţiei de a rezolva diferendele dintre ele exclusiv pe cale paşnică, astfel încât pacea, se-curitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie periclitate. Capitolul VI din Cartă (art. 33-38) este consacrat în totalitate rezolvării paşnice a diferendelor. Mai recent, în 1988, Adunarea Generală a ONU a adoptat Declaraţia de la Manila asupra reglementării paşnice a diferendelor internaţionale, care detaliază şi reglementează principiul solutionarii pe cale paşnică a diferen-delor internaţionale. În Carta de la Paris pentru o nouă Europă, din 1990, adoptată la reuniunea la nivel înalt a statelor participante la CSCE, s-a reafirmat principiul reglementării paşnice a diferendelor dintre state şi sa hotărât să se pună la punct mecanisme de prevenire şi rezolvare a conflictelor între statele-părţi. Potrivit articolului 34 din Carta ONU, Consiliul de Securitate „poate ancheta orice diferend sau orice situaţie care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend, în scopul de a stabili dacă prelungirea diferendului sau situaţiei ar pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”. Părţile trebuie să facă eforturi în scopul de a reglementa cu promptitudine diferendele internaţionale dintre ele prin negocieri, anchetă, mediere, conciliere sau alte mijloace paşnice, la alegerea lor (Rezoluţia nr.2625 a Adunării Generale). Aşa cum se dovedeşte conflictul armat din fosta Iugoslavie, un diferend care nu este soluţionat la timp riscă, de cele mai multe ori, să declanşeze un conflict armat, iar recurgerea la forţă complică şi mai mult problemele şi îngreuiază reglementarea lor pe cale paşnică. Existenţa noilor mijloace de distrugere în masă, prin dezvoltarea si răspândirea armelor nucleare, care ameninţă nu numai pacea şi securitatea universală ci însăşi civilizaţia contemporană, este ple-doaria cea mai convingătoare pentru rezolvarea oricărui conflict, de a nu l lăsa să seacutizeze. În domeniul reglementării paşnice a diferendelor internaţionale pot fie numerate, până în zilele noastre, aproximativ 30 de asemenea instrumente, începând cu Convenţia de la Haga din 1907, la care ne am referit mai sus, şi până la declaraţiile Adunării Generale a ONU; dintre acestea trebuie reamintite Declaraţia asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile priete-neşti şi cooperarea dintre state conform Cartei ONU şi Declaraţia de la Manila. În Declaraţia de la Manila se prevede că obligaţia de reglementare paşnică se aplică tuturor diferendelor internaţionale, oricare ar fi gravitatea sau natura lor. Dacă părţile nu au ajuns să reglementeze diferendul prin mijloace tradiţionale iar prelungirea acestuia ar putea ameninţa menţinerea păcii, Consiliul de Securitate va fi obligatoriu sesizat. Un diferend internaţional se poate naşte nu numai între state, ci şi între state şi organizaţii internaţionale sau între asemenea organizaţii, şi lor aplicându-se principiile esenţiale ale soluţionării diferendelor între state.

Mijloace pașnice de rezolvare a diferendelor internaționale

Mijloacele paşnice de rezolvare a diferendelor internaţionale sunt mijloacele permise de dreptul internaţional. După tipul mijlocului şi modalitatea de utilizare, le putem grupa în:

a) mijloace diplomatice, care includ negocierea, bunele oficii, medierea ancheta internaţională şi concilierea internaţională;

b) mijloace jurisdicţionale, care includ arbitrajul internaţional şi justiţia internaţională;

c) organizaţiile interguvernamentale universale şi regionale.

Mijloacele bazate pe constrângere sunt acelea care numai limitativsunt acceptate de dreptul internaţional, respectiv:

a) mijloace bazate pe constrângere fără folosirea forţei armate, precum retorsiunea, represaliile sau ruperea re-laţiilor diplomatice;

b) mijloace bazate pe constrângere cu folosirea forţei armate, în virtutea dreptului la apărare individuală sau colectivă, ca drept legitim consacrat de Carta ONU (art. 51), dar şi măsurile de constrângere în baza Cartei ONU, cap. VII, care implică folosirea forţei armate, pe care le poate aplica exclusiv Consiliul de Securitate împotriva agresorilor sau pentru aplanarea altor situaţii care pun în pericol pacea şi securitatea internaţională.

În concluzie, dreptul internaţional actual nu permite, cu excepţiile arătate mai sus, folosirea forţei armate de către state ca instrument al politiciilor internaţionale, în scopul rezolvării diferendelor la care sunt parte.

Negocierea

Negocierea a deţinut întotdeauna un loc central în cooperarea internaţională, cu începere din cele mai vechi timpuri.

Negocierilor nu li se aplică reguli stricte de procedură. Toate elementele negocierilor şi condiţiile pentru desfăşurarea lor se stabilesc de părţile în diferendul respectiv. Negocierea, ca şi celelalte mijloace paşnice de rezolvare a diferendelor trebuind să fie conforme cu justiţia, condiţie general pentru toate mijloacele paşnice. Negocierile diplomatice între părţile în conflict constituie, în mod natural, mijlocul cel mai simplu şi mai eficace de a ajunge la o reglementare satisfăcătoare.

Un tip de negocieri sunt considerate şi consultările; ele nu sunt prevăzute în articolul 33 al Cartei ONU, dar sunt incluse întrun număr detratate ca mijloc de reglementare a litigiilor legate de aplicarea sau interpretarea tratatelor respective (ex.: art. 84 al Convenţiei de la Viena din 1978; art. 42 al Convenţiei de la Viena din 1983 privind succesiunea statelor la bunuri, arhive şi datorii de stat). În funcţie de cadrul de desfăşurare a negocierilor, acestea pot fi:

a) negocieri bilaterale în cadrul cărora reprezentanţii părţilor în litigiu se întâlnesc direct sau îşi fac cunoscute punctele de vedere prin intermediul corespondenţei scrise. Negociatorii sunt, cel mai adeseaminiştrii afacerilor externe sau funcţionari ai ministerelor afacerilor externe, dar pot fi şi negociatori specializaţi.

b) negocierile plurilaterale sau multilaterale. În cazul în care într-un conflict sunt implicate mai multe state, o conferinţă internaţională poate oferi cadrul optim negocierilor.

c) negocieri colective. O organizaţie internaţională poate constitui, deasemenea, cadrul optim negocierilor atunci când soluţionarea unui anumit litigiu interesează un grup de state membre ale organizaţiei respective.

Medierea

Medierea este tot o procedură diplomatică de reglementare a diferendului.

Se deosebeşte de negociere prin introducerea unui terţ în desfăşurarea negocierilor. Mediatorul trebuie să fie un terţ acceptat, de comun acord, de părţile aflate în diferend. Acesta poate fi un stat, un grup destate, ONU sau instituţiile sale specializate, alte organizaţii internaţionale cu vocaţie mondială sau regională sau o personalitate de prestigiu (om politic, jurist, expert). Terţa persoană propune o soluţie părţilor, care nu are însă un caracter obligatoriu. Această modalitate de reglementare paşnică a litigiilor este prevăzută într-o serie de tratate multilaterale: convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 privind reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, Tratatul interamerican asupra bunelor oficii şi medierii din 1936, Carta Naţiunilor Unite, Declaraţia de la Manila privind reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale din 1982, etc. Bunele oficii prevăzute în Convenţia de la Haga, precum şi în declaraţia de la Manila se deosebesc de mediere prin faptul că persoana care oferă bunele oficii nu participă la negocieri şi nu formulează propuneri pentru rezolvarea controversei; în esenţă, bunele oficii facilitează comunicarea între părţi şi sunt utile dacă părţile aflate în diferend nu aurelaţii diplomatice între ele sau le-au rupt.

Date: 2015-12-24; view: 940