MISTERUL SE DEZVĂLUIE

Acuzatul tăcu. Nimeni nu se încumeta să-l zorească să continue ori să-i pună vreo întrebare. Simţeau cu toţii că a sosit clipa dezvăluirii misterului.

Judecătorul, juraţii, mulţimea, toţi erau numai urechi. Ascultau cu răsuflarea tăiată, cu ochii aţintiţi asupra mustangerului.

Glasul lui Maurice Gérald răsună din nou în liniştea aceea desăvârşită:

— După aceea m-am gândit să acopăr umerii cadavrului cu serapéul şi cu mantaua mea. Speram să-l feresc astfel de fiare până la înapoierea mea. Îmi şi scosesem mantaua când mi-a venit un gând mai înţelept: în loc să mă întorc singur în fort, să iau cu mine şi cadavrul tânărului Pointdexter. Am adus calul aproape şi tocmai mă pregăteam să salt cadavrul în şa, când am văzut în preajmă calul lui Henry Pointdexter. Calul păştea liniştit, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Frâul se târa pe jos, aşa că nu mi-a fost greu să-l prind. Mai greu era să-l fac să stea liniştit, mai ales după ce l-am dus lângă cadavrul stăpânului său.

Am izbutit să salt cadavrul în şa, dar mi-a fost cu neputinţă să-l fac să-şi păstreze echilibrul; cum era ţeapăn, luneca mereu. După câteva încercări neizbutite, mi-am dat seama că n-am s-o scot la capăt.

Atunci mi-a trecut altceva prin minte. Citisem undeva că în stepele Americii de Sud, indienii transportă corpul neînsufleţit al unui tovarăş de-al lor aşezându-l pe cal şi legându-l de şa. De ce să nu fac şi eu la fel cu Henry Pointdexter?

Am încercat întâi să-l aşez pe calul lui, dar şaua nu era destul de adâncă. Din nou dădeam greş. Nu-mi mai rămânea decât să schimb caii. Ştiam că mustangul meu n-are să se împotrivească; în plus, şaua mea mexicană era adâncă şi cum nu se poate mai potrivită.

Am reuşit să aşez cadavrul în şa şi să-i vâr picioarele în scări. După aceea am tăiat un capăt din lassou şi l-am legat zdravăn de şa. Acum nu putea să mai cadă.

Rămânea capul. L-am ridicat de jos şi am încercat să-i scot pălăria. Era cu neputinţă: capul se umflase şi sombreroul stătea pe el gata să plesnească. Văzând asta, am trecut o sfoară prin catarama sombreroului şi am atârnat capul la oblânc. Acum eram gata.

Am încălecat îndată pe calul lui Henry Pointdexter şi am pornit-o spre settlement. Murgul mă urmă supus.

N-au trecut însă nici cinci minute şi m-am pomenit deodată azvârlit din şa. În cădere mi-am pierdut cunoştinţa. Dacă n-ar fi fost această întâmplare, n-aş sta acum înaintea tribunalului ca acuzat.

— Azvârlit din şa?! exclamă judecătorul. Cum? De ce?

— A fost o întâmplare, mai precis, neatenţia mea e de vină. Eram pe un cal străin şi nu ţineam frâul, fiind obişnuit să-mi conduc calul numai cu vorba şi genunchii. Abia am făcut câţiva paşi şi calul, întorcând capul, s-a speriat, s-a aruncat într-o parte şi a zvâcnit înainte într-o goană turbată: îl văzuse pe straniul călăreţ. Am încercat să apuc frâul, dar nu era uşor: calul alerga mâncând pământul, frâul alunecase şi nu puteam să-l ajung.

Atunci m-am căznit să apuc cureluşa zăbalei, fără să iau seama încotro mă duce calul. O creangă m-a izbit cu putere peste faţă. Am priceput că nu mă mai aflu la loc deschis şi că m-am înfundat în desiş. Mi-am îndreptat toată atenţia asupra crengilor ghimpoase ale salcâmilor, înlăturându-le din cale, fiindcă puteau să mă azvârle din şa. Am izbutit să mă apăr de ele, deşi mâinile mi-erau zgâriate şi însângerate.

Deodată, o creangă groasă mi-a barat drumul. Ţinea de un copac uriaş şi se întindea jos de tot deasupra pământului. Mi-ajungea aproape în dreptul pieptului. Calul, speriat, a dat buzna spre ea. După aceea nu ştiu ce-a mai fost. Dumneavoastră, cred, ştiţi mai bine ca mine. Am rămas întins la pământ, acolo, sub copac, cu o zdrelitură la frunte şi o umflătură la genunchi.

Abia după vreo două ceasuri, când mi-am venit în fire, mi-am dat seama de starea în care mă aflam.

Când mi-am venit în fire, am văzut soarele sus pe cer şi un stol de corbi rotindu-se deasupra mea. Mă chinuia setea. Am hotărât să plec după apă. Am vrut să mă ridic şi mi-am dat seama că nu pot face nici un pas. Abia mă ţineam pe picioare. În acelaşi timp înţelegeam că dacă rămân pe loc înseamna să mor.

Şi iată, printr-un efort uriaş, am pornit-o la drum. Ghiceam că undeva prin apropiere trebuie să curgă un pârâu. Când târâş, când sprijinindu-mă într-o cârjă ca vai de lume, săgetat la fiece mişcare de o durere care mă seca la inimă, am ajuns la pârâu. Am băut până mi-am potolit setea şi am adormit.

Când m-am trezit, m-am pomenit înconjurat de coioţi. Era limpede ce pândeau. Într-adevăr au început să se apropie şi curând s-au năpustit asupra mea. Din fericire aveam la mine un cuţit de vânătoare şi m-am putut apăra. A urmat o luptă cumplită.

Bineînţeles, aş fi căzut pradă spurcatelor dihănii, fără o întâmplare fericită: Tara, câinele şi prietenul meu credincios, mi-a venit din senin în ajutor. Pesemne rătăcise mult prin pădure căutându-mă. A picat la timp ca să mă scape din ghearele morţii. Câinele a sfâşiat beregata la vreo câţiva coioţi şi ceilalţi au luat-o la sănătoasa.

Istovit, am adormit sau, mai bine zis, am căzut în nesimţire. Când mi-am venit în fire, am putut să judec situaţia şi m-am hotărât să trimit o veste la colibă, folosind câinele drept poştaş. Am aşternut cu mare caznă câteva cuvinte pe o carte de vizită.

Deşi servitorul meu nu ştie să citească, eram convins că-şi va da seama de la cine e vestea, mai ales după cartea de vizită. S-ar fi dus la cineva să-l lămurească, mai ales că acele câteva cuvinte erau scrise cu sânge.

Am înfăşurat cartea de vizită într-o bucăţică de piele tăiată din căptuşeala pălăriei şi am prins-o de zgarda câinelui. Rămânea lucrul cel mai greu de făcut: să o conving pe Tara să plece şi să mă lase acolo. Până la urmă am izbutit. Scrisoarea mea a ajuns la destinaţie, lucru despre care, ce-i drept, abia ieri am aflat.

După plecarea câinelui, un jaguar – cea mai cumplită fiară de pradă de pe meleagurile noastre – s-a furişat spre mine. Cum s-a sfârşit această groaznică întâlnire nu ştiu – m-a doborât febră şi mi-am pierdut cunoştinţa. Despre asta să vă povestească Zeb Stump, salvatorul meu. Sper să se întoarcă la timp să-şi facă depoziţia.

Întâmplarea a rămas o taină de nedezlegat pentru mine.

Nu-mi aduc aminte de nimic. Am avut nişte coşmaruri istovitoare şi câteva visuri de fericire. Abia ieri mi-am recăpătat puterile şi limpezimea judecăţii. M-am trezit între zidurile închisorii şi învinuit de crimă.

Mai mult nu am ce să spun.

*

* *

Mărturia simplă şi sinceră a acuzatului făcu o profundă impresie asupra celor de faţă. Majoritatea nici nu se mai îndoia de nevinovăţia mustangerului. Dar tot ce spusese el nu erau decât vorbe. Ca să fie scos de sub orice învinuire, era nevoie de martori. Unde era martorul de care depindeau atâtea lucruri? Unde era Zeb Stump?

Ochii se aţintiră întrebător spre zare, încotro albastrul de safir al cerului se contopea cu verdele de smarald al preriei.

CAPITOLUL XCV

ULTIMUL MARTOR

Aşteptară încă vreo zece minute, în mijlocul unei tăceri aproape solemne.

În trei rânduri izbucniră strigăte în mulţime. Oamenilor li se părea că desluşesc un punct negru în depărtare. Nu erau decât năzăriri. Încordarea ajunsese la culme, când, deodată, se auzi un al patrulea strigăt, de astă dată plin de siguranţă. Speranţele mulţimii se împlineau într-adevăr: trei călăreţi apăruseră în zare. Un „ura” triumfător izbucni din zeci de piepturi. Pe doi dintre ei îi recunoşteai fără multă greutate: erau Zeb Stump şi Casey Callhown. Pe cel de al treilea călăreţ cine ar fi putut să nu-l recunoască? Era chiar călăreţul fără cap.

Vuietul glasurilor se potoli curând şi liniştea se înstăpâni iarăşi sub stejar. Doar o şoaptă sfioasă se mai desluşea la apropierea călăreţilor.

Tustrei călăreţii se opriră şi mulţimea îi înconjură într-o clipită. Doi dintre ei descălecară. Cel de al treilea rămase în şa.

Callhown îşi duse calul într-o parte şi se pierdu printre oameni. Acum nimeni nu se mai interesa de el.

Zob Stump o lăsă pe bătrâna lui, apucă de frâu celălalt cal, cu călăreţul neînsufleţit în spinare şi-l duse spre stejarul sub care şedeau, judecătorii.

— Domnule judecător şi domnilor juraţi – glăsui bătrânul vânător. Iată şi martorul care ne va ajuta să descurcăm această poveste încurcată.

— Dumnezeule, el e! răsună o voce sugrumată de groază.

Un bătrân înalt, ieşi înainte, oprindu-se lângă călăreţul fără cap: era tatăl celui ucis.

Undeva se auzi un ţipăt de femeie şi un geamăt înăbuşit: era sora celui ucis.

Curând, cineva îl duse de acolo pe Woodley Pointdexter, care se supuse ca un copil. Pesemne că nici nu-şi mai dădea seama ce se petrece în jurul lui. Îl urcară în trăsură, lângă fiica lui. Dar trăsura nu se urni din loc. Louise nu voia să plece până ce judecată nu va lua sfârşit.

Zeb Stump fu chemat să depună mărturie. Bătrânul vânător ieşi în faţa instanţei. Vorbi liber şi nestingherit, ca de obicei:

— Am auzit de această tristă întâmplare chiar a doua zi după dispariţia lui Henry Pointdexter. Abia mă întorsesem de la vânătoare. Mi s-a spus că mustangerul e bănuit de crimă. Îl cunoşteam pe Maurice Gérald şi ştiam bine că n-ar fi în stare de o asemenea faptă. M-am dus să-l văd. Nu era acasă. L-am găsit doar pe Phelim, servitorul lui. Flăcăul era speriat, trăise fel şi fel de păţanii, aşa încât n-am înţeles mai nimic din ce mi-a spus. Şi iată, în timp ce-mi povestea prin ce-a trecut, apare câinele cu un mic sul prins de zgardă. Ce să vezi? Era o carte de vizită. Era scrisă cu cerneală roşie… cu sânge. Am pornit îndată, luându-l cu mine pe Phelim, luând şi câinele. Am ajuns la timp, ca să-l scăpăm pe mustanger din ghearele jaguarului. Un glonţ şi gata – i-am venit de hac pisicii tărcate. Apoi l-am adus la colibă. A trebuit să-l purtăm pe un fel de targa. Nu putea să facă un pas. Şi bătea câmpii de-ai fi zis că şi-a pierdut minţile. N-avea minte nici cât un boboc de curcan. Ei, cum spun, l-am adus la colibă. Şi-a zăcut acolo până a venit detaşamentul de rangeri.

Martorul tăcu o clipă, chibzuind dacă se cuvine să povestească despre toate câte se petrecuseră în coliba mustangerului. Oare n-ar fi mai bine să treacă anumite lucruri sub tăcere?

Acuzatorul însă îl copleşi cu întrebările, făcându-l să povestească totul, până în clipa când Maurice Gérald a ajuns la închisoare.

— Ei – urmă Zeb Stump – acum aş vrea să mai adaug câte ceva.

— Vorbeşte, mister Stump! rosti avocatul de la San-Antonio.

— Ceea ce vreau eu să spun nu-l priveşte atât pe acuzat, cât pe omul care trebuie să stea în locul său. Deocamdată n-am să-i dau numele în vileag, am s-arăt doar cum l-am dibuit. Dumneavoastră, domnilor juraţi, veţi trage concluziile.

Bătrânul vânător tăcu şi trase adânc aer în piept, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru o lungă cuvântare. Mulţimea aştepta încordată.

— Aşadar – începu Zeb Stump – după ce am fost nevoit să aud şi mai ales să văd ce mi-a fost dat să văd, am înţeles că tânărul Henry e mort. Dar eram convins că nu mustangerul a săvârşit această faptă mârşavă. Atunci, cine? Iată întrebarea care mă chinuia, aşa cum îi chinuia şi pe mulţi alţii… M-am hotărât să aflu adevărul. Dar nu mă îndoiam nici cât negru sub unghie de nevinovăţia irlandezului. Deşi multe erau împotriva lui, nimic nu putea să-mi schimbe părerea. Mi-am zis să cercetez urmele din prerie. Mă interesa mai ales urma unui anume cal. Urma calului american. Una dintre cele patru potcoave ale lui era ruptă. Iat-o! Aici martorul vârî mâna în buzunaru-i adânc şi scoase la iveală o potcoavă ruptă. Mi-am dat seama că americanul a gonit prin prerie în noaptea crimei. S-a ţinut după tânărul ucis şi după omul învinuit aici de această crimă. În apropiere de locul crimei, urmele se întrerupeau. Călăreţul care venise pe calul american a pornit-o de aici pe jos. A mers până la băltoaca de sânge. Sângele vărsat acolo e opera lui. Adevăratul ucigaş e călăreţul de pe calul cu potcoava ruptă.

— Continuă, mister Stump – rosti judecătorul. Explică ce vrei să spui?

— Iată ce vreau să spun: omul despre care vorbesc s-a ascuns în desiş, de unde l-a ucis cu un glonţ pe tânărul Pointdexter.

— Cine e? Cine-i omul acesta? Cum se numeşte? Spune-i numele! strigară de-a valma câteva glasuri.

— Eu zic că o să daţi de numele lui uite colo.

— Unde?

— În corpul călăreţului fără cap. Iată – continuă martorul, arătând spre cadavru. Vedeţi, aici pe serapéu e o pată de sânge, iar în mijlocul petei, o găurice de glonţ. Dar pe spinare nu se vede nici o urmă de glonţ. Bănuiesc deci că glonţul a rămas în corp. Hai să ne convingem!

Nimeni nu se împotrivi. Doi-trei bărbaţi ieşiră din mulţime, între care şi Sam Manly şi scoaseră încetişor serapéul de pe umerii victimei.

Se făcu o linişte mormântală. Nu auzeai o şoaptă. Toţi erau numai ochi.

Trupul era străpuns în două locuri: în dreptul inimii şi ceva mai jos. Sângele se închegase în jurul rănii a doua. Cea de sus nici nu era o rană, ei pur şi simplu o urmă de glonţ.

— Asta – vorbi Zeb Stump, arătând urma de deasupra – nu are nici o însemnătate. Vedeţi, nu e sânge. Asta arată că glonţul a pătruns în corp după ce a survenit moartea. E glonţul meu, l-am tras în noaptea când mă aflam la coliba mustangerului. Cu rana ceastălaltă e cu totul altceva. Ăsta e glonţul care a provocat moartea şi sunt convins că a rămas în corpul victimei. Să facem o tăietură şi să vedem.

Cadavrul fu dezlegat şi dat jos de pe cal. Îl aşezară cu grijă pe iarbă. Sam Manly îndeplinea rolul chirurgului. După câtva timp găsiră glonţul şi-l înmânară juraţilor. Pe el se citeau limpede trei iniţiale: „CCC.”

Cei care luaseră parte la doborârea jaguarului îşi dădură seama îndată cui aparţine glonţul.

— Ce ai de spus, mister Stump? interveni apărătorul.

— E limpede ca lumina zilei. Şi un copil înţelege. Glonţul ăsta l-a ucis pe tânărul Pointdexter.

— Dar cine a tras, ce crezi?

— Asta-i tot atât de limpede. Când un om îşi aşterne numele pe o scrisoare, nimeni nu se mai întreabă cine a trimis scrisoarea. Aici e o poveste asemănătoare. Ce-i drept, vedem doar trei iniţiale, însă mie nu mi se pare prea greu să ghicim ale cui sunt.

— Adevărat, glonţul e însemnat – întări acuzatorul. Se prea poate să aparţină unui gentleman foarte binecunoscut în settlement. Să presupunem că aşa e. Dar asta nu dovedeşte nimic. O crimă săvârşită cu o armă furată e ceva destul de obişnuit. În plus, vă rog să-mi spuneţi, cum puteţi motiva o asemenea crimă? Ce l-a putut determina pe omul acesta să ucidă? Nu s-a pomenit nici un nume, dar îl cunoaştem cu toţii, ştim ale cui sunt aceste iniţiale. Am convingerea că gentlemanul în cauză nici nu va nega că sunt iniţialele lui. Dar asta nu înseamnă nimic. Alte dovezi care să ne îngăduie să legăm numele lui de această crimă nu există.

— Aşa credeţi? spuse Zeb Stump. Atunci asta ce e? Şi scoase din punga de tutun un petic de hârtie ars la margini şi înnegrit de pulbere.

— L-am găsit în hăţiş, chiar lângă locul crimei – rosti bătrânul vânător, înmânând hârtia juraţilor. Stătea agăţat de o crenguţă într-un salcâm: a ieşit din aceeaşi ţeavă din care a ieşit şi glonţul. După câte pricep eu, peticul ăsta de hârtie a fost folosit drept dop de cartuş. Vrednic de luare-aminte e faptul că pe hârtia asta stau scrise aceleaşi iniţiale că şi pe glonţ. Uitaţi-vă, domnilor juraţi!

Unul dintre juraţi luă hârtia, o netezi şi citi:

— „CCC”, Căpitanul Casey Callhown.

CAPITOLUL XCVI

FUGA

Numele rostit produse senzaţie în rândurile instanţei. Izbucniră strigăte în mulţime. Dar nu erau strigăte de uimire. Nu! Mulţimea cerea achitarea acuzatului şi judecarea celui care se arătase cel mai aprig acuzator al său.

Mărturia lui Zeb Stump dovedise nevinovăţia lui Maurice Gérald. Nu el era ucigaşul lui Henry Pointdexter.

Nimeni nu se mai îndoia de asta. Toţi erau convinşi că ucigaşul e Callhown. Peticul de hârtie arsă fusese ultima verigă din lanţul dovezilor.

Din nou se dădu cuvântul lui Zeb Stump. Bătrânul arătă cum a ajuns să-l bănuiască pe Callhown, cum a descoperit în prerie urmele crimei şi cum l-a văzut de două ori pe căpitan gonind după călăreţul fără cap. Aminti de asemenea şi de schimbul de cai.

Mulţimea însă nu mai avea nevoie de nimic. Ici-colo izbucniră strigăte.

— Eliberaţi-l pe irlandez! E nevinovat! N-avem nevoie de alte dovezi! Totul e limpede! Eliberaţi-l pe irlandez.

Alte strigăte erau şi mai hotărâte:

— Casey Callhown să fie arestat şi judecat! El e ucigaşul! De asta a căutat să arunce vina în spinarea mustangerului. Dacă nu-i vinovat, să dovedească. La judecată cu el! La judecată! Judecători, aşteptăm sentinţa! Callhown să fie adus pe banca acuzaţilor. Prea aţi năpăstuit un nevinovat!

Judecătorul nu îndrăzni să se împotrivească. Căpitanul Casey Callhown fu chemat în faţa judecăţii. Aprodul îl strigă de trei ori la rând, dar nimeni nu răspunse. Toţi ochii se uitau după căpitan.

Din senin, Zeb Stump se urni din loc şi se apropie iute de bătrânica lui. Cu o sprinteneală uluitoare, bătrânul sări în şa şi se depărtă în goană. În acelaşi timp, lumea văzu pe cineva strecurându-se printre caii legaţi ceva mai la o parte, foarte grăbit şi totuşi foarte prevăzător.

— El e! Callhown! Vrea să fugă! Se învălmăşiră zeci de glasuri.

— Prindeţi-l! Porunci judecătorul. Prindeţi-l şi aduceţi-l aici!

Judecătorul nu trebui să repete porunca, bărbaţii se şi năpustiră spre cai.

Callhown ajunse cel dintâi la mustangul lui. Sări în şa, aruncă o privire înapoi şi o porni într-o goană bezmetică spre prerie.

Cincizeci de călăreţi se aruncară după el, însufleţiţi de cuvintele maiorului: „Să mi-l aduceţi viu sau mort!”

Căpitanul nu trecuse niciodată printr-o asemenea primejdie. Se îndrepta spre Rio Grande, dar nu pentru a trece graniţa în Mexic, unde ştia că nu va găsi adăpost. Voia să se ascundă într-o aşezare a comancilor.

Orice l-ar fi aşteptat de acum înainte, nimic nu se putea asemui cu ceea ce îl ameninţa în aceste clipe. Mai târziu poate că va regreta fuga lui nebunească, dar azi nu avea încotro. Îşi pierdea averea, prietenii, situaţia într-o societate civilizată, mai mult, pierdea femeia iubită. Dar nu avea vreme să se gândească nici la ea. Pentru Casey Callhown, viaţa era mai scumpă decât dragostea.

*

* *

Mustangul cenuşiu zbura cu ucigaşul ca un cal arăbesc. Oare va rezista la o asemenea goană?

„Ce fericire c-am schimbat calul cu mexicana! Se bucura Casey Callhown. Dacă eram pe gloaba mea, acum stăteam în faţa judecăţii şi a mulţimii întărâtate!”

Nu se mai temea de ameninţarea lăsată în urmă, mângâindu-se cu gândul că primejdia a trecut. Întoarse capul. Văzu călăreţii hăt departe. În faţă, pe verdele de smarald al savanei, se desenau contururile întunecate ale pădurii. Şi ucigaşul era convins că, dacă ajunge în pădure, e salvat.

CAPITOLUL XCVII

ÎN GOANĂ DUPĂ UCIGAŞ

— Au să-l prindă? se întrebau cei rămaşi sub stejar. Cincizeci de călăreţi, civili şi militari, goneau prin prerie. Printre ei era şi Zeb Stump.

— Nu se poate să nu-l prindă!

Celor porniţi în urmărirea ucigaşului li se mai alătură un călăreţ. Era Maurice Gérald, pe mustangul lui iute ca o săgeată.

Mulţimea privea cu încordare, aşteptând ca ucigaşul să fie prins şi adus în faţa judecăţii.

Callhown abia se crezu scăpat, când, întorcând capul, dădu cu ochii de murg. De astă dată, murgul nu mai purta în spinare pe călăreţul fără cap, ci un alt călăreţ: pe Maurice-Mustangerul. De el nu avea cum să scape! Fiori reci îl străbătură din creştet până în tălpi. Văzu aproape hăţişurile pădurii şi nădejdea i se aprinse din nou în suflet. Înfipse şi mai adânc pintenii în coastele mustangului cenuşiu aflat aproape la capătul puterilor.

Iată şi drumul prin hăţişuri! Callhown se avântă înainte. Iată şi cotitura drumului. Aici se va putea ascunde.

Tropotul murgului răsună în spatele lui. Mustangerul îi strigă să se oprească.

Scoţând un ţipăt deznădăjduit, Casey Callhown smuci frâul şi puse mâna pe revolver. Bubui o împuşcătură. Glonţul şuieră pe sub bolta copacilor. Aproape în aceeaşi clipă un fâşâit puternic spintecă aerul şi ceva ca un şarpe lung se încolăci peste capul căpitanului.

Nu apucă să apese a doua oară pe trăgaci. Nu mai avea scăpare: lassoul îi înlănţuise umerii. Un glas îi tună în urechi:

— Predă-te, ucigaşule!

Callhown îşi văzu calul răsucindu-se în loc şi se pomeni azvârlit din şa.

După aceea nu mai ştiu nimic. În cădere îşi pierdu cunoştinţa.

CAPITOLUL XCVIII

TRĂIEŞTE!

Ucigaşul zăcea la pământ, cu braţele înlănţuite de lassou. Ai fi zis că e mort. Cel care îl prinsese bănuia însă că e leşinat ori se preface. Asta îl făcu pe Maurice să rămână în şa, fără să slăbească lassoul. Calul aştepta supus, gata să se întoarcă sau să pornească înainte.

— Când te gândeşti ce crimă! cugeta cu glas tare mustangerul. Şi-a ucis vărul, apoi i-a retezat capul! Nu, nu există nici o îndoială. Amândouă sunt isprăvile lui! Oare de ce a ucis? Numai el singur poate să spună!

— Te înşeli, tinere! se auzi un glas. Există cineva, capabil să răspundă la aceste întrebări. E bătrânul Zob Stump şi-ţi stă la dispoziţie. Dar acum n-avem vreme de asemenea lucruri. Trebuie să-l ducem sub stejar să-şi primească răsplata meritată.

— Cum îl ducem? Calul lui a fugit.

— Foarte simplu, mister Gérald. N-are nimic, a leşinat. Ba cine ştie, poate că înadins o face pe mortul. Dacă nu-i în stare să umble, o să meargă călare. Îl duce bătrânica mea. Mie mi s-a urât să stau în şa, ba parcă şi bătrânicii mele i s-a urât să mă poarte-n spinare. Dacă face nazuri, îl aruncăm de-a latul şeii şi-l ducem ca pe un cerb mort. Stai! Parcă-şi vine în fire… Ia scoală, prietene. Hai, sus! urmă Zob, apucându-l pe Callhown de guler şi scuturându-l zdravăn. Scoală, auzi? Trebuie să plecăm! Eşti aşteptat! E cineva care vrea să-ţi spună o vorbă.

— Cine? Unde? bâigui căpitanul, deschizând ochii şi privind buimac în jur. Cine vrea să stea de vorbă cu mine?

— În primul rând, eu.

— A! Dumneata eşti, Zeb Stump?

— Eu şi cu Maurice Gérald-Mustangerul. Se pare că v-aţi mai întâlnit dumneavoastră şi înainte. Şi el vrea să-ţi spună o vorbuliţă. Afară de asta te mai aşteaptă încă multă lume. Toată lumea te-aşteaptă. Aşa că mai bine te scoli să mergem.

Callhown se ridică încetişor în picioare. Avea mâinile înlănţuite de lassou.

— Calul meu? strigă el, rotindu-şi ochii în jur. Unde mi-e calul?

— A fugit, naiba ştie unde. S-o fi întors acasă, pe Rio Grande. L-ai gonit, pe deşelate. O fi blestemat schimbul făcut şi-a zbughit-o spre păşunile pe care le ştia de mânz, să-şi mai tragă răsuflarea, bietul de el!

Callhown se uită uimit la bătrânul vânător: „Schimbul? De unde-o fi ştiind c-am schimbat caii?”

— Haide! îl îmboldi Zeb, nerăbdător. Nu se cade să-i facem pe judecători să aştepte. Ei, gata?

— Nu pricep.

— În primul rând, te întorci împreună cu noi doi. În al doilea rând şi ăsta-i lucrul cel mai important, vei apare în faţa judecăţii.

— În faţa judecăţii? Eu, în faţa judecăţii?

— Da, chiar aşa, mister Callhown.

— Şi pentru ce, mă rog?

— Pentru uciderea lui Henry Pointdexter, verişorul dumitale.

— Minciună! O minciună sfruntată, josnică!

— Gura! i-o reteză bătrânul Zeb. Nu te mai osteni să trăncăneşti, că-i tot degeaba. Dacă Zeb Stump n-a greşit, o să trebuiască să vorbeşti destul. Acum la drum! Judecătorii aşteaptă. Juraţii aşteaptă, cei şaizeci de rangeri la fel.

— Eu nu mă-ntorc – replică îngâmfat Callhown. Cu ce drept îmi porunciţi? Nimeni nu v-a dat acest drept.

— Zău? pufni bătrânul Zeb. Dreptatea însăşi mi-a dat acest drept – şi vânătorul puse mâna pe armă. O vezi? Ei bine, află c-o să mă folosesc de dreptul meu. Lasă vorba! N-am vreme de trăncăneală. Hai, suie pe iapa mea. Să pornim liniştiţi, că e mai bine aşa. Altfel te duc legat cobză. Trebuie să te întorci şi cu asta gata!

Callhown nu răspunse. Se uita înnebunit când la Zeb, când la Gérald. Trase cu coada ochiului la tocul revolverului ce-i ieşea din buzunar şi încercă să-l apuce. Îl împiedica lassoul. Bătrânul Zeb prinse mişcarea şi îndreptă ţeava puştii spre el.

— Mai repede! îl zori vânătorul. Sus, mister Callhown, bătrânica mea te-aşteaptă! Auzi?

Căpitanul se supuse maşinal. Vedea moartea cu ochii, aşa că nu avea încotro. Zeb Stump apucă iapa de frâu şi o porni spre settlement.

Mustangerul venea în urma lor, cufundat în gânduri. Cugetă la femeia pe caro o iubea cu atâta abnegaţie şi care îi stăpânea inima.

CAPITOLUL XCIX

Date: 2015-12-24; view: 690