FORTUL DE LA GRANIŢA

Pe pavilionul înalt al fortului Indge, un drapel presărat cu stele aruncă umbre tremurătoare peste priveliştea neobişnuită din jur – o privelişte unică în felul ei.

E tabloul adevăratei vieţi de la graniţă, pe jumătate cazonă şi pe jumătate civilă, pe jumătate sălbatică şi pe jumătate civilizată.

Aici vezi cele mai felurite costume, vezi albi şi oameni de culoare, cu diferite îndeletniciri şi cu diferite poziţii în societate.

Fortul însuşi are o înfăţişare neobişnuită. Nu există nici cazemate, nici galerii secrete, nici şanţuri de apărare, nici glassiuri[11] – aproape nimic care să semene a cetate. Şopronul ce slujeşte drept grajd pentru două sute de cai are o simplă îngrăditură din trunchiuri de algorabie tropicală. Ceva mai încolo se înşiruie vreo zece construcţii simple de paiantă. În spate se află spitalul şi depozitele; de o parte – corpul de gardă, de cealaltă parte – popota şi locuinţele ofiţerilor. Totul cât se poate de modest, dar curat şi îngrijit, ziduri spoite cu var. Aşa se înfăţişează fortul Indge.

La o mică distanţă vezi un alt grup de clădiri, la fel de mari ca acelea strânse laolaltă sub denumirea de fort şi ele se află sub protecţia drapelului american. Drapelul nu flutură deasupra lor, dar ele tot lui îşi datorează apariţia şi existenţa.

Iată sâmburele uneia din aşezările ce apar îndeobşte în apropiere de un punct militar american, pentru ca apoi să se dezvolte cu repeziciune, transformându-se în mari oraşe.

În perioada de care vorbim, populaţia acestei aşezări era formată dintr-un negustor de mărunţişuri, în prăvălia căruia găseai băuturi spirtoase ce lipseau din raţia militarilor; din stăpânul hanului, care ţinea şi un soi de locantă sau de cârciumă cu lut pe jos, dar curată şi cu rafturi ademenitoare, pe care stăteau rânduite tot felul de sticle, ca să atragă beţivanii în trecere pe aici; din grupuri de jucători de meserie care curăţau buzunarele militarilor din fort; din vreo două duzini de vânători, surugii, mustangeri şi, în general, oameni fără o ocupaţie precisă, care în toate ţările se aciuează inevitabil pe lângă o aşezare militară. Casele unui asemenea mic settlement vădesc oarecare ordine şi par toate proprietatea unui singur om. Ele se înşiruie în jurul unui scuar, unde, în loc de felinare şi de statui, deasupra ierbii călcate în picioare, se ridică trunchiul pe jumătate uscat al unui chiparos şi se adună verdeaţa câtorva tufişuri.

Aici, Leona se îngustează, devine aproape un râuleţ, care curge prin spatele fortului şi al întregii aşezări. Dincolo de ea se întinde un şes verde ca smaraldul, iar în depărtare se conturează pădurile, ca o fâşie mai închisă, la culoare. Prin preajmă cresc stejari bătrâni, aluni şi arţari, care se luptă din greu să trăiască, copleşiţi de desişul ţepos al cactuşilor şi de o sumedenie de plante parazite, agăţătoare şi târâtoare – în mare parte necunoscute unui botanist. Spre miazăzi şi spre răsărit, pe malurile râului, sunt presărate conacele plantatorilor. Unele vădesc o construcţie mai primitivă, fiind ridicate de curând, altele, de un stil mai rafinat, arată lămurit că au destulă vechime. Unul dintre ele atrage cu deosebire privirea. E o construcţie impunătoare, cu acoperişul plat, vegheat de creneluri. Zidurile albe contrastează puternic cu fondul verde al pădurii care o înconjoară din trei părţi. E hacienda[12] Casa del Corvo.

Întorcând privirea spre miazănoapte, vezi un deal singuratic, de formă conică, înalt de câteva sute de picioare. În spatele dealului, în depărtarea pâcloasă, se conturează linia frântă a munţilor Guadelupa. Deasupra veghează cerul de safir şi peruzea. Peste zi se păstrează limpede ca lacrima, fără urmă de nor, strălucind sub privirea de aur a soarelui. Noaptea se umple de stele făurite parcă din oţel curat, între care discul lunii pare de argint. Iar dacă te uiţi în jur, la ceasul când stelele şi luna se ascund şi când vântul plin de miresmele florilor adie dinspre golful Matagord, vei vedea un tablou nespus de viu şi de pestriţ, atât de bogat în contururi, culori şi veşminte, încât e aproape cu neputinţă să-l înfăţişezi în cuvinte. Vei vedea uniforma albastră a infanteriei Statelor Unite, tunicile de un albastru-închis ale dragonilor şi cele verzui ale vânătorilor. Echipaţi cum scrie la carte, vei întâlni doar câţiva ofiţeri de serviciu. Ceilalţi îşi folosesc timpul liber rătăcind fără rost printre barăci ori zăbovind sub şopronul ce slujeşte de grajd, în cămăşi roşii de flanelă, cu pălării de fetru moale pe cap şi cu cizme nelustruite în picioare. Ofiţerii sporovăiesc cu oameni a căror îmbrăcăminte nu aduce nici pe departe cu ţinuta cazonă. Aceştia sunt fie vânători, cu haine largi din piele de cerb şi cu jambiere la fel, fie păstori, fie mustangeri în port mexican, cu pantaloni largi, serapéuri aruncate pe umeri şi pălărie neagră şi lucioasă, numită sombrero, împinsă pe ceafă. Ofiţerii stau la taifas cu indienii veniţi în fort fie pentru a-şi pune la cale negoţul, fie pentru a se înţelege paşnic în felurite treburi. Corturile li se văd prin apropiere, iar feţele încadrate de şaluri roşii, verzi şi albastre, ţesute în casă, sunt neobişnuit de pitoreşti, de o frumuseţe aproape clasică. Până şi tatuajul cu care-şi sluţesc fără rost pielea, ca şi părul lung şi negru, lungit şi mai mult de o coadă de păr de cal, nu pot să le ştirbească frumuseţea aspră. Închipuiţi-vă această mulţime pestriţă de oameni: unii în diferite costume naţionale, alţii în uniformă militară; adăugaţi şi pe negri-groomi ai ofiţerilor sau curieri ai plantatorului din settlementul învecinat, închipuiţi-vă toţi aceşti oameni stând strânşi pâlcuri-pâlcuri şi vorbind între ei ori plimbându-se printre furgoane; închipuiţi-vă apoi două tunuri pe afeturi, unul sau două corturi albe unde stau ofiţerii care preferă să doarmă sub acoperişul unei prelate din dorinţa de a părea originali, precum şi câteva puşti cu baionetă la ţeava, închipuiţi-vă toate acestea şi veţi avea înaintea ochilor tabloul autentic al unui fort militar aflat la graniţa Texasului, la marginea civilizaţiei.

*

* *

Cam la vreo săptămână după ce plantatorul din Louisiana se instalase în noua sa locuinţă, în piaţa din faţa fortului Indge, trei ofiţeri priveau în direcţia haciendei Casa del Corvo. Toţi trei erau tineri – cel mai vârstnic n-avea mai mult de treizeci de ani. Cele două dreptunghiuri de pe epoleţii unuia arătau gradul de căpitan; cel de-al doilea, cu un singur dreptunghi pe epoleţi, era locotenent, al treilea – judecând după epoleţii lui fără nici un semn distinctiv – era sublocotenent. Ofiţerii, aflaţi în timpul lor liber, discutau despre stăpânii haciendei Casa del Corvo, sosiţi de curând.

— Se pregăteşte un fel de sărbătorire în cinstea instalării în noua locuinţă – spuse căpitanul de infanterie, referindu-se la invitaţia primită de întreg corpul ofiţeresc ai garnizoanei. O masă, urmată de dans. Un adevărat eveniment! Trebuie să mergem! Vom întâlni acolo toată aristocraţia noastră, toate frumoasele din settlement!

— Aristocraţie? râse locotenentul de dragoni. Nu s-ar putea spune că avem mulţi aristocraţi aici, iar femei frumoase, nici atât.

— Te înşeli, Hencock! Pe malurile Leonei găseşti şi aristocraţi şi femei frumoase. Câteva familii nobile din Statele Unite s-au stabilit aici, la noi. Vom întâlni toată această societate la serbarea lui Pointdexter. Cât priveşte spiritul aristocratic, află că stăpânul casei îl posedă în aşa măsură, încât doar simpla lui prezenţă va fi un vaccin eficace pentru toţi invitaţii. În ce priveşte frumuseţea, pun rămăşag că fata lui întrece toate fetele de pe malul acesta al râului. Nepoata comisarului va trebui să-i cedeze întâietatea.

— Aşa-a? făcu tărăgănat locotenentul de dragoni. Va să zică miss Pointdexter e grozav de frumoasă!…

— De o frumuseţe rară, credeţi-mă. Asta numai dacă nu s-a urâţit de când am văzut-o eu ultima oară, la balul lui Lowfursh. Câţiva tineri creoli, aflaţi acolo, se întreceau care mai de care să-i atragă atenţia. Şi până la urmă era cât pe ce să ajungă la duel.

— Trebuie că e vreo cochetă – opină sublocotenentul.

— De loc, Crossman, te-asigur. Dimpotrivă, e o fată cumpătată. Nu-i place prietenia decât atât cât se cuvine. A moştenit mândria tatălui ei. Asta, de altfel, caracterizează familia Pointdexter.

— Fata e tocmai pe gustul meu! glumi tânărul locotenent de dragoni. Şi dacă e într-adevăr frumoasă cum spui, află că mă îndrăgostesc de ea mai mult ca sigur, căpitane Sloman. Inima mea e liberă, nu ca a lui Crossman.

— Ascultă, Hencock – i-o întoarse căpitanul pe un ton reţinut – nu-mi place să fac rămăşaguri, dar te-asigur că după ce ai s-o vezi pe Louise Pointdexter, n-ai să mai vorbeşti aşa despre ea.

— Nu-ţi face griji în privinţa mea, Sloman. Am avut prea des prilejul să stau sub focul ochilor frumoşi ai femeilor, ca să mă mai tem.

— Dar nu erau superbi ca ochii ei.

— La naiba! Eşti în stare să faci un om să se îndrăgostească de o femeie fără măcar s-o fi văzut o singură dată. Judecând după spusele tale, trebuie să fie fermecătoare.

— Da, nu greşeşti cu nimic. Totuşi, înainte să te îndrăgosteşti de ea, trebuie să te previn că în familie e cineva care ar putea să-ţi pricinuiască neplăceri.

— Fratele ei, pesemne. Fraţii se amestecă mai totdeauna în treburile astea.

— Are un frate, e drept, dar nu-i vorba de el. Este un tânăr minunat, singurul dintre Pointdexteri pe care nu-l roade viermele îngâmfării.

— Atunci o fi aristocratul ei tată?

— Nu, nu e nici bătrânul Pointdexter.

— Dar cine altul?

— E vărul ei, Casey Callhown, un individ foarte ciudat.

— Mi se pare că am mai auzit numele acesta.

— Şi eu – spuse sublocotenentul.

— Oricine a luat parte cumva la războiul mexican, sau mai bine-zis la campania lui Scott, a auzit de el. Trebuie să vă mai spun că acest Callhown a lăsat o faimă proastă în urma lui. Originar din statul Mississippi, a fost căpitan într-un regiment de voluntari de prin părţile acelea. Numai că era întâlnit mai adesea în spatele frontului, la masa de joc, decât la statul-major al regimentului. Afară de asta, a fost amestecat într-o poveste sau chiar două care i-au creat o reputaţie de breteur[13] dar asta s-a petrecut înainte de războiul mexican. Iar la New Orleans trecea drept un om periculos.

— Ei şi ce-i cu asta? făcu tânărul dragon, cu oarecare îndoială în glas. Nu priveşte pe nimeni dacă mister Casey Callhown este un om periculos sau nu. Drept să-ţi spun, mie cel puţin mi-e egal. Doar singur ai spus: nu are decât calitatea de văr.

— Nu-i tocmai aşa. Mă tem că fata nu-i este de loc indiferentă.

— Şi i-a câştigat simpatia în vreun fel?

— Nu ştiu. După toate aparenţele, Callhown este preferatul tatălui ei. Mi s-a mai spus, ce-i drept în mare taină, că motivul e o poveste obişnuită, bizuită pe interese materiale. Pointdexter nu mai este bogătaşul de altădată. Altfel, nu l-am fi văzut niciodată aici…

În clipa aceea se sună adunarea pentru inspecţia de dimineaţă, ceremonial respectat în micul fort cu tot atâta stricteţe ca la un corp de armată. Ofiţerii se împrăştiară îndată, fiecare la unitatea lui, pentru pregătirile de inspecţie. Trecerea în revistă o făcea maiorul, comandantul fortului.

CAPITOLUL X

CASA DEL CORVO

Moşia sau hacienda Casa del Corvo, întinsă pe mai bine de trei mile de-a lungul malurilor păduroase ale Leonei, ocupa spre prerie, la sud, o suprafaţă de două ori pe atât. Un conac, în Mexic, e numit îndeobşte hacienda – deşi în mod impropriu. Conacul moşiei Casa del Corvo se afla la o bătaie de puşcă de fortul Indge, de unde se şi vedeau parte din zidurile-i albe, întrucât copacii de pe malul Leonei aproape că ascundeau conacul. În locul acela, râul făcea o cotitură neaşteptată, în formă de potcoavă. De aici şi denumirea Casa del Corvo – ceea ce voia să însemne „Casa de la cotitură”. După toate probabilităţile, conacul fusese ridicat aici pentru o mai bună apărare împotriva indienilor, care atacau coloniştii europeni în anii când se începuse colonizarea Americii.

Hacienda Casa del Corvo priveşte către prerie, care i se aşterne în faţă ca un nesfârşit covor verde, până hăt în zare. Ca şi alte conace din Mexic, clădirea poartă pecetea stilului mauritano-mexican. Are un singur etaj şi acoperişul plat – numit azotee – înconjurat de un parmaclâc. În mijlocul curţii pietruite cu lespezi, vezi o fântână, iar într-o parte, o scară ce duce sus, pe azotee. O poartă masivă de lemn marchează intrarea principală. De o parte şi alta a porţii – două sau trei ferestrui apărate cu gratii de fier. În curte – câteva căsuţe sărăcăcioase – locuinţele sclavilor negri. Căsuţele lor mizere contrastează izbitor cu locuinţa fastuoasă a stăpânului. Aşa arăta conacul cumpărat de plantatorul din Louisiana.

*

* *

Louise Pointdexter se aşeză îngândurată în jilţul din faţa oglinzii şi porunci slujnicei să o îmbrace şi să o pieptene pentru a primi oaspeţii. Mai rămăsese doar o oră până la ospăţul cu care Pointdexter îşi sărbătorea instalarea în nouă locuinţă. Asta era oare pricina uşoarei nelinişti a tinerei creole? Slujnica avea ea bănuielile ei, ceea ce se vedea lămurit din discuţia lor, deşi e îndoielnic că merita să fie numită discuţie. Într-adevăr, Louise nu făcea decât să gândească cu glas tare, iar slujnica îi ţinea isonul aidoma unui ecou.

Timp de vreo zece minute după ce intră în cameră, Florinda sporovăi fără încetare, îndrugând tot felul de nimicuri, la care Louise se mărginea să răspundă doar prin da sau nu.

— O, miss Lou! spunea negresă, pieptănând cu grijă părul bogat al tinerei sale stăpâne. Ce păr minunat! Parcă-i un muşchi pufos de Spania ce se revarsă dintr-un chiparos. Numai că părul dumneavoastră are altă culoare şi străluceşte ca melasa.

Louise Pointdexter era creolă şi avea părul de culoare închisă – se înţelege de la sine – un păr bogat, aidoma muşchiului de Spania, cum spusese negresa, naiv, dar atât de nimerit. Totuşi părul nu era negru, era de un castaniu superb, cum vezi în jocul culorilor de pe carapacea unor broaşte ţestoase, ori ca blana unui sobol prins în timpul iernii.

— Ah! continuă Florinda. De-aş fi avut eu părul ăsta, în locul cârlionţilor mei de negresă, mi-ar fi căzut la picioare toţi până la unul!

— De cine vorbeşti? întrebă tânăra creolă ca trezită; din visare. Ce-ai spus, cine ţi-ar fi căzut la picioare?

— Ei, nu înţelegeţi?…

— Nu înţeleg nimic.

— I-aş fi făcut eu să mă iubească. Asta am vrut să spun…

— Pe cine?

— Pe toţi gentlemenii albi. Pe tânărul plantator, pe ofiţerii din fort, pe toţi, pe toţi. Dacă aş fi avut părul dumneavoastră, i-aş fi subjugat pe toţi.

— Ha-ha-ha! râse Louise, închipuindu-şi-o pe Florinda cu pieptănătura ei. Şi zi, să fi avut părul meu, nici unul nu ţi-ar fi rezistat?!

— Nu, miss, aş fi vrut să am nu numai părul dumneavoastră, ci şi obrazul drăgălaş, pielea albă ca alabastrul, statura zveltă… Ah, tare bine ar mai fi fost, miss Lou… Sunteţi atât de frumoasă! … I-am auzit eu vorbind despre asta pe gentlemenii albi. Dar nici n-am nevoie s-ascult ce spun ei, văd şi singură.

— Ai învăţat să linguşeşti, Florinda.

— Nu, miss, vă jur! Nu spun nimic ca să vă linguşesc. Nimic! O jur pe sfinţii apostoli!

Oricine ar fi privit-o în clipa aceea pe Louise şi-ar fi dat seama că nu era nevoie de jurămintele negresei. A spune că Louise Pointdexter era minunat de frumoasă, nu însemna decât să repeţi părerea tuturor celor din jur. Penelul unui pictor ar fi înfăţişat doar o palidă imagine a acestei frumuseţi – nici unul n-ar fi fost în stare să surprindă pe pânză strălucirea ochilor ei. La încredinţările stăruitoare ale Florindei, fata răspunse cu un zâmbet plin de îngăduinţă, care nu trăda însă nici e urmă de îndoială. Tânăra creolă nu simţea nevoia să i se amintească de frumuseţea ei. Din pricina asta, vorbele negresei o mişcară prea puţin şi, după o clipă, rămase iarăşi îngândurată. Numai că Florinda nu se sfii să continue.

— Ah! urmă ea, vorbind parcă numai pentru sine. Dacă Florinda ar fi fost măcar pe jumătate frumoasă cum e tânăra miss, atunci n-ar fi băgat pe nimeni în seamă şi n-ar fi suspinat după nimeni.

— Să suspine? repetă Louise, mirată. Ce vrei să spui?

— Miss Lou, Florinda nu-i chiar atât de oarbă cum credeţi şi nici surdă nu e. Ea vede de mult cum staţi tăcută şi cum suspinaţi. Aşa ceva nu se întâmpla niciodată când eram în Louisiana.

— Florinda! Mă tem că eşti pe cale să-ţi pierzi judecata, dacă nu cumva ai lăsat-o în Louisiana. Pesemne ca nu-ţi prieşte clima de aici, ia spune?

— Asta pe dumneavoastră ar trebui să vă întrebaţi, zău aşa, miss Lou! Să nu vă supăraţi că vă vorbesc aşa.

— Nu mă supăr, nu te teme. De ce m-aş supăra pe tine? Nici nu mă gândesc. Dar n-ai dreptate. Totul nu-i decât o năzărire de-a ta. Spui că suspin, dar eu nici n-am vreme, de aşa ceva… Doar va trebui să primesc aproape o sută de musafiri, dintre care nu cunosc decât foarte puţini. Printre ei vor fi şi tinerii plantatori şi ofiţerii pe care doreai adineauri să-i cuceresc. Ha-ha-ha!… Eu nu doresc să subjug pe vreunul, aşa că-i las în seama ta pe toţi, dacă vrei.

— O, miss Lou, adevărat? făcu negresă, cu o curiozitate pe care cu greu reuşea să o ascundă. Dumneavoastră spuneţi că nici unul dintre gentlemenii aceştia nu vă e pe plac. Dar staţi, astăzi vor veni la noi gentlemeni foarte, foarte frumoşi. Va veni şi plantatorul cel tânăr şi cei doi ofiţeri chipeşi… Ba nu, trei ofiţeri chipeşi. Îi cunoaşteţi? Toţi trei au fost tare atenţi faţă de dumneavoastră. Sunteţi sigură, miss, că nu suspinaţi după nici unul dintre ei?

— Iar vorbeşti de suspine? zise Louise, râzând silit. Destul, Florinda! Hai, să nu pierdem vremea! Nu uita că azi avem o mulţime de invitaţi. Îmi trebuie cel puţin o jumătate de oră de răgaz ca să mă concentrez puţin, să pot fi la înălţimea rolului meu de amfitrioană.

— N-aveţi grijă, miss Lou, n-aveţi nici o grijă! Mi-e foarte uşor să vă îmbrac. Sunteţi minunată în orice rochie. Dumneavoastră o să fiţi cea mai frumoasă, chiar dacă puneţi o rochie simplă, cum poartă muncitoarele de pe plantaţie.

— Văd totuşi că ai învăţat să linguşeşti, Florinda. Bănuiesc că nu degeaba îmi spui tu toate astea. Nu cumva vrei să te împac cu Pluto?

— Nu, miss, niciodată n-am să mai fiu prietenă cu Pluto. S-a purtat ca un mare fricos atunci, în preria neagră, când a venit furtuna peste noi. O, miss Lou! Ce ne-am fi făcut oare dacă n-ar fi venit la timp gentlemanul acela tânăr, pe calul murg.

— Dacă n-ar fi fost el, Florinda, cred că nici unul dintre noi n-ar mai fi astăzi aici.

— O, miss şi ce chipeş era! Mai ţineţi minte cum arăta? Avea părul des, la fel cu al dumneavoastră la culoare, numai cam cârlionţat, aşa cum e al meu. Tânărul plantator ori ofiţerii nu-s nimic pe lângă el! Nu fac două parale. Gunoi alb! Aşa le zicem noi, negrii. După un gentleman chipeş ca el, zic şi eu că poţi să suspini. Merită!

Tânăra creolă îşi păstrase pe deplin calmul până în clipa aceea. Se strădui să rămână la fel, dar nu izbuti. Întâmplător sau dinadins, Florinda atinsese cele mai tainice simţăminte ale tinerei sale stăpâne. Iar Louise nu voia să-şi dezvăluie taina nici chiar faţă de o roabă. Din pricina asta fu foarte bucuroasă auzind nişte glasuri răsunând zgomotos în curte. Era un pretext destul de bun ca să termine mai repede cu toaleta, precum şi discuţia asta.

CAPITOLUL XI

Date: 2015-12-24; view: 689