COLIBA VÂNĂTORULUI DE MUSTANGI 5 page

— Nu văd nici o urmă de muşcătură – zise mustangerul, după ce-i cercetă corpul cu grijă, întorcându-l pe toate părţile.

— Nici măcar o zgârietură! spuse scurt şi Strump.

— Nu m-a muşcat? Atunci e bine. Dar s-a târât pe mine, de-l mai simt şi acum.

— A fost oare vreun şarpe la noi în colibă – vorbi Maurice, cu îndoială. Nu cumva ai visat, Phelim?

— Cum să visez, mister Maurice? A fost un şarpe adevărat! Zău că era şarpe!

— Se prea poate să fi fost şi un şarpe – se amestecă vânătorul. Hai să ne uităm, poate-l mai găsim. În jurul colibei am văzut o funie din păr de cal. Atunci, cum de-a trecut peste ea? Staţi, l-am găsit! Şi vânătorul arăta spre un colţ unde se vedea un şarpe încolăcit. Păi nu-i decât o „găinuşă”! pufni Stump. E tot atât de primejdios ca şi un porumbel. De muşcat, n-avea cum să te muşte. Totuşi noi o să-i venim de hac.

Zicând acestea, bătrânul apucă şarpele cu mâna, îl ridică sus deasupra capului şi-l izbi cu putere de pământ. Jivina rămase nemişcată.

— Asta-i tot, mister Phelim! spuse Zeb Stump, strivind capul şarpelui sub călcâiul cizmei lui grele. Acum, culcă-te şi dormi liniştit, fiindcă şerpii n-or să te mai supere.

Zeb Stump împinse cât colo cu piciorul reptila ucisă şi ieşi râzând vesel din colibă. După câteva clipe se întinse pentru a treia oară în iarba poienii, cât era el de lung, dar somnul nu-l mai ocoli de astă dată.

CAPITOLUL VIII

MIRIAPODUL

După răfuiala cu şarpele totul se linişti. Urletele câinelui conteniră o dată cu cele ale lui Phelim, iar mustangii se potoliră şi ei şi rămaseră cuminţi în umbra copacilor.

Pacea coborî asupra colibei; doar din când în când se auzea cum se zvârcoleşte roşcovanul în aşternut, căci pierduse încrederea în puterea ocrotitoare a cabriestoului.

Liniştea domnea şi în jurul colibei. Un singur zgomot o tulbura – ceva asemănător cu şuierul crocodilului şi cu orăcăitul broaştei. Dar cum zgomotul acesta purcedea din înseşi gura şi nările lui Zeb Stump, e cu neputinţă să ne închipuim că era altceva decât sforăitul vânătorului cufundat în somn. Concertul ţinu aşa aproape o oră.

— Ajutor! strigă deodată Phelim, stricând somnul stăpânului său aflat în colibă, ca şi al oaspetelui din poiană. Sfântă fecioară! Tu, veghetoare a nevinovăţiei fără de apărare, scapă-mă, scapă-mă!

— Să te scape, dar de ce anume? pufni Maurice Gérald, sărind din pat şi grăbindu-se să facă lumină. Ce s-a întâmplat?

— Un alt şarpe, înălţimea voastră! Oh, pe cinstea mea, a fost o viperă, mai rea decât cea răpusă adineauri de mister Stump! M-a muşcat de piept, de peste tot, simt că mă frige prin tot corpul, ca şi cum m-ar fi ars cineva cu un fier roşu.

— Să te ia dracu! strigă Zeb Stump, ivindu-se în uşă, cu pătura pe umăr. E a doua oară când mă trezeşti, neghiobule! Iartă-mă, mister Gérald, pesemne că în toate ţările sunt proşti destui şi-n America şi-n Irlanda, dar un tont ca asta al dumitale n-am întâlnit pe nicăieri. O adevărată pacoste: Nu ştiu dacă mai închidem ochii până la ziuă, dar înainte de asta aş zice să-i facem o baie în râu, că altfel nu-i chip!

— Oh, dragă mister Stump, nu vorbi aşa! Jur că m-am pomenit cu un alt şarpe! Sunt convins că şi acum e-n colibă. Nu-i nici o clipă de când îl simţeam cum se târăşte pe mine.

— Se vede c-ai visat – glăsui vânătorul, ceva mai îmbunat şi parcă mai încrezător. Ascultă la mine, nici un şarpe nu trece în Texas peste un cabriesto. Primul s-a furişat în colibă înainte să întinzi tu funia. Însă nu-mi vine a crede că au intrat doi o dată. De altfel, nu-i greu să aflăm.

— Oh, scăpaţi-mă! strigă irlandezul, smulgându-şi cămaşa de pe el. Uite-i urmele, colea, pe coaste! N-am dreptate? O, milostivă Fecioară, ce-o să se întâmple cu mine? Simt că ard tot.

— Un şarpe! strigă Stump, apropiindu-se de irlandezul înspăimântat şi ridică lumânarea pe care o ţinea în mână. Într-adevăr, e o urmă de şarpe. Nu, pe toţi dracii din iad, nu-i de şarpe! E ceva mai rău!

— Mai rău decât un şarpe?! scânci Phelim, deznădăjduit. Mai rău, aşa ai spus, mister Stump? Crezi că e primejdios?

— Cum să-ţi spun… Totul depinde dacă găsesc prin apropiere leacul de care ai nevoie. Dacă nu, eu, unul, nu răspund…

— O, mister Stump, nu mă mai speria aşa!

— Ce s-a întâmplat? întrebă Maurice, care observă îndată o dâră de un roşu aprins pe pieptul lui Phelim. La urma urmei, ce crezi c-ar putea fi? repetă el, cu o nelinişte crescândă, băgând de seamă încordarea cu care vânătorul cerceta urmele acelea ciudate. N-am mai văzut niciodată ceva asemănător. Urma asta te nelinişteşte?

— Da, foarte mult, mister Gérald – mărturisi Stump şi, ieşind amândoi din colibă, începu să-i vorbească în şoaptă, ca să nu-l audă Phelim.

— Totuşi, ce poate să fie? repetă Maurice, stăpânit de o adâncă tulburare.

— E urma unui miriapod.

— Un miriapod veninos? Şi crezi că l-a muşcat?

— Nu, nu cred. Dar nici nu-i nevoie să-l muşte. Ajunge că s-a urcat pe el, asta aduce moartea.

— Cerule! Să fie chiar atât de primejdios?

— Da, mister Gérald. Nu o dată mi-a fost dat să văd oameni cumsecade plecând pe lumea cealaltă din pricina unei asemenea dâre roşii lăsate pe piele de un miriapod. Dacă nu luăm măsuri şi încă grabnice, o să-l cuprindă o fierbinţeală teribilă, apoi o să-şi piardă judecata. La fel ca după muşcătura de câine turbat. Dar nu trebuie să-l speriem până nu lămuresc lucrurile. Pe aici creşte o buruiană, dacă o găsesc repede, atunci pot să-l lecuiesc fără greutate. Din nenorocire, lună s-a ascuns în nori, aşa că sunt nevoit s-o caut pe dibuite. Ştiu însă că buruiana asta creşte din belşug pe malul râpei. Dumneata du-te şi-l linişteşte pe Phelim, iar eu o să văd ce pot face. Mă întorc îndată.

Faptul că vorbeau amândoi în şoaptă şi că ieşiseră afară îl făcu pe Phelim să intre în panică.

Nici nu apucă bine bătrânul vânător să plece în căutarea buruienii de leac, că Phelim, scoţând nişte urlete sălbatice, se năpusti pe uşa colibei. Numai cu mare greutate izbuti Maurice să-l potolească.

Câteva clipe mai târziu, Zeb Stump se ivi din nou în prag. Expresia feţei lui îi lumină dintr-o dată pe ceilalţi doi: era limpede că găsise buruiana. Într-adevăr, vânătorul ţinea în mâna dreaptă câteva frunze ovale, de un verde-închis şi acoperite cu şiruri de ţepi deşi.

Maurice le recunoscu îndată: erau frunze de cactus oregano, plantă pe care el o văzuse de multe ori.

— Nu te teme, mister Phelim! vorbi bătrânul vânător. Acum nu mai eşti în primejdie, am găsit ce trebuia. Buruiana asta o să te scape într-o clipită de fierbinţeala ce ţi-a pătruns în sânge. Şi sfârşeşte odată, nu mai urla! Ai trezit toate păsările, toate fiarele şi toate târâtoarele până la douăzeci de mile în josul şi în susul râului! Dacă o mai ţii aşa, ne pomenim pe cap cu toţi comancii şi atunci gluma se îngroaşă mai ceva decât cu miriapodul. Mister Gérald, caută, rogu-te, o legătură, cât pregătesc eu ce trebuie.

Înainte de toate, vânătorul scoase cuţitul şi răzui ţepii, apoi înlătură pieliţa învelişului şi tăie frunzele în felii groase, cu care acoperi dâra umflată de pe pieptul lui Phelim. La urmă îl legă grijuliu cu cârpa curată, pregătită de mustanger. Umflătura nu era pricinuită de faptul că miriapodul se târâse pe pieptul lui Phelim – aşa cum crezuse Zeb – ci de muşcătura fălcilor lui veninoase.

Cactusul, al cărui suc era un bun antidot, îşi făcu repede efectul. Curând, Phelim se linişti şi adormi. După ce căută zadarnic să dibuie pe undeva miriapodul, bătrânul vânător, care se văzuse nevoit să o facă şi pe medicul, se întoarse în poiană, se culcă şi dormi liniştit până dimineaţă.

……………………………………………………………………………

În zori, toţi trei erau în picioare. Mâncară ce mai rămăsese din curcanul fript, apoi începură să se pregătească de drum. Phelim, care se simţea zdravăn şi sănătos, ajuta vânătorului să lege mustangii, ca să-i poată duce prin prerie. În acest timp, Maurice se îngrijea de calul său şi de iapă cea rotată – minunata sa prizonieră – căreia îi acordă o deosebită atenţie. Îi ţesălă cu grijă coama şi coada, curăţindu-i părul strălucitor de stropiturile de noroi – mărturie a unei îndârjite urmăriri.

— Lasă astea! făcu Zeb, urmărindu-l cu mirare pe mustanger. La ce te-oi fi căznind atâta! Woodley Pointdexter nu-i omul care să-şi ia înapoi cuvântul. Capeţi cei două sute de dolari, cum sunt sigur că mă cheamă Zeb Stump. Ce naiba, doar merită banii!

Maurice nu răspunse. Judecând după zâmbetul ce-i apăruse în colţul gurii, ai fi zis că Zeb Stump habar n-are ce-l face să arate atâta luare-aminte faţă de mustangul rotat.

Nici nu trecu un ceas şi mustangerul o porni la drum, călare pe murgul său, cu frumoasă-i captivă venind în urmă, legată cu lassoul. Ceilalţi mustangi veneau la trap după calul lui Phelim. Zeb Stump, pe iapa lui bătrână, abia izbutea să ţină pasul cu ei. În coada convoiului venea Tara, alergând grijulie şi fără grabă pe iarba ţepoasă.

Nimeni nu rămăsese de pază la colibă. La plecare se mulţumiseră doar să înţepenească pielea de cal din uşă, ca să nu se strecoare înăuntru careva dintre locuitorii patrupezi ai preriei. Doar ţipătul cucuvelelor, urletele pătrunzătoare ale pumei şi urletul stingher al câte unui lup flămând tulburară o vreme liniştea ce domnea în jur.

CAPITOLUL IX

Date: 2015-12-24; view: 601