TREI OAMENI PE ACELAŞI DRUM

Nimeni nu va nega, că o plimbare prin preria acoperită cu iarbă moale şi mătăsoasă e una dintre cele mai mari desfătări de pe lume. Mulţumită prietenului care călăreşte alături de tine, fermecat ca şi tine de frumuseţile şi de măreţia naturii, plimbarea asta îţi va rămâne vie în minte ani şi ani de-a rândul. Destul să ieşi din settlement şi să te abaţi de la drumul cel mare, marcat de urmele a cinci-şase cai, ca să mergi apoi ceasuri, săptămâni, luni, ba poate şi un an întreg, fără să întâlneşti în cale ţipenie de om. Numai cine a umblat de unul singur prin uriaşa prerie a Texasului poate să-şi dea seama cu adevărat de întinderea-i nemărginită. Nici pe ocean nu încerci cu atâta putere simţământul vastităţii.

În largul oceanului, nimic nu trădează calea străbătută. Imensa suprafaţă azurie a apei, cu o cupolă de un azuriu ceva mai deschis răsturnată deasupra, rămâne întotdeauna aceeaşi, încât nu deosebeşti nici o schimbare. Ba de la o vreme începe să ţi se pară că stai nemişcat în centrul acestei uriaşe cupole şi nu poţi cuprinde întreaga măreţie a întinderii de apă… Preria e cu totul altceva. Insuliţele de pădure, dealurile, copacii, lanţurile muntoase, stâncile se perindă într-una, spunându-ţi că biruieşti împărăţia ei cea fără de hotare.

Călătorul, ce străbate preria şi mai cu seamă preria Texasului de sud-vest, se încumetă rareori să admire sălbăticia naturii de unul singur. Pe aici se umblă de obicei în doi, ba chiar în grupuri de câte zece-douăzeci, altminteri, drumul e primejdios. Iată de ce întâlneşti foarte rar pe aici drumeţi singuratici.

În noaptea dramei petrecute în preajma Casei del Corvo, trei călători străbătură pe rând câmpia întinsă spre sud-vest de apa Leonei.

În clipa când Callhown pleca de la hacaleul mustangerului mexican, primul dintre cei trei călători putea fi văzut strecurându-se din settlement. Se îndrepta în direcţia lui Rio de Nueces sau a unuia dintre afluenţii săi.

De prisos să spunem că era călare: în Texas, nimeni nu umblă pe jos, decât doar cei care rămân într-un oraş sau la vreo plantaţie.

Omul avea un cal minunat. Silueta puternică şi pasu-i sprinten arătau că poate face faţă cu uşurinţă unui drum lung. Călăreţul era îmbrăcat aşa cum se obişnuieşte în Texas când porneşti la un drum de zece-douăzeci de mile. Un serapé aruncat pe umeri urma să-l ferească de umezeala nopţii. Cum însă noaptea era uscată şi caldă, omul părea să se fi pregătit într-adevăr de drum lung, mai cu seamă că în direcţia în care înainta nu se află nici un settlement prin apropiere.

În ciuda acestor lucruri, călăreţul nu se grăbea, ca şi cum prea puţin îi păsa când va ajunge la destinaţie. Cufundat în gânduri ori poate în aduceri aminte, părea că nu bagă de seamă nimic din jur. Calul, lăsat în voie, înainta cu pas sigur, încât ai fi zis că străbate un drum cunoscut. Călătorul acesta, pe care nimic nu era în stare să-l tulbure, se depărtă astfel până se pierdu în preria pâcloasă şi abia luminată de lună.

Cam în acelaşi timp în care primul călăreţ pieri în zare, în marginea settlementului se ivi un al doilea călăreţ. Apucă şi el aceeaşi cale. Judecând după îmbrăcăminte, era pregătit deopotrivă de drum lung. Purta o pelerină largă, de culoare închisă, strânsă la piept şi căzând în cute largi la spate.

Spre deosebire de primul călăreţ, cestălalt era vădit că se grăbeşte să ajungă undeva. Mereu îşi îmboldea calul cu cravaşa şi cu pintenii. Ba ai fi zis că vrea să ajungă din urmă pe cineva – poate chiar pe călăreţul care trecuse cu puţin înainte. Din vreme în vreme, se ridica în scări şi scruta depărtarea. Curând pieri în zare, exact în locul unde pierise şi cel dintâi călăreţ. Aşa cel puţin ai fi crezut, dacă ai fi stat să-i urmăreşti din fort sau din settlement.

Printr-o ciudată întâmplare – dacă într-adevăr era numai o întâmplare – în clipa când cel de al doilea călăreţ fu înghiţit de pâcla depărtării, în marginea settlementului se ivi un altul – al treilea. Apucă în aceeaşi direcţie ca şi primii doi, îmbrăcat şi el ca pentru drum lung, cu o bogată pelerină roşie aruncată pe umeri. De sub poalele pelerinei ieşea la iveală o puşcă cu ţeava scurtă, atârnată la oblâncul şeii.

Ca şi primul călăreţ, nu se grăbea de loc, mergea încet, atât de încet, încât oricine ar fi putut să-l întreacă. Arăta însă o mare nelinişte şi în privinţa asta semăna cu călăreţul dinaintea lui. Numai că în purtarea lor se făcea simţită şi o mare deosebire. Dacă cel de al doilea călăreţ îşi tot zorea calul, ca şi cum ar fi vrut să ajungă pe cineva, cel de al treilea întorcea mereu capul, ca pentru a se încredinţa dacă nu-i urmărit. Uneori se răsucea pe jumătate în şa, alteori întorcea calul în loc, cercetând urmele după care se călăuzea.

Curând se pierdu şi el în depărtare, fără să ajungă din urmă pe cineva şi fără să fie, la rândul său, ajuns din urmă.

Distanţa dintre cei trei călăreţi se păstra aproape egală – tustrei mergeau fără să se vadă unul pe altul. Şi nimeni nu i-ar fi putut zări pe toţi trei dintr-o dată, afară doar de vreo bufniţă cocoţată în vârful unui copac înalt, sau de vreo păpăludă ridicată în văzduh la vânătoare de fluturi de noapte.

*

* *

După vreun ceas, cam la vreo zece mile de fortul Indge, poziţia celor trei călăreţi, unul faţă de altul, se schimbase mult.

Primul abia ajunsese în capul unei poteci lungi care tăia ca o alee un desiş întins cât vedeai cu ochii în dreapta şi, în stânga. Poteca semăna cu o trecătoare, mărginită de verdele viu al copacilor, ca o apă mărginită de maluri. Lumina lunii desprindea poteca numai pe jumătate din întuneric. Ceva mai încolo cărarea făcea o cotitură neaşteptată, intrând în umbra deasă a copacilor.

În capul potecii, primul dintre cei trei călăreţi opri calul în loc şi rămase aşa, scrutând întunericul. Toată atenţia sa era îndreptată înainte. Nu întoarse o dată capul. După câtva timp, încredinţat pesemne că nimic nu-l împiedică să-şi continue drumul, porni mai departe.

În clipa aceea fu zărit de către cel de-al doilea călăreţ care venea pe acelaşi drum şi se afla acum la vreo jumătate de milă în urmă.

Zărindu-l, omul în mantia neagră scoase un strigăt uşor. Îndemnă calul cu pintenii şi apucă şi el pe potecă. Primul călăreţ avusese însă timp să dispară în umbra deasă de la cotul potecii.

Al doilea călăreţ îl urmă îndată.

Cel de al treilea se ivi şi el în capătul potecii, dar după un timp mai îndelungat decât cel de al doilea. El nu se avântă pe potecă, aşa ca primii doi, ci se abătu într-o parte, pierzându-se printre tufe. Descălecă şi legă calul de un copac, apoi străbătu desişul şi ieşi pe potecă.

Ca şi mai înainte, se uita mereu îndărăt, ca şi cum l-ar fi interesat mai mult cele ce se petreceau în spatele lui, decât în faţă. Curând se apropie de cotul potecii cufundată în umbră şi se pierdu în întuneric, ca şi ceilalţi doi.

Concertul gălăgios al nopţii, întrerupt în două rânduri de tropotul potcoavelor şi apoi de zgomot de paşi omeneşti, continua să răsune în noapte, în mijlocul hăţişurilor.

……………………………………………………………………………

Deodată bufni o împuşcătură.

Urletul coiotului, mieunatul sălbăticiunilor, răgetul jaguarului – totul amuţi într-o clipită.

Nu se auzi nici geamăt de om rănit, nici urlet de fiară răpusă. Jaguarul se porni iarăşi să-i sperie pe locuitorii pădurii cu răgetu-i răguşit. Prietenii şi duşmanii lui – păsări, animale, insecte, reptile – fără să ia în seamă răgetul acesta spăimântător, îşi începură din nou larma lor asurzitoare.

CAPITOLUL XXXVII

A DISPĂRUT UN OM

Clopotul Casei del Corvo sună de două ori, vestind vremea gustării de dimineaţă.

Sclavii care trudeau în vecinătatea conacului se aşezară pe iarbă şi începură să înfulece cu poftă din bucatele lor.

Familia plantatorului, adunată în sufragerie, era gata să se aşeze la masă, când se văzu că lipseşte cineva: Henry.

La început nimeni nu dădu atenţie acestui fapt, aşteptându-l să se ivească din clipă în clipă. Trecură câteva minute şi Henry tot nu venea. Plantatorul îşi arătă mirarea, nedumerit de întârzierea fiului său.

În sud-vestul Americii se obişnuieşte ca la gustarea de dimineaţă să se adune toţi ai casei, aşa că mirarea plantatorului era pe deplin îndreptăţită.

— Pe unde umblă băiatul ăsta? întrebă bătrânul Pointdexter pentru a patra oară.

Nici Callhown, nici Louise nu dădură vreun răspuns.

Din clipa când intrase în odaie, Callhown păstrase o tăcere deplină. În dimineaţa asta, ochii lui se fereau să întâlnească ochii Louisei. Şedea la masă, stăpânit de o mare nervozitate. O dată sau de două ori, la intrarea servitorului, chiar tresări. Nu încăpea îndoială: ceva îl tulbura adânc.

— E foarte ciudat că Henry n-a venit la masă! repetă plantatorul pentru a zecea oară. Oare mai doarme? Nu, nu, Henry nu se scoală niciodată târziu. Chiar dacă s-a dus undeva, trebuia să audă cornul, dacă n-a auzit clopotul. Poate că e în cameră la el! Pluto!

— Aici, mister Woodley!

Pluto, pe lângă îndatorirea de vizitiu, mai avea şi pe aceea de lacheu şi îşi servea stăpânii la masă.

— Du-te în cameră la Henry şi spune-i că noi terminăm micul dejun.

— Nu-i acolo, mister Woodley.

— Ai fost tu în cameră la el?

— Da… adică nu. Nu fost în cameră, fost în grajd să dau nutreţ la cal. Calul nu-i, nici şaua nu-i, nici frâul nu-i, nici massa Henry nu-i. Se vede c-a plecat de mult.

— Eşti sigur? întrebă plantatorul, serios îngrijorat.

— Absolut sigur, mister Woodley! În grajd numai calul lui massa Callhown este. Rotatul aleargă prin ţarc. Calul lui massa Henry nu-i.

— Asta însă nu înseamnă că mister Henry nu-i în camera lui. Du-te şi vezi.

— Îndată, mister, îndată, dar să ştiţi, Pluto nu minte. Tânărul stăpân nu-i în cameră. Massa Henry e acolo unde-i şi calul lui.

— Nu mai înţeleg nimic! făcu plantatorul, după ce Pluto ieşi din sufragerie. Henry a plecat de acasă şi încă în puterea nopţii. Unde s-o fi dus? Nu-mi închipui că putea să facă vreo vizită la o oră atât de târzie. Şi nădăjduiesc că nu s-a dus la tavernă…

— O nu, desigur, el n-ar pune piciorul la tavernă – se amestecă în vorbă Callhown.

Părea tot atât de nedumerit ca şi plantatorul, dar nu suflă o vorbă despre cele petrecute în grădină.

„Casey sper că nu ştie nimic de treaba asta – cugetă Louise în sinea ei. Totul trebuie să rămână o taină a mea şi a fratelui meu. Cred că o să mă înţeleg cu Henry. Dar de ce nu s-a întors până acum? Toată noaptea l-am aşteptat. Se vede că l-a ajuns din urmă pe Maurice şi s-au împăcat. Cât aş dori să fie aşa!”

În clipa aceea, Pluto apăru în uşă. Avea o înfăţişare atât de mohorâtă, încât era de prisos să-l mai întrebi ceva.

— Ei! strigă plantatorul, fără să dea răgaz servitorului să deschidă gura. E acolo?

— Nu, mister Woodley! rosti negrul, cu o adâncă tulburare în glas. Nu-i acolo, massa Henry nu-i acolo. Dar… ă-ă-ă… – făcu el, cu şovăială – ştiţi… Pluto trebuie să vă spună ceva… Calul e acolo.

— Calul? Nădăjduiesc că nu e în cameră la el!

— Nu, sir. Nici în grajd. E la poartă.

— Calul lui Henry la poartă? De asta eşti aşa plouat?

— Ştiţi… mister Woodley… ă-ă… ştiţi… calul lui massa Henry… calul… animalul…

— Hai, negriciosule, vorbeşte ca lumea! Ce să ştiu? Calul e întreg, sper, doar n-o fi rămas fără cap? Ori fără coadă?

— O, mister, negrul Pluto nu se teme de asta! Să-şi piardă calul şi capul şi coada, puţin mi-ar păsa… Pluto se teme c-a pierdut călăreţul din şa.

— Cum? Vrei să spui că l-a azvârlit pe Henry din şa? Prostii, Pluto, prostii! Un călăreţ ca fiul meu nu poate fi azvârlit din şa! Cu neputinţă!

— Nici nu spun că l-a azvârlit. O, dragul meu stăpân, eu nu mai spun nimic. Veniţi până la poartă, să vedeţi singur.

Glasul şi gesturile lui Pluto te nelinişteau din ce în ce mai mult.

Toţi se îndreptară într-acolo în mare grabă. Negrul îi urmă şi el. Ceea ce văzură nu putea trezi decât negre şi sumbre presimţiri. Un sclav ţinea de frâu un cal înşeuat, ud tot de rouă nopţii… Calul bătea din copite şi fornăia nervos. Păru-i murg era stropit şi mânjit de ceva mai închis la culoare decât petele de rouă şi mai întunecat chiar decât părul său negru. Pe picioare, pe şa, peste tot se vedeau urme de sânge închegat.

Dincotro gonise calul încoace? Din prerie. Un negru îl prinsese în câmpie. Călăuzit de instinct, calul se îndrepta spre conac. Frâul îi atârna între picioare.

Al cui era calul? Iată o întrebare pe care n-o mai puse nimeni. Toţi cei de faţă recunoscuseră murgul lui Henry Pointdexter.

Nimeni nu întrebă cu al cui sânge era mânjit. Şi tatăl şi sora şi vărul nu se îndoiau câtuşi de puţin: petele acelea întunecate de sânge, la care ei toţi se uitau cu ochi rătăciţi, era sângele lui Henry Pointdexter.

CAPITOLUL XXXVIII

CERCETĂRI

Nebun de durere, plantatorul sări în şaua însângerată şi porni în galop spre fort. Callhown se aruncă şi el pe cal şi-l urmă îndată. Vestea despre această crimă făcu iute înconjurul întregii regiuni, purtată de călăreţi în susul şi în josul râului, până la cele mai depărtate plantaţii. Aşadar, indienii au trecut la atac şi Henry Pointdexter era prima lor victimă! Henry Pointdexter, tânărul acesta atât de liniştit şi de blajin, care nu avea un singur duşman în întreg Texasul! Cine putea să verse sânge nevinovat, dacă nu comancii? Din toată mulţimea de călăreţi adunaţi în piaţa fortului Indge, nimeni nu se îndoia de lucrul acesta. Dar unde se săvârşise omorul, cum şi când? Petele de sânge se vedeau mai mult pe coapsa dreaptă a calului; şi parcă fuseseră întinse de corpul călăreţului atunci când se prăbuşise fără viaţă la pământ. Călăreţul fusese ori împuşcat, ori străpuns cu suliţa. Unii preziceau cu destulă siguranţă până şi momentul crimei. După părerea lor, petele de sânge datau de cel mult zece ore. Era amiază, deci omorul se săvârşise pe la două noaptea.

Ultima întrebare se dovedea şi cea mai complicată. Unde anume s-a făptuit omorul? Unde trebuia căutat trupul celui ucis? Şi unde trebuiau căutaţi ucigaşii? Iată ce se discuta în cercul militarilor şi al civililor din settlement, convocaţi de urgenţă în piaţa fortului Indge, sub conducerea comandantului fortului.

Plantatorul stătea retras, copleşit de tragica întâmplare. Unde s-a săvârşit omorul? Şi unde să fie căutaţi făptaşii? Aşezările comancilor se aflau departe spre apus. Era însă ceva prea nesigur, întrucât ele se întindeau pe sute de mile. Ar fi fost pur şi simplu o nechibzuinţă să se acţioneze la întâmplare. În plus, indienii se găseau acum pe picior de război şi deci era de aşteptat să se ivească şi dinspre răsărit, iar şiretlicurile din partea lor nu erau excluse, ci dimpotrivă. Iată de ce propunerea ca oamenii să se împartă în grupuri mici şi să pornească cercetările în direcţii diferite fu primită cu neîncredere. Maiorul o respinse. Indienii numărau cam o mie de luptători şi fortul dispunea abia de o sută de oameni, adică cincizeci de dragoni, pe lângă care se mai putea recruta un număr egal de călăreţi din mijlocul localnicilor. Se impunea apoi ca grupul să nu se risipească spre a nu fi covârşit de duşman.

Era o părere cât se poate de întemeiată. Până şi Pointdexter, cu nepotul său, i se alătură. De altfel, maiorul însuşi o susţinea cu toată autoritatea lui.

Hotărâră să formeze un singur grup, care să rămână unit în tot timpul cercetărilor. Încotro să pornească? Chibzuitul căpitan de infanterie propuse să se stea de vorbă cu ultimii oameni care îl văzuseră pe Henry Pointdexter. Cine îl văzuseră ultimii pe Henry Pointdexter? Tatăl şi vărul său, fără îndoială. Plantatorul îl văzuse seara, la cină şi presupunea că după cină fiul său s-a dus la culcare. Răspunsul lui Callhown nu era prea lămurit. El stătuse puţin de vorbă cu vărul său după cină, pe urmă tânărul s-a dus pesemne să se culce.

Ce-l făcea pe Callhown să ascundă adevărul? De ce trecea sub tăcere întâlnirea din grădină, al cărui martor fusese? Oricare ar fi fost motivul, el minţea, era limpede.

Deodată, în chip cu totul neaşteptat, cazul apăru într-o nouă lumină. Oberdoofer, stăpânul hotelului, veni singur la consfătuire, fără să-l cheme nimeni. Făcându-şi loc prin mulţime, el spuse că vrea să aducă unele lămuriri. Ştia, se pare, unele lucruri care puteau să clarifice această poveste: în primul rând ora când l-a văzut el pentru ultima oară pe Henry Pointdexter; în al doilea rând – direcţia în care a apucat tânărul.

Într-o englezească stâlcită, neamţul povesti următoarele:

Maurice-Mustangerul, care rămăsese la el la hotel din ziua duelului cu căpitanul Callhown, plecase undeva peste noapte, aşa cum făcea de altfel de vreo câteva nopţi. S-a întors acasă foarte târziu. Localul era deschis, fiindcă petreceau câţiva tineri. Mustangerul a cerut să i se facă socoteala, lucru de care nu se mai îngrijise de multă vreme. Spre mirarea neamţului, a plătit totul până la ultimul bănuţ. De unde a făcut rost de bani, nu putea nimeni să spună. De ce s-a grăbit să plece, rămânea de asemenea, nelămurit.

Oberdoofer ştia doar că mustangerul a luat cu el tot echipamentul cu care se ducea de obicei la vânătoarea de cai sălbatici. La vreo douăzeci de minute după aceea a apărut Henry Pointdexter. Vroia să-l vadă pe Maurice Gérald. Când i s-a spus că a plecat, tânărul a întrebat de cât timp a plecat şi încotro a apucat. Primind toate lămuririle cerute, a pornit în goană în direcţia arătată, grăbindu-se parcă să-l ajungă din urmă pe mustanger.

Informaţiile neamţului, nu erau prea clare, totuşi se bizuiră pe ele. Dacă cel dispărut plecase împreună cu Maurice-Mustangerul sau în urma lui, însemna că pe acest făgaş trebuiau îndrumate cercetările.

— Unde se află coliba mustangerului? îl întrebară câţiva pe neamţ.

Nimeni nu ştia nimic desluşit în această privinţă. Unii spuneau că s-ar afla pe undeva lângă izvorul lui Rio de Nueces, un afluent al lui Alamo. Până la urmă hotărâră să pornească în direcţia râului Alamo, presupunând că vor da de urmele lui Henry sau îi vor găsi cadavrul. Nu era exclus să găsească şi cadavrul lui Maurice. Şi atunci trebuiau să răzbune această crimă sălbatică.

CAPITOLUL XXXIX

Date: 2015-12-24; view: 479