O BALTĂ DE SÂNGE

Grupul pornit în cercetare înainta cu mare prevedere. Aveau temeiuri serioase pentru asta, întrucât indienii se aflau pe picior de război. Trimiseră înainte iscoade şi încercaţi cercetători de urme. În împrejurimile Leonei nu găsiră nici un fel de urmă. La vreo zece mile de fort, câmpia era tăiată de nişte hăţişuri care se întindeau până departe spre nord-vest şi sud-est. Era jungla Texasului, încolăcită de liane şi aproape de nestrăbătut pentru om, ca şi pentru cal. Dincolo de aceste hăţişuri, chiar în faţa fortului, se vedea un luminiş – o potecă. Era drumul cel mai drept spre izvoarele lui Rio de Nueces.

Poteca, mărginită de şiruri de copaci, dădea impresia unei adevărate alei. Era oare un joc întâmplător al naturii? Era la mijloc mâna omului? Se prea poate să fi fost vechiul drum al comancilor, tăiat în timpul luptelor pentru Tamolipea Guaquillu şi Noua Leonă. Cum cercetătorii de urme spuneau că poteca duce spre Alamo, hotărâră să pornească pe ea.

Curând, unul dintre cercetătorii de urme se opri în marginea hăţişului.

— Ce este? întrebă maiorul, apropiindu-se. Ai găsit vreo urmă?

— O, da, domnule maior. Mai multe. Uitaţi-vă, vedeţi?

— Sunt urmele unui cal.

— Doi cai! rosti cercetătorul de urme, corectându-l îngăduitor pe maior.

— Hm, ai dreptate!

— Ceva mai încolo s-ar părea că e, la fel, dar de fapt e vorba de un singur cal. Întâi s-a dus pe potecă în sus, pe urmă a venit îndărăt.

— Prea bine, prietene Spengler. Ei, ce crezi despre asta?

— Sunt multe lucruri ciudate – răspunse Spengler, care era cercetaş al fortului. Dar pentru mine e limpede: aici s-a săvârşit o crimă.

— Ai vreo dovadă? Ai găsit cadavrul?

— Nu, nu l-am găsit încă.

— Atunci?

— Am găsit sânge. O băltoacă de sânge, ca de la un bizon înjunghiat. Veniţi să vedeţi. Şi dacă vreţi să citesc urmele aşa cum trebuie – adăugă Spengler – porunciţi să nu vină nimeni încoace.

— Bine! încuviinţă maiorul. Apoi se întoarse spre ceilalţi: Vă rog pe toţi să rămâneţi pe loc. Spengler vrea să facă o cercetare şi are nevoie să se mişte liber.

Cuvintele maiorului fură primite fără murmur chiar şi de civili – oameni neobişnuiţi cu disciplina militară. Spengler făcu vreo cincizeci de paşi, apoi se opri.

— Vedeţi? vorbi el, arătând spre pământ.

— Trebuie să fii orb ca să nu vezi băltoaca asta de sânge. E atât de mare, încât ai crede că aici a fost înjunghiat un bizon, întocmai cum spuneai tu – răspunse maiorul.

— Dacă-i vorba de un om, a pierdut prea mult sânge şi e cu neputinţă să mai fie în viaţă. A murit – rosti cercetătorul de urme. A murit mai înainte ca sângele să se închidă la culoare.

— Spune, Spengler, cine crezi că e victima?

— Cel pe care îl căutăm noi: feciorul bătrânului plantator. De asta n-am vrut să se apropie mister Pointdexter…

— După părerea mea, n-ar trebui să-i ascundem adevărul. Mai devreme sau mai târziu, tot va afla.

— Aveţi dreptate, domnule maior, dar mai înainte ar trebui să lămurim ce-i de lămurit. Nu pricep în ruptul capului cum s-au petrecut lucrurile.

— Cum adică, nu pricepi? E foarte simplu. A fost ucis de indieni, de comanci.

— Nici pomeneală! izbucni cercetătorul de urme.

— Cum aşa, Spengler?

— Dacă ar fi vorba de indieni, găseam aici urmele a patruzeci de cai şi nu doar a doi cai.

— Mda, ai dreptate.

— Comancii nu atacă izolat. Făptaşul nu se află printre comanci şi nici printre indieni. Pe potecă se văd doar urmele a doi cai. Urme de potcoave, uitaţi-vă. Or comancii n-au cai potcoviţi. Amândoi caii purtau călăreţi albi, nu piei-roşii. Un rând de urme le-a lăsat un mustang, celălalt rând de urme – un cal american. În drum spre apus, mustangul a mers înainte. La întoarcere, mergea calul american înainte şi mustangul după el. Greu de spus la ce distanţă erau călăreţii unul de altul. Sper să lămuresc asta abia după ce vom ajunge în locul unde amândoi călăreţii s-au întors şi-au apucat în direcţii opuse. Trebuie să fie pe undeva, pe-aproape.

— Bine, haidem! zise maiorul. Voi cere să rămână toată lumea pe loc.

Maiorul comunică grupului rugămintea sa şi porni după Spengler. Urmele se întindeau pe încă vreo cinci sute de paşi. Presupunerea lui Spengler, că spre apus mustangul a mers înainte, iar la întoarcere venea după calul american, se adeverea. La un moment dat, Spengler se opri. În locul acela se opreau şi urmele. Aici amândoi caii se întorseseră şi o porniseră îndărăt.

Spengler sări din şa şi începu să cerceteze cu luare-aminte această mică porţiune de pământ.

— Aici au stat alături – spuse el după câteva clipe, continuându-şi migăloasa cercetare. Şi-au zăbovit destul de mult. Amândoi călăreţii au rămas în şa, n-au descălecat. Se vede apoi la fel de bine că au discutat prieteneşte. Hm, toate astea încurcă şi mai mult iţele.

— Dacă e adevărat ce spui, eşti un vrăjitor, Spengler. Spune-mi, cum de-ai ghicit toate astea?

— După urme, domnule maior, numai după urme. E foarte simplu. Din loc în loc, urmele se aştern unele peste altele. Călăreţii erau pesemne foarte aproape unul de altul, însă caii nu stăteau locului. Au rămas aici destul ca să poată fuma o ţigară. Iată şi mucurile. După cum vedeţi, ţigările au fost fumate până la capăt. Cercetătorul de urme se aplecă şi ridică de jos un muc de ţigară, pe care i-l întinse maiorului: Asta – continuă el – arată limpede că ambii călăreţi, oricine ar fi fost ei, nu puteau să fie duşmani. Nu stau doi oameni să fumeze împreună o ţigară, ca după aceea să se înjunghie. Cearta poate să fi început abia după ce-au terminat de fumat. Că a fost o ceartă la mijloc, nu încape îndoială. Sunt convins că unul dintre ei l-a ucis pe celălalt. Pe cine anume dintre cei doi, e limpede. Bătrânul Pointdexter, sărmanul, n-o să-şi mai vadă fiul.

— Hm, cam prea multe mistere – observă maiorul.

— La naiba, aveţi dreptate!

— Şi cadavrul?

— Tocmai asta mă încurcă cel mai mult. Dacă erau la mijloc indienii, dispariţia cadavrului nu m-ar fi mirat. Puteau să-l ia cu ei. Dar nu văd urme de indieni. Unul dintre cei doi călăreţi l-a înjunghiat pe celălalt, credeţi-mă, domnule maior. Ce-a făcut cu cadavrul, rămâne o enigmă pentru mine.

— Foarte ciudat! exclamă maiorul. Nemaipomenit!

— Sper totuşi să dezlegăm enigma – rosti Spengler. Mai întâi trebuie să găsim urmele cailor după ce s-au îndepărtat de locul crimei. Poate mai aflăm câte ceva. Aici nu mai avem ce căuta. Ce spuneţi, să-l anunţăm şi pe el?

— Pe mister Pointdexter?

— Da.

— Eşti convins că victima e fiul plantatorului şi nu altcineva?

— O, nu, nicidecum! Dar sunt convins că bătrânul Pointdexter a venit încoace cu noi pe unul din cei doi cai care au fost martori la crimă. Am comparat urmele. Dacă tânărul Pointdexter călărea pe calul ăsta, mă tem că există puţine speranţe să mai fie în viaţă. Tovarăşul lui de drum venea în urma tânărului şi asta nu-mi place de loc.

— Spengler, ai vreo bănuială în privinţa ucigaşului?

— Nu, nici una. Dacă nu era mărturia bătrânului Oberdoofer, nu m-aş fi gândit niciodată la Maurice-Mustangerul. E drept, aici se văd urmele unui mustang potcovit, dar nu pun mâna-n foc că-i mustangul lui. Pare neverosimil. Irlandezul nu face parte dintre oamenii iuţi la mânie, capabili să ucidă pentru un fleac. Dar îl cred în stare să o facă la o adică!

— Cred că ai dreptate.

— Deci, dacă tânărul Pointdexter a fost ucis de către Maurice Gérald, înseamnă că între ei a avut loc o luptă cinstită şi că fiul plantatorului a fost învins. Aşa văd eu lucrurile. Cât priveşte dispariţia cadavrului şi balta de sânge de adineauri, aici e ceva tare încâlcit. Să mergem mai departe, să vedem ce spun urmele. Poate că ajungem totuşi la o concluzie logică. Ce ziceţi, să-i împărtăşesc bătrânului presupunerile mele?

— Nu, nu e bine. Şi aşa ştie destul de multe. Are să înţeleagă treptat adevărul îngrozitor al celor petrecute: aşa poate că o să-i fie mai uşor. Nu-i spune nimic despre ce-am văzut noi. Caută şi descoperă urmele. În acest timp, eu voi încerca să-i iau pe toţi de aici.

— Bine, domnule maior! Mi se pare că ghicesc de unde începe drumul făcut de călăreţi la întoarcere. Daţi-mi zece minute de răgaz. După aceea, la semnalul meu, apropiaţi-vă.

Spengler se înapoie la băltoaca de sânge. O vreme cercetă locul cu încordare, apoi se abătu pe o cărare lăturalnică. După zece minute, potrivit înţelegerii cu maiorul, scoase un şuierat puternic. După sunet, ghiceai că s-a îndepărtat cu aproape o milă de băltoaca de sânge şi cu totul în altă direcţie.

Maiorul dădu ordinul de pornire. Călărea în capul grupului, împreună cu bătrânul Pointdexter şi cu alţi câţiva din aristocraţia locală. Nu spusese nimănui nimic despre înspăimântătoarele şi misterioasele descoperiri ale cercetătorului de urme.

CAPITOLUL XL

Date: 2015-12-24; view: 444