DOUĂ ÎMPUŞCĂTURI

După această nouă întrerupere a şedinţei, mai scurtă decât cea dintâi, tribunalul îşi reluă dezbaterile. Umbrele înserării pogorâseră sub coroana uriaşă a stejarului. Razele piezişe ale soarelui în asfinţit poleiau frunzişul bogat şi luminau o parte de loc. Dar nu mai erau aurii ca peste zi, ci de un roşu sinistru, prevestind parcă deznodământul.

Acum, pe banca acuzaţilor stătea Casey Callhown şi nu Maurice Gérald.

Era singura schimbare intervenită în proces. Judecătorii erau aceiaşi, juraţii – aceiaşi, mulţimea – aceeaşi. Deosebirea se vedea în atitudinea faţă de acuzat. Nimeni nu se mai îndoia de vinovăţia lui. Dovezile arătau clar acest lucru. Mai lipsea doar o singură verigă. Nu se lămurise ce anume l-a făcut pe Casey Callhown să săvârşească această crimă. De ce şi-a ucis vărul? De ce i-a retezat capul? Nimeni nu era în stare să răspundă la aceste întrebări, afară doar de însuşi ucigaşul.

Judecata luă repede sfârşit. Sentinţa hotărî: „vinovat”. Judecătorul, scoţându-şi pălăria de panama, se pregătea să-şi pună pe cap scufia neagră – simbol al osândei la moarte – ca să dea citire sentinţei.

Potrivit procedurii, i se dădu acuzatului ultimul cuvânt.

Callhown tresări. Parcă auzea un clopot de îngropăciune. Se uită sălbatic în jur. Nu găsea pic de îndurare la nimeni. Întâlni numai chipuri severe. Complicii lui – bandiţii pe care îi plătise şi care-l susţinuseră până în ultima clipă – se făcuseră nevăzuţi.

În ciuda poziţiei sociale şi a averii sale, rămăsese cu desăvârşire singur. Asta e soarta ucigaşilor. Şi deodată, deveni alt om: îngâmfarea-i obişnuită făcu loc laşităţii şi fricii. Ştia că nu mai are scăpare şi că i-a sunat ceasul. Dar iată că ochii lui stinşi prinseră viaţă. Ai fi zis că l-a luminat un gând. Voia oare să-şi arate căinţa faţă de crima săvârşită?

Ca şi cum ar fi ghicit ce se petrecea în sufletul lui, oamenii aşteptau cu răsuflarea tăiată. Până şi greierii amuţiseră.

Glasul sever al judecătorului puse capăt tăcerii:

— Acuzat, ce ai de spus în apărarea dumitale?

— N-am nimic de spus – rosti Callhown. Sentinţa e dreaptă şi merit pedeapsa.

Această zi, plină de întâmplări tulburătoare, nu prilejuise încă atâta uimire. În liniştea de sub stejar se auzi din nou glasul lui Callhown:

— E adevărat: eu l-am omorât pe Henry Pointdexter. L-am împuşcat în pădure.

Mărturia lui stârni exclamaţii de groază. Un geamăt pătrunzător se făcu auzit: era tatăl tânărului ucis.

— Ştiu că trebuie să mor – continuă Callhown, cu un calm aparent. Aşa glăsuieşte sentinţa. Şi, judecând după feţele dumneavoastră, nu aveţi de gând să schimbaţi sentinţa. În urma celor mărturisite aici, ar fi şi ciudat să mai sper ceva. Merit pe deplin această pedeapsă aspră. Totuşi nu vreau să plec din viaţă înfierat ca ucigaş. Mă întrebaţi de ce am ucis, ce m-a împins la această crimă? Ei bine, aflaţi că nici nu mi-a trecut prin minte să săvârşesc această crimă.

Mulţimea fu din nou cuprinsă de tulburare. Oamenii erau uimiţi, curioşi, neîncrezători. Tăceau. Nimeni nu-l împiedica să vorbească.

— Vă miră? Dar e foarte simplu. L-am omorât din greşeală.

Strigătele de uimire nu mai conteneau.

— Da, din greşeală. E greu să vă spun ce-am simţit în clipa când mi-am dat seama de asta. Dar mi-am dat seama mult mai târziu.

Şi Callhown ridică ochii în care se citea parcă speranţa că a trezit compătimirea celor din jur. Întâlni însă chipuri aspre şi lipsite de îndurare.

— Nu neg şi nici n-aş putea să neg că a existat un om pe care aş fi vrut să-l omor. Nu ascund nici cine este. Iată, e ticălosul din faţa mea.

Şi-l fulgeră cu o privire plină de ură pe Maurice Gérald.

Mustangerul rămase calm şi nepăsător.

— Da, am vrut să-l ucid. Aveam motivele mele. Da n-am să vorbesc aici despre asta, nu merită. Am fost convins că pe el l-am ucis. Fatalitatea a vrut să-l răpun pe vărul meu. De unde să-mi dea prin minte că javra asta de irlandez şi-a schimbat serapéul şi pălăria cu Henry? Restul îl cunoaşteţi. Am tras într-un duşman şi am răpus un prieten. Glonţul a fost mortal şi călăreţul a căzut de pe cal. Dar ca să nu am nici un fel de îndoială, am scos cuţitul – blestematul de serapé m-a înşelat şi de astă dată – şi i-am retezat capul.

Mulţimea izbucni într-un tumult, setoasă de răzbunare.

— Acum ştiţi tot ce s-a petrecut – urmă Callhown, când tulburarea se mai potoli. Dar nu ştiţi cum va sfârşi povestea asta. Mă vedeţi că mi-a sunat ceasul. Nu vreau să cobor în pământ până nu-i vin şi lui de hac! Nu pot, jur pe Dumnezeu din cer!

În mâna lui Callhown luci deodată un revolver. Răsunară două împuşcături, una după alta. Doi oameni se prăvăliră la pământ. Zăceau nemişcaţi, aproape atingându-şi creştetele. Unul dintre ei era Maurice Gérald, mustangerul, celălalt – Casey Callhown, căpitanul de cavalerie.

Mulţimea se strânse în jurul lor. Se credea că sunt morţi amândoi.

Se lăsă o tăcere încordată. Un strigăt sfâşietor de femeie spintecă văzduhul.

CAPITOLUL C

BUCURIE

Bucurie!

Iată simţământul trăit de Louise sub falnicul stejar, aflând că vărul ei s-a sinucis şi că glonţul ucigaş nu l-a răpus pe mustanger. Durerea pentru tragicul sfârşit al fratelui ei nu putea înăbuşi fericirea năvalnică ce-i umplea sufletul.

Cine ar osândi-o pentru asta?

Eu, unul, nu. Şi nici dumneata, cititorule, dacă eşti sincer.

*

* *

Glonţul tras de Casey Callhown spre inima lui Maurice Gérald ricoşase, întâlnind în cale o amuletă dăruită de către Louise, ca semn al dragostei ei. Mustangerul păstra mica bijuterie în dreptul inimii şi ea îi scăpase viaţa.

Şi totuşi, glonţul ucigaşului nu rămase fără urmări. Tânărul irlandez suferi un şoc, el, care şi aşa avea nervii istoviţi.

Acum însă nu mai zăcea fără îngrijiri în desiş, pândit de coioţi şi de corbi, nici în coliba lui, nici în închisoare. Când îşi veni în fire, o văzu la căpătâi pe fata pe care o iubea – pe Louise. Nimeni nu o mai împiedica să-l îngrijească. Nici chiar tatăl ei.

Durerea înfrânsese mândria bătrânului plantator. Nu se mai împotrivea la căsătoria fiicei sale cu Maurice Gérald, deşi, la drept vorbind, nici n-ar fi avut de ce să se împotrivească. Tânărul irlandez era dintr-o familie de oameni cumsecade şi nicidecum un aventurier.

Şi mai era ceva care nu putea să-i displacă bătrânului Pointdexter. Avocatul sosit din Irlanda îl puse pe Maurice Gérald în drepturile unei moşteniri lăsată de o rudă bogată şi fără copii.

Averea lui Casey Callhown reveni fiului acestuia, care se afla la New Orleans.

După nuntă, Louise şi Maurice Gérald plecară – într-o călătorie în Europa, cu care prilej vizitară şi locurile natale ale lui Maurice.

Frumoasa cu ochii albaştri, care ducea dorul tânărului irlandez, era pur şi simplu o născocire de-a lui Phelim. Tot timpul cât rămaseră în Irlanda, tânăra soţie a lui Maurice Gérald nu ştiu ce e gelozia. Abia după ce se întoarseră la Casa del Corvo, îi fu dat să cunoască din nou acest chinuitor simţământ.

Într-una din zile, Maurice se întoarse acasă purtând pe braţe o femeie de o rară frumuseţe. Sângele îi şiroia din piept. Mai trăia, dar clipele ei erau numărate. La întrebarea: „Cine e făptaşul?”, femeia îngână doar atât: „Diaz! Diaz!”

Erau ultimele cuvinte ale Isidorei Covarubio de Los Lanos.

O dată cu moartea Isidorei se stinse şi gelozia Louisei şi ea nu-i mai tulbură niciodată inima. O cuprinse milă adâncă faţă de soarta nefericitei señorite. Tânăra creolă îl ajută pe Maurice să pună şaua pe mustangul murg, atunci când acesta se hotărî să-l găsească pe ucigaş şi să-i plătească aşa cum se cuvine pentru fapta sa.

Louise se simţi fericită văzându-l pe Diaz încătuşat de lassoul mustangerului. Şi nu-i luă apărarea nici îi clipa când un grup de rangeri hotărî să-l pedepsească pe loc, spânzurându-l de un copac.

*

* *

Au trecut zece ani. Schimbări mari s-au petrecut în acest răstimp în Texas şi mai ales în settlementele presărate pe Leona şi Rio de Nueces.

Acolo unde altădată se întindeau desişuri şi păduri de netrecut, au apărut plantaţii noi. Oraşe mari se înalţă în preria sălbatică, unde odinioară păşteau netulburate herghelii de mustangi.

Acum veţi auzi nume noi de oameni, locuri şi aşezări.

Casa del Corvo, această veche haciendă, îşi păstrează şi astăzi numele. Aici vom întâlni oameni cunoscuţi.

Stăpânul haciendei e unul dintre cei mai chipeşi bărbaţi din Texas, iar tânăra-i soţie una dintre cele mai frumoase femei din împrejurimi. Sunt Maurice şi Louise Gérald.

Îl veţi întâlni aici şi pe bătrânul Woodley Pointdexter. El vă va duce să-i vedeţi corallurile, vă va arăta vitele şi vă va vorbi cu mândrie despre hergheliile care pasc pe păşunile sale.

Între zidurile bătrânului conac veţi auzi glasurile răsunătoare a şase copilaşi. Sunt nepoţii lui Pointdexter – bucuria bătrâneţii lui.

Dacă aruncaţi o privire în grajd, veţi descoperi un vechi prieten – pe Phelim O’Neill. E grăjdarul Casei del Corvo. Tot aici, la Casa del Corvo, îl puteţi întâlni pe negrul Pluto, ridicat la rangul de vizitiu, care binevoieşte rareori să privească un cal înainte să se urce pe capra trăsurii şi să ia hăţurile în mână.

Pluto s-a însurat şi cititorul îi cunoaşte soţia – este Florinda. Iar în jurul prânzului veţi auzi încă un nume cunoscut – numele bătrânului vânător Zeb Stump. De îndată ce apare pe masă vreun curcan rumenit sau friptură de cerb, toată lumea începe să vorbească despre Zeb Stump. Şi-l pomenesc mai ales atunci când se aduce la masă vreun clondir cu băutură.

Ce-i drept, rareori îl veţi găsi acasă pe Zeb Stump. El pleacă atunci când toţi ai casei dorm şi se întoarce când ei au adormit sau se pregătesc de culcare. Totuşi, vânatul pe care-l aduce e o vie mărturie că bătrânul Stump se numără printre ai casei.

În timpul şederii la Casa del Corvo veţi auzi poate frânturi dintr-o poveste ciudată, aproape o legendă.

Slugile nu se vor da în lături să o istorisească. Dar în şoaptă, e adevărat. Despre asta nu e voie să se vorbească în casă. Povestea asta trezeşte amintiri triste stăpânilor ei.

E povestea călăreţului fără cap.

Sfârşit.

Coperţile originale

[1] Mustang - cal sălbatic ce trăieşte în pampasurile Americii de Sud.

[2] Coiot - lup ce trăieşte pe meleagurile America

[3] Serapé - şal pestriţ purtat de băştinaşi.

[4] Bună ziua, cavalere! Sunteţi mexican?

[5] Pluto - zeul infernului la romani; Proserpina - soţia lui.

[6] Iucca - crin gigantic, cu tulpină lemnoasă.

[7] Fuchiera - plantă sălbatică cu tijă lungă cu flori mari, purpurii.

[8] Comanşi - trib războinic indian.

[9] Ocelot pătat - pisică sălbatică mexicană, din familia râsului.

[10] Settlement – mică aşezare cu populaţie alcătuită din colonişti, aflată în apropierea unui fort.

[11] Glassiuri – ridicături de pământ în dreptul şanţului de cetate.

[12] Haciendă – moşie; aceeaşi denumire desemnează şi o casă boierească în Mexic, Texas şi America de Sud.

[13] Breteur – om care trage numaidecât sabia din teacă, bătăuş.

[14] Vaquero – păstor călare în Texas.

[15] Cavallada – herghelie de armăsari sălbatici.

[16] Mein Gott – Dumnezeul meu! (în limba germană, în text).

[17] Coyot – lup de stepă.

[18] Pecari – porc sălbatic care trăieşte în America.

[19] Monte – joc de cărţi.

[20] Abajo, las armas! A tierra! – Predă-te, lasă armele! Jos de pe cal! (în limba spaniolă, în text).

[21] Rangeri – jandarmi călare, împuterniciţi de lege să aresteze un criminal.

[22] Machete – cuţit mexican.

[23] Peoni – ţărani mexicani care devin adevăraţi sclavi din pricina datoriilor pe care nu le pot plăti niciodată stăpânului plantaţiei.

[24] Abajo la hacha! – Jos securea! (în limba spaniolă, în text).

Date: 2015-12-24; view: 711