Mijloace pașnice de rezolvare a conflictului în Afganistan.

Principiul nerecurgerii la forță sau la amenințara cu forța a fost proclamat pentru prima dată în Carta ONU. Articolul 2 & 4 din Cartă dispune: «Toti Membrii Organizatiei se vor abtine, in relatiile lor internationale de a recurge la amenintarea cu forta sau la folosirea ei fie impotriva integritatii teritoriale ori independentei politice a vreunui stat fie in orice alt mod incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite.» Сonținutul dispoziției în cauză a fost dezvoltat și interpretat ulterior în astfel de acte internaționale precum: Declarația principiilor de drept internațional din 1970, Definiția agresiunii, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția nr. 3314 (XXIX) din 14 decembrie 1974, Actul final al CSCE din 1975 și Declarația privind sporirea eficacității principiului renunțării la amenințarea cu forță sau la folosirea ei în relațiile inernaționale, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția nr.44/22 din 18 noiembrie 1987.

Noțiunea de amenințare cu forța presupune amenințarea cu folosirea forței armate, întreruperea legăturilor de comunicații, comerciale sau concetrarea de trupe la fronterierile unui stat, demonstrații în nemijlocita apropriere a frontierilor unui stat, manevrele militare în vecinătatea frontierilor unui stat etc., adică orice acțiuni ale unui stat care pot determina un alt stat să se considere expus unui pericol iminent de a suferi o stingere gravă a integrității teritoriale sau a independenței sale politice.

De la principiul nerecurgerii la forță și la amenințare cu forță, dreptul internațional admite trei excepții când se poate recurge la forță în relațiile inernaționale:

· în caz de autoăpărare

· în situația popoarelor care luptă contra dominației coloniale, a ocupației străine și contra regimurilor rasiste

· în cazul aplicării măsurilor de constrângere stabilite de Consiliul de Securitate al ONU.

Ne interesează prima excepție, și anume, în caz de autoapărare.

Caz de autoapărare, potrivit art. 51 din Carta ONU este definit ca o situație, când un stat devine victim unui act de agresiune din partea altui stat. Dreptul la autoapărare este un drept esnțial și enerent existenței statelor și popoarelor, consacrat inclusive pe cale cutumiară, care urmărește protecția unor astfel de valori vitale ca independență, suveranitatea, inegritatea teritorială și asigurarea păcii și libertății statelor. După cum se arată în art. 51 din Carta ONU, statele sunt în drept să-și exercite dreptul de autoapărare individual sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat, «pînă cînd Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menținerea păcii și scurității inernaționale […]”. Alte aspecte ale recurgerii la forță în cadrul exercitării dreptului la autoapărare sau la legitima apărare au fost consecrate în practica statelor, dar și în jurisprudența internațională. Astfel, utilizarea forței trebuie să fie proporțională în raport cu intensitatea atacului armat la care este supus statul victim și să se dovedească a fi necesară în vederea ripostării la acesta. Nefiind un concept static, dreptul la autoapărare continua să se dezvolte și să fie invocate de către state pentru a justifica recurgerea la forță în situațiile în care ele trebuie să facă față unor noi amenințări îndreptate împotriva securițății lor. Terorismul international, după cum o atestă evoluțiile înregistrate în ultima perioadă, constituie o astfel de amenințare.

Calificînd atacurile teroriste comise în SUA la 11 septembrie 2001 de către membri grupării teroriste Al Qaida ca o « amenințare a păcii și securității inernaționale», Consiliul de Securitate al ONU în Rezoluție nr. 1368 (2001) și 1373 (2001) din septembrie 2001 recunoaște în preambulurile lor «dreptul inerent [ al statelor ] la autoapărare individuală sau colectivă în conformitate cu Carta ONU». Anume dreptul de autoapărare colectivă avea să fie invocat de către SUA și coaliția de state constituită ad hoc pentru a întreprinde și desfășura în toamna lui 2001 operațiunile militare împotriva Al Qaida în Afganistan, al cărui govern condus la acea epocă de talibani i-ar fi acordat grupării teroriste găzduire și sprijin. Prin Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU nr.1386 (2001) din 20 decembrie 2001, forțele coaliției ad hoc în Afganistan au fost înlocuite printr-o forță inernațională de asistență a securității (în engleza – International Security Assistence Force ), care, începînd cu august 2003, este condusă de NATO.

Concluzie

Din materialul redactat in mod sumar, se observa conflictul militar dintre Statele Unite ale Americii si fortele teroriste din Afganistan. Se vede cum suveranitatea statului Afganistan este violata atat de gruparile teroriste, din cauza guvernului slab si istovit de puteri, dar si de armata americana care are un cuvant greu de spus in guvernarea statului.

Dreptul international are putine de spus in conflictul militar de pe teritoriul Afganistanului. In niciun caz, nu se poate apela la institutii precum Curtea Internationala de Justitie sau la Tribunalul de Arbitraj pentru rezolvarea diferendelor. Nu se poate de asemenea nici negocia sau media acest conflict intre America si rebelii care isi manifesta inclinatiile teroriste din motive religioase, economice sau rasa.

Observam de asemenea, prezenta unui organism interesant din punct de vedere al dreptului international si anume armata privata – Blackwater. Armata privata pe care SUA o recunoaste si o finanteaza puternic.

BIBLIOGRAFIE

· Jeremy Schahill, Blackwater ascensiunea celei mai puternice armate private din lumie, Editura Litera, Bucuresti 2009

· Carta Națiunilor Unite din 26 iulie 1945

· Calin Scripcaru, Precis de Criminiologie Clinica, Editura Libris, Iasi, 2009, pag 129

· http://www.academia.edu/3770190/Solutionarea_pasnica_a_diferendelor_internationale_terorismul_

· Drept international public V. I, Eduard Serbenco , Chișinău, 2014

· Reglementarea prin mijloace pașnice a diferendelor dintre state, București, Editura Politică, 1980

· Ștefanuț I., Arbitrajul ca modalitate de soluționare a diferendelor internaționale, Teza de doctorat, București , 2011

· Rezoluţia nr. 1373/2001 a Consiliului de Securitate al ONU privind combaterea terorismului

· Declaraţia Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei din12.09.2001 şi Declaraţia Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei din 21.09.2001 privind lupta împotriva terorismului international

· http://www.arduph.ro/domenii/conducerea-ostilitatilor/reglementarea-pasnica-a-diferendelor-internationale/

· http://www.juspedia.ro/13179/rolul-ter%C8%9Bilor-in-rezolvarea-diferendelor-interna%C8%9Bionale-prin-mijloace-politico-diplomatice/

· Buţa Viorel, Simetrie şi asimetrie în acţiunile militare, în „Revista de Ştiinţe Militare”, nr. 3/2010.

· Pipes Daniel, Militant Islam Reaches America, Editura WW Norton, 2002

· Pop Virgil Ovidiu, Afganistan, ţara conflictelor fără sfârşit, Editura Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2014.

· www.wikipedia.org;

· www.nato.int.

Date: 2015-12-24; view: 653